Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Premiile se dau puțin mai încolo

Literatura mea e o problemă de raportare intimistă la realitate. De raportare la realitatea dinăuntrul realității. Pentru că există ceea ce văd toți și există ceea ce înțeleg doar unii. Și literatura mea începe de aici: de la realitatea pe care o văd doar unii. Și această scoatere și punere în evidență a diverse persoane și personaje face parte din munca mea de privitor la realitate.

Personajele mele au multă realitate în ele însele. Ele vorbesc mult sau puțin. Ele trec prin fața ochilor voștri ca un tren de mare viteză. Însă, în ele însele, au multe de spus. Au multe de reclamat. Au multe de schimbat. Pentru că ele sunt despre oameni, despre istoria lor, despre nevoia lor de-a vorbi.

M-am întâlnit într-o zi cu un cititor al meu într-o gară. El mi-a spus că mă citește, că eu nu aveam de unde să știu. M-a recunoscut după față. Nu vreau să spun ce mi-a spus că a citit de la mine (m-am bucurat să aud că citise mai multe cărți)…ci ceea ce a înțeles. Și prima întrebare care mi-a pus-o a fost aceasta: „Cum se împacă în dumneavoastră multiplele aspecte ale personalității pe care o aveți? Pentru că am citit predici de la dumneavoastră, am citit poezie, aforisme, articole de opinie, cărți științifice, note la diverse cărți…și nu am înțeles cum se îmbină toate acestea într-un singur om”.

Da, mi-a plăcut omul! Un tânăr student, nu la teologie, ci la istorie, pasionat de oamenii care scriu acum, în contemporaneitate…M-a găsit online, bineînțeles, mi-a downloadat cărțile, a citit fără ca să îmi scrie vreodată vreun mesaj…și când m-a văzut în gară, în gara cu mulți călători, fiecare pierdut în gândurile lui…m-a oprit și m-a întrebat dacă sunt eu. „Da, eu sunt…”, i-am răspuns contrariat, pentru că nu știam ce vrea, cine este. După care mi s-a prezentat în mod elegant, mi-a spus de unde mă cunoaște și m-a rugat să stăm puțin de vorbă, dacă nu mă supăr. „Da, desigur! Pot sta cu dumneavoastră de vorbă…și chiar mă bucur să fac asta, după câte văd că știți despre mine! Dar am și eu o nelămurire: De ce nu mi-ați scris online, dacă m-ați găsit online? De ce ați citit cărțile mele, dar nu ați vrut să stați de vorbă cu mine?”.

Și răspunsul mi-a plăcut din nou: „Nu am vrut să vă deranjez! Mi-am dat seama că aveți multe pe cap ca preot, că studiați, că scrieți mult…deși mi-am dorit de mai multe ori ca să îmi iau inima în dinți și să vă scriu”. Și eu mă bucur nespus când oamenii se gândesc la viața…mea, a celui care scriu, vorbesc, slujesc! Căci dacă mă așteaptă ca să scriu și ca să vorbesc, asta înseamnă că îmi respectă intimitatea. Pentru că și eu respect intimitatea altora și chiar nevoile lor cele mai profunde.

Pentru că eu cred că nevoia de adevăr, nevoia de teologie, nevoia de duhovnicie, nevoia de prietenie o împlinesc prin tot ceea ce fac la nivel online.

Ce face omul? Stă acasă și vrea să citească ceva. Iar eu îi dărui ceva de citit. Ceva pentru care eu am muncit, fără ca el să mă plătească. El primește de la mine, citește și e captivat de ceea ce citește. Pentru că eu nu doar îl informez despre, ci îl introduc în, îl educ, îl luminez, îl fac să se descopere, cu harul lui Dumnezeu, pe el însuși.

Și când toate aceste lucruri minunate se petrec, pentru că eu îmi fac datoria când scriu, și el, cel care citește, se umple de ceea ce eu scriu, atunci vorbesc de la inimă la inimă celui care mă citește. Și premiul meu constă în faptul că ajung la inima celor care nu mă știu, dar aceștia devin prietenii mei.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [33]

Next

From winter to ghostual spring

2 Comments

  1. Anastasia L.

    Sunt absolut convinsă, Părinte, că este așa cum spuneți. Așa a fost mereu în istorie… Sărut mâna!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Premiile se dau puțin mai încolo…în istorie, dar și în veșnicie. Și mă bucur că sunteți convinsă de aceste lucruri. Vă doresc numai bine, doamnă Anastasia!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén