Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 26 martie, 2017

From winter to ghostual spring

In the commentary at the Song of Songs of Saint Grigorios of Nissis, we find the syntagma „the winter of disobedience” [PG 44, col. 869]. Of disobedience to God. Which kills the root of the good deed.

Through following, the spring, when the root gives again life, understood ghostually, it is an expression of God’s mercy with us. For that the sin kills the good deed.

But, through repentance, we come back to life, at the life with God, because He elevates us to the holy life through His forgiveness. Therefore, we cannot be a ghostual spring without God. We cannot resurrect and return to life, if God does not raise us with His hand. Only Him brings us at the good life, at the life full of joy, at the divine life.

Premiile se dau puțin mai încolo

Literatura mea e o problemă de raportare intimistă la realitate. De raportare la realitatea dinăuntrul realității. Pentru că există ceea ce văd toți și există ceea ce înțeleg doar unii. Și literatura mea începe de aici: de la realitatea pe care o văd doar unii. Și această scoatere și punere în evidență a diverse persoane și personaje face parte din munca mea de privitor la realitate.

Personajele mele au multă realitate în ele însele. Ele vorbesc mult sau puțin. Ele trec prin fața ochilor voștri ca un tren de mare viteză. Însă, în ele însele, au multe de spus. Au multe de reclamat. Au multe de schimbat. Pentru că ele sunt despre oameni, despre istoria lor, despre nevoia lor de-a vorbi.

M-am întâlnit într-o zi cu un cititor al meu într-o gară. El mi-a spus că mă citește, că eu nu aveam de unde să știu. M-a recunoscut după față. Nu vreau să spun ce mi-a spus că a citit de la mine (m-am bucurat să aud că citise mai multe cărți)…ci ceea ce a înțeles. Și prima întrebare care mi-a pus-o a fost aceasta: „Cum se împacă în dumneavoastră multiplele aspecte ale personalității pe care o aveți? Pentru că am citit predici de la dumneavoastră, am citit poezie, aforisme, articole de opinie, cărți științifice, note la diverse cărți…și nu am înțeles cum se îmbină toate acestea într-un singur om”.

Da, mi-a plăcut omul! Un tânăr student, nu la teologie, ci la istorie, pasionat de oamenii care scriu acum, în contemporaneitate…M-a găsit online, bineînțeles, mi-a downloadat cărțile, a citit fără ca să îmi scrie vreodată vreun mesaj…și când m-a văzut în gară, în gara cu mulți călători, fiecare pierdut în gândurile lui…m-a oprit și m-a întrebat dacă sunt eu. „Da, eu sunt…”, i-am răspuns contrariat, pentru că nu știam ce vrea, cine este. După care mi s-a prezentat în mod elegant, mi-a spus de unde mă cunoaște și m-a rugat să stăm puțin de vorbă, dacă nu mă supăr. „Da, desigur! Pot sta cu dumneavoastră de vorbă…și chiar mă bucur să fac asta, după câte văd că știți despre mine! Dar am și eu o nelămurire: De ce nu mi-ați scris online, dacă m-ați găsit online? De ce ați citit cărțile mele, dar nu ați vrut să stați de vorbă cu mine?”.

Și răspunsul mi-a plăcut din nou: „Nu am vrut să vă deranjez! Mi-am dat seama că aveți multe pe cap ca preot, că studiați, că scrieți mult…deși mi-am dorit de mai multe ori ca să îmi iau inima în dinți și să vă scriu”. Și eu mă bucur nespus când oamenii se gândesc la viața…mea, a celui care scriu, vorbesc, slujesc! Căci dacă mă așteaptă ca să scriu și ca să vorbesc, asta înseamnă că îmi respectă intimitatea. Pentru că și eu respect intimitatea altora și chiar nevoile lor cele mai profunde.

Pentru că eu cred că nevoia de adevăr, nevoia de teologie, nevoia de duhovnicie, nevoia de prietenie o împlinesc prin tot ceea ce fac la nivel online.

Ce face omul? Stă acasă și vrea să citească ceva. Iar eu îi dărui ceva de citit. Ceva pentru care eu am muncit, fără ca el să mă plătească. El primește de la mine, citește și e captivat de ceea ce citește. Pentru că eu nu doar îl informez despre, ci îl introduc în, îl educ, îl luminez, îl fac să se descopere, cu harul lui Dumnezeu, pe el însuși.

Și când toate aceste lucruri minunate se petrec, pentru că eu îmi fac datoria când scriu, și el, cel care citește, se umple de ceea ce eu scriu, atunci vorbesc de la inimă la inimă celui care mă citește. Și premiul meu constă în faptul că ajung la inima celor care nu mă știu, dar aceștia devin prietenii mei.

Eminescu: între modernitate și tradiție [33]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Semnalez, deci, o eroare reprodusă des în studiile recapitulate mai sus și anume aceea de a face să coincidă oricând gândirea poetului cu reflecțiile personajelor sale, ceea ce este o sursă de grave devieri hermeneutice.

Nu s-a luat adesea în seamă concepția dramatică a poetului care era foarte bine înrădăcinată în mentalitatea lui[1].

Nu doar că există, așa cum remarcase Călinescu, foarte multe poeme decupate din proiecte dramatice (care personifică intenția primară a poetului), dar întreagă poezia lui Eminescu este un teatru cu măști ale gândirii – el insistase pe capitolele despre lumea ca spectacol din Cugetările lui Oxenstierna, însă putea găsi astfel de reflecții, despre lumea ca teatru, și la Sfântul Ioan Hrisostom, care „prezidează banchetul oratoriei religioase din manuscrise”[2] și din care istoria literară reține și compilarea substanțială în chiar prima noastră operă de proporții, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie.

De la „măști râzânde” din Epigonii la „teatrul” din Glossă, la care ești „privitor”, la a oamenilor „artă”, cu care își joacă/ își schimbă rolurile, ca „actorii-n scenă”, arătând o clipă „masca fericirii”, se poate observa mentalitatea dramatică a lui Eminescu.

Dascălul din Scrisoarea I este un personaj[3], ca și Cezarul, Mircea cel Bătrân, Mureșanu, Sarmis etc. Încă din Epigonii, poezia sa se anunță ca „voluptos joc de icoane [măști, personaje] și cu glasuri tremurate”.

Ceea ce face lucrurile și mai complicate este că, deși poetul se manifestă ca un păpușar care își dirijează personajele din subordine, totuși cugetarea sa se suprapune, pe anumite porțiuni, gândirii lor[4].

Avea o tradiție puternică în spate, pornind de la autoreflexivitatea și autointerpelările sau dialogurile cu sine însuși (cu propriul suflet) ale unor compoziții bizantine sau vechi-românești și până la polemica de idei din Divanul lui Cantemir, iar de aici (trecând și prin Istoria ieroglifică și chiar prin Țiganiada, numai că amândouă au fost încredințate târziu tiparului) până la Conrad al lui Bolintineanu.

Se poate afirma despre poezia lui că e un teatru ale cărui personaje sunt propriile gânduri, ca cel jucat de Dionis/ Dan și umbra sa: „nu era decât un dialog al cugetărilor lui proprii, el cu sine însuși. Ciudat [minunat]! Această despărțire a individualității lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate [minunate]”[5].

O altă diversiune hermeneutică este generată de faptul că poezia sa este „cu gândiri și cu imagini” (Cu gândiri și cu imagini). Ea se poate înțelege atât prin adversitatea adevăr (mistică, filosofie, morală) versus frumos pur-estetic dezavuat (Epigonii, Criticilor mei, Dumnezeu și om), dar și prin identificarea poeziei cu reveria: „Mie-mi place visarea/ Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos” (Povestea magului…), unde basmul are sensul său etimologic de minciună, acreditat în literatura noastră veche (forma preponderentă e basnă).

Dacă însă privim Povestea magului drept ceea ce a fost inițial, un proiect care urmărea lecuirea Prințului de habitudinea visării, trebuie să regândim semnificațiile.

În mai multe poeme, Eminescu se declară însă un adept și căutător al adevărului, căci arta nu înseamnă estetică pură, să „cârpim cerul cu stele” și să „mânjim marea cu valuri” (Epigonii)[6]. Basmul poeziei este un leac pentru durere, pe care o depășește poetizând: „melancolia-mi /…/ se face vers” (Singurătate).

Inițial, poetul pare a credita mai mult basmul poeziei („Ce e poezia? /…/ Strai de purpură și aur [veșmânt împărătesc – un alt aspect scenic] peste țărâna cea grea”[7]) decât „cugetarea sacră” care e „combinare măiestrită” (Epigonii), indescifrabilă, și decât gândirea filosofic-metafizică, „sistemă oarecare” (La moartea lui Neamțu) din „sisteme numeroase” (Epigonii)[8], elogiind o „lume [de demult] ce gândea în basme și vorbea în poezii” (Venere și Madonă).

În același timp însă, Eminescu este foarte sever cu delimitarea între adevăr și eroare/ mistificare: „Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei). „E menirea-mi adevărul” (De vorbiți mă fac că n-aud), insistă poetul.

Poezia ca fantazare i se pare, până la urmă, un elan al lui Icar: basmele, „mitele /…/ merg pân-l-a veciei ușă,/ Dară arse cad din ceriuri și-mi ning capul cu cenușă”. Poezia nu-i revelează adevărul, de care totuși pare mai însetat decât de basm: „când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet” (Memento mori). E în stare chiar să afirme: „Nu urmați gândirii mele:/ Căci noianu-i de greșele” (Cu gândiri și cu imagini).

Dar, totuși, pentru a suporta „mizerii repetate” în „istoria lumii”, el bea „vinul poeziei ș-a gândirei /…/ păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Așa încât lucrurile se prevăd a fi complicate, în a departaja, pe de o parte, între concepțiile și viziunea lui intimă și, pe de altă parte, transpunerea în versuri a unor mite sau basme frumoase (fapt care se petrece totuși frecvent) ori a unei polemici de gânduri.

„Adevăr scăldat în mite” (Epigonii) – în mituri romantice – poate fi considerată, de multe ori, și poezia lui Eminescu. Dar și „sfinx pătrunsă de-nțeles”, și înțelesul nu este chiar atât de departe de noi.


[1] Acesta fugise din copilărie cu trupele de teatru și colindase țara, fusese sufleur, știa ce e în spatele cortinei și a decorurilor, citea tratate de artă dramatică, îi critica aspru pe Bolintineanu și Alecsandri pentru calitatea dramaturgiei lor etc.

[2] Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 84.

[3] Am arătat, altădată, că sunt două cosmogonii în Scrisoarea I, prima aparținând poetului și fiind travestită simbolic și a doua, expusă dialectic, este cea a dascălului. A se vedea capitolul „Lună tu, stăpân-a mării…”: Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu, din teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 390-420, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/

De altfel aici, în capitolul la care am făcut trimitere, se află, in nuce, multe dintre ideile esențiale care și-au aflat ulterior dezvoltarea în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., și, respectiv, în cartea de față.

[4] Această intersectare a dus inițial la toate confuziile și este un factor de disimulare și obscurizare a autorului în opera sa, conștientă și premeditată. Eminescu se anonimizează într-un mod cu totul contrar marilor romantici europeni, de la Lamartine la Victor Hugo sau Byron, unde afirmarea de sine și subsemnarea ideilor în clar este o preocupare esențială. Concepția lui este una mult mai veche, fie că o considerăm clasică, shakespeariană sau românesc-medievală (mai degrabă). A nu se uita însă că Racine și Corneille erau receptați depreciativ de către Eminescu.

[5] Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 48.

[6] Aceasta e menirea unui poet în lume?/ Pe valurile vremei, ca boabele de spume/ Să-nșire-ale lui vorbe, să spue verzi ș-uscate/ Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?/ Dar ori câte ar scrie şi oricâte ar spune…/ Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,/ O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers./ Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters/ Din lirica modernă – e mult, mult mai presus” (Icoană și privaz).

[7] Dacă nu cumva aceste versuri, așa cum credea Mircea Scarlat, sunt o ironie și reprezintă dezamăgirea poetului și nu un elogiu adus poeziei, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 74, n. 1. Și Dimitrie Cantemir ironiza, la un moment dat, atât „himera filosofilor”, cât și „basna poeticească”, cf. Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 43, 75, 241.

[8] Multe studii și eseuri despre Eminescu s-au ambiționat, însă, să descopere o dependență filosofică fundamentală, dacă una poetică este imposibil.

Despre zei…

În Viețile Sfinților avem, aproape în fiecare zi, Sfinți Mucenici și Sfinte Mucenice din primele secole, care au suferit cumplit și au fost omorâți pentru că au refuzat să se închine idolilor.

În majoritatea cazurilor, e vorba de zeii greci și romani cărora Sfinții refuză să se închine (în Persia, însă, li se cerea să se închine la sore și la foc).

Iar zeii greci și romani nu sunt alții decât aceia care își aveau originea în miturile lui Homer, cele care par multora, astăzi, niște povești frumoase și cu totul inofensive.

Însă, pentru aceste basme „inofensive”, milioane de creștini au suferit torturi înfiorătoare și moarte în primele veacuri creștine.

Cel mai adesea, în Viețile Sfinților, ni se spune că cei ce refuzau să se închine idolilor îi considerau lemne și pietre cioplite de mâini omenești, care, fiind ei înșiși lucrați de către oameni, nu aveau cum să fie asemănați cu Făcătorul vieții și al universului. Totodată, ei spuneau că idolii sunt diavoli.

De aceea, Sfinții mărturiseau că ei se închină la Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele care sunt în ele, la Dumnezeu care S-a făcut om și a pătimit și a murit de bunăvoie pentru păcatele oamenilor, dar care a înviat a treia zi și îi va aduce și pe ei în Raiul Său.

Sfinții erau acuzați că nu respectă cultul strămoșilor și că sunt atei, pentru că refuză să se închine zeilor. Pe baza acestor acuzații, însă, ei nu erau doar condamnați la moarte, ci foarte adesea erau supuși unor umilințe și chinuri greu de imaginat, asemenea sau chiar mai mult decât tâlharii și criminalii cei mai răi.

Și, prin aceasta, chinuitorii dădeau dovadă că nu erau interesați atât de impunerea sau de respectarea legii, cât mai degrabă erau satanizați de ură, lucru pe care Sfinții îl constatau și îl dezvăluiau adesea.

Și despre acest lucru aflăm o mărturie în viața Sfântului Mucenic Codrat din Nicomidia (10 martie), care a pătimit în timpul împăratului roman Deciu. Lui i se cere să se închine zeilor și el răspunde că nu există mai mulți dumnezei, ci „unul este Dumnezeu, Tatăl, de la Care sunt toate. […] Unul este Stăpânul, Unul este Împăratul și Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”[1]. Și că el este rob al lui Hristos.

Antipatul care îl judeca este intrigat și enervat de răspuns și încearcă să nu se lase mai prejos. Vom reproduce deci dialogul care a avut loc între cei doi:

„Antipatul a zis: «Oare n-ai auzit ce zice Homer despre Poseidon? A împreunat norii, a tulburat vânturile, a acoperit cerul, a tunat cumplit tatăl dumnezeilor, căci s-a înălțat Poseidon ca să ia pământul; iată, ai auzit vitejia lui Poseidon». Iar Fericitul Codrat a zis: «Adevărul spune oare Homer și ceilalți asemenea cu el, făcători de stihuri, despre dumnezeii voștri su nu?». Răspuns-a antipatul: «Adevărul».

A zis Sfântul: «Dacă adevăr spun, apoi oare nu povestesc ei cum că zeii voștri au fost desfrânați, nesățioși de amestecarea cea necurată, peste fire făcând cele oprite? Cu adevărat mă rușinez de voi, că vă închinați la niște zei ca aceia, pentru ale căror fapte rele acum judecați și pedepsiți pe oameni. Căci sunteți judecători ai celor ce fac fărădelegile cele de rușine și totuși cinstiți pe zeii care au fost lucrători de rușine cu fărădelege. Oare nu s-ar fi căzut [cuvenit] vouă să judecați pe zeii voștri și să-i pedepsiți, pentru cele atât de multe și de mari fapte de rușine ce s-au făcut de dânșii? Pe oamenii cei ce fac fărădelege nu-i cruțați, iar pe zeii ce au nelegiuit îi lăudați și-i cinstiți»”[2].

Cu alte cuvinte, păgânii cinsteau drept zei pe unii care, conform propriilor mituri, făcuseră de nenumărate ori păcate și crime pe care chiar legile romane le pedepseau.

La un moment dat, ni se dezvăluie chiar, într-o hagiografie, că Zeus însuși fusese un om, un mag/ vrăjitor (asemenea lui Simon magul sau Elimas vrăjitorul), că mormântul lui era cunoscut de greci și, cu toate acestea, fusese considerat zeu tocmai pentru că oamenilor răi și pătimași, ca și el, le-a fost pe plac să-și zeifice în el propriile patimi.

O mărturie asemănătoare găsim și în viața Sfinților Mucenici Hrisant și Daria (19 martie):

„A zis Sfântul Hrisant: «Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți? Să cercetăm și să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiasca cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie, de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia [Zeus], care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrânat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atâtea fărădelegi și necurății era cuprins, încât nici nu este cu putință a le auzi. Atât erau de rușinoase și necurate lucrurile lui.

Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei [zeii] au fost astfel, mărturisesc chiar ai voștri scriitori de cărți, care au scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toți în vremea lor au pierit.

Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia [Zeus] al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis [Hermes] al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? […] Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș.

Dar ce fel de sfințenie a fost și în Ieraclie [Heracles], care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur – cu [din] dumnezeiască voie – s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu părul pe care-l purta? Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim și de împărăteasa Ira [Hera], sora și femeia lui Dia, de nebuna Palada [Palas-Atena] și de Venera [Afrodita] cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mâniindu-se una asupra alteia și certându-se pentru frumusețea feței, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuință de judecată»”[3].

De asemenea, Sfântul Sfințit Mucenic Valentin (care era Preot) răspunde acuzatorului său, care l-a întrebat ce părere are despre Die și Hermes, astfel:

„Eu nu socotesc altceva de ei că sunt decât numai aceasta, că au fost oameni ticăloși și spurcați, care în zilele vieții lor au petrecut numai în necurății și desfătări trupești. Chiar și tu, de-mi vei arăta neamul și faptele lor, vei vedea cât de spurcați au fost”[4].

Iar Sfântul Mare Mucenic Procopios (8 iulie) spune:

„Iar pe aceia pe care voi îi numiți zei fără de moarte, întâi Die [Zeus], mai marele zeilor, ucigașul de tată și bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta și nu se vede acolo până astăzi mormântul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai marele tâlharilor, răpitor și pierzător și mormântul lui nu se află în Calabria? Deci cum ziceți voi că zeii voștri sunt fără de moarte, când ei au murit ca niște oameni și mormânturile lor se văd și toate lucrurile lor rele le știu bine scriitorii de cărți grecești și latinești?”[5].

Sfântul Mucenic Leontios (10 iulie) zice, de asemenea:

„Dacă Joe [Zeus] este drept, apoi nu a izgonit el din împărăție pe tatăl său, Cron[os]? Dacă este curat și fără de păcat, apoi de ce a luat de soție pe Ira [Hera], sora sa cea de un pântece cu el și a necinstit multe femei străine? El a necinstit nu numai partea femeiască, dar și partea bărbătească și cu ei a făcut multe spurcăciuni. Deci, cum putea să fie Dumnezeu un așa păcătos? Dacă dumnezeul vostru era păcătos, apoi el avea nevoie pentru îndreptarea sa de un alt Dumnezeu fără de păcat! […]

Oare nu sunt legi puse oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici să ia pe soră de soție, nici să facă strâmbătate și nici să ucidă? […] Deci zeii voștri, fiind oameni, erau plini de toate răutățile și fărădelegile, stricați și ucigași de oameni; cu un cuvânt, sunt vinovați de o groaznică judecată și vrednici de multe pedepse de moarte. […] Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi și noi lăudăm Crucea Lui, iar zeii voștri se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru Cel răstignit și fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit răstignire de voie, iar zeii voștri au pierit cu moarte amară”[6].

Prin urmare, cei care erau socotiți zei și pentru care milioane de creștini au fost omorâți, pentru că au refuzat să se închine lor, fuseseră niște oameni ale căror vieți erau cunoscute în societatea antică, ca vieți pline de multe și mari păcate, de care ei nu s-au pocăit niciodată.

Și aceste mituri sunt asociate cu…„miturile biblice”, în era noastră modernă, de către cei care sunt raționaliști, dar nu și…raționali.


[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 158.

[2] Idem, p. 158-159. [3] Idem, p. 274-275.

[4] Viețile Sfinților pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 102.

[5] Idem, p. 123. [6] Idem, p. 217.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén