Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dezambiguizări parțiale

După cum remarcaseră Ibrăileanu și Călinescu, mai demult, și Rosa del Conte ulterior, subliniind că Eminescu îi depășește cu mult pe poeții pașoptiști, nașterea lui Eminescu în limba și literatura română nu e verosimilă, privind lucrurile strict obiectiv. Este aici o taină încă neexplicată sau care depășește orice explicație oferită anterior.

Un lucru este foarte cert: nu poeții pașoptiști l-au născut pe Eminescu, adică, nu tradiția imediat anterioară (deși s-ar părea că poemul Epigonii propune această perspectivă, cel mai vechi poet indicat fiind Antioh Cantemir – însă perspectiva lui Eminescu se va adânci din ce în ce mai mult în trecut). Sau nu doar ea, contribuția ei fiind măsurabilă/ limitată. Profunzimile unei alte contribuții sunt însă aproape insondabile, și mă gândesc la literatura și cultura română veche.

Într-un anumit fel, această apariție fulminantă din epoca romantică este similară alteia, din secolul anterior, și anume (chiar dacă mă vor înfiera scepticii), celei a lui Antim Ivireanul, a cărui excepțională expresie românească nu se explică, omenește vorbind (cum ne indică și uimirea lui Călinescu), cu atât mai mult cu cât autorul nu era român. Pe Antim și pe Eminescu îi unește geniul limbii. Îi mai unește și luna, stăpân-a mării, și remarca lui Mircea Eliade că omiletica antimiană, pe care Eminescu o cunoștea (zice Eliade), era o chintesență patristică (ideatic și tematic)[1] și atunci…mai avem încă multe de spus.

Legătura cu tradiția literară românească veche este una care pleacă din profunzime. Eminescu își începe aventura poetică nu liricizând, ci poetizând, adică metrificând/ versificând, ca și pașoptiștii, înaintea lui. Dar de la același exercițiu și de la aceeași concepție plecaseră și Dosoftei și Miron Costin și tot în același sens retoric scrie literatură și Dimitrie Cantemir (Divanul și Istoria ieroglifică).

Pentru Eminescu, nu poeții în versuri sunt poeți – sau nu singurii poeți. Nichita Stănescu sesiza, în Cartea de recitire, această concepție tradițional-românească, și o reafirma, susținând că poezia română însumează cu mult peste volumele de versuri și că cel mai mare poet al literaturii române e Dimitrie Cantemir, mai tulburător decât marii moderni interbelici[2].

Pentru Eminescu, poezia înseamnă adevăr (istoric, filosofic, moral, religios) inoculat în imagini seducătoare/ poetice și mai înseamnă o metrică a „formelor perfecte” (Icoană și privaz), „măsura/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) (accentul cade aici pe geometria fagurelui, o altă formă perfectă), precum și o limbă „ca marmura de clară” (Nu mă înțelegi) – mi-am permis să parafrazez[3].

Sculptura în piatră este imaginea pe care o avea în minte Cantemir compunând Istoria ieroglifică („spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea  groasă ca aceasta, prea aspră piatră, multă și îndelungată ascuțitură să fie trebuit am socotit”[4]) – imagine sugerată de Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, după cum am arătat recent[5]. Iar Eminescu: sculptura în marmură.

Însă poezia nu rezidă numai în lirica versificată, de aceea, pentru Eminescu, Shakespeare e „cel mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru”[6] (o concepție destul de răspândită între romantici): „Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe” (Cărțile). Căci cunoașterea în profunzime a naturii umane i se pare cea mai autentică poezie.


[1] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 466.

[2] Cf. Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, f. a., p. 11-13.

[3] Pe traseul săpat de el, Arghezi își va alege poezia religioasă, Blaga pe cea mitologică, iar Barbu pe cea filosofică, toate implicând un substrat metafizic ce refuză (inclusiv în poezia erotică) simpla confesiune lirică.

Și nici poezia lui Bacovia nu înseamnă deloc, cum credea Ion Barbu, „melodioase plângeri” (Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 145), ci este o proză gravă, existențialist-filosofică, exprimată lacunar/ lapidar în versuri. La aceeași filosofie și expresie gnomic-aforistică a poeziei se întoarce și Nichita Stănescu.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 3-4. Dar tot Cantemir închipuia și ieroglife săpate în pereții caselor lângă zugrăveli ca „floarea marmurelui”, cf. Idem, p. 128.

[5] A se vedea articolul meu:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/teologie-si-poezie-la-sfantul-antim-ivireanul-si-dimitrie-cantemir/.

Acesta a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 2, Teologie pentru azi, București, 2016, cf.  http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/05/studii-literare-vol-2/.

[6] Cf.  M. Eminescu, Opere, X, Publicistică (1877-1880), ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Ed. Academiei R.S.R., București, 1989, p. 23.

Did you like this? Share it: