Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 27 martie, 2017

Oboseala unora

Pavel l-a învățat să bată toaca. S-a urcat cu el în clopotniță și l-a învățat să bata toaca în mod evlavios, cu solemnitate sfântă. „Pentru că atunci când bați toaca, tu, de fapt, trezești conștiințele oamenilor, le chemi la Biserică, le chemi la viața cu Dumnezeu. Și de aceea e important ca să bați toaca și clopotul fiind tu însuți rugăciune, dacă vrei să înceapă rugăciunea și în alții”. Cuvinte importante! Copiii credincioși, care vin la Biserică luminați de Dumnezeu, au nevoie să li se explice în mod profund toate lucrurile din Biserică și din viața Bisericii.

Tot el e omul din altar care aprinde cădelnița, care iese cu lumânarea la Dumnezeiasca Evanghelie, care precede ieșirea sfântă cu Cinstitele Daruri. Pentru că Teodor învață toate lucrurile cu bucurie și vine la Biserică ca să-I slujească lui Dumnezeu împreună cu Preoții Bisericii.

Pavel e cântărețul Bisericii. El a organizat corul, el ține strana, el aranjează Biserica de slujbă. Și chiar dacă ziua lui liturgică începe la 5, el nu se plânge niciodată că se trezește așa de devreme. Pentru că pregătirea pentru Slujbe este, mai întâi de toate, o așezare în starea de rugăciune. Și Pavel își începe ziua cu rugăciunea minții, cu liniștirea simțurilor, pentru ca apoi să înceapă să vorbească și să cânte, să își moduleze glasul pentru cântare. Pentru că la strană cântarea și rugăciunea se împletesc la tot pasul, iar pregătirea pentru Slujbe înseamnă să scapi de împotrivirile din voce, dar și să ai inima coborâtă în pocăință. Căci de la strană trebuie să se audă glasul pocăinței, glasul rugăciunii smerite, curate și nu sentimente nedefinite și aluviuni ale păcatelor.

Ce fac însă Preoții Bisericii înainte de Slujbe? Cum se pregătesc ei pentru a sluji Domnului? Se pregătesc să se pună în fața Sfintei Mese cu conștiința că sunt robii netrebnici ai Dumnezeului Celui Preasfânt și Preacurat, ai singurului Dumnezeu. Și știu că nu ei slujesc, ci prin ei Dumnezeu Își arată lucrarea Lui și slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Cel care Se dă pe Sine nouă și ne umple de slava Lui, pentru ca viață să avem. Viață dumnezeiască.

Părintele Ilie se pregătește pentru slujire ca pentru nunta duhovnicească cu Dumnezeu. Pentru că slujirea, pentru el, e o venire la Dumnezeu și o lipire de El cu totul, pentru a-I sluji Lui. Deși e un om care nu se îngrijește de multe, când vine să slujească Domnului, mintea Lui e luminată doar de slava lui Dumnezeu. Căci El e Cel care obosește mintea lui cu totul, atâta timp cât o umple de curăția Lui dumnezeiască și de simțiri și gânduri sfinte.

Iar Preoții lui Dumnezeu au nevoie numai de El atunci când slujesc. Pentru că El îi luminează, El îi întărește, El le dă cuvânt în inima lor și inima lor se umple de slujire și de cuvântare sfântă. Și Părintele Ilie îmi spune adesea că Dumnezeu îl obosește în mod plăcut, în mod sfânt, în mod dumnezeiesc. „Căci uneori mi se oprește mintea și nu mai pot să mă rog. Nu mai pot nici să citesc, nici să gândesc. Și cu toate astea citesc rugăciunile, slujesc, vorbesc…dar mintea mea e oprită, e introdusă într-o tăcere și într-o neclintire sfântă, unde, fără niciun gând și nicio mișcare a minții, stau și Îi slujesc lui Dumnezeu în nemișcarea minții cu care eu Îl iubesc pe El”.

„Dar e vorba de oboseală sau numai de pătimirea celor dumnezeiești la modul sfânt?”, îl întreb eu. Și el îmi spune: „E și una și alta! Pentru că viața preoțească, după cum știi prea bine, e o oboseală continuă…dar, în același timp, când Dumnezeu te umple cu slava Lui și de nemișcare interioară, atunci oboseala slavei Lui se adaugă oboselii noastre de zi cu zi”.

Părintele Ilie nu e înțeles de oameni în adâncul lui. Și e normal să fie așa! Pentru că oamenii, astăzi, vin la Biserică pentru Slujbe, pentru rugăciuni, pentru sfaturi, vin pentru ei și nu dau prea multă importanță Slujitorilor Bisericii. Căutarea egoistă a mântuirii, care nu are de-a face cu viața Bisericii, primează. Fapt pentru care, credincioșii încă începători, încă neluminați de gânduri mari, încă nedelicați, vin doar pentru ei și vor lucruri pentru ei, dar în indiferență față de cei care îi ajută.

Însă adevărații oameni ai Bisericii se gândesc la toți și la toate, pentru că știu că mântuirea e împreună și nu separat. Și dacă ne-ar păsa de adâncul oamenilor, atunci Părintele Ilie nu ar fi atât de necunoscut oamenilor, pentru că oamenii ar vedea în el cum lucrează degetul Lui. Sau, mai bine zis, dacă am avea ochi pentru toți oamenii, atunci am găsi lucrarea lui Dumnezeu în foarte mulți și atunci nu am mai devaloriza în mintea noastră atât de mult omul.

Căci mă uitam mai ieri pe stradă…Un șarlatan, cu mai mulți câini, scotea bani de la trecători pentru că îi lăsa să se pozeze între droaia de câini. Lângă el, înșirați în 100 de metri, erau 3 cerșetori. Și mulți se opreau la câini, dar nimeni la cerșetori. Semn că valorizăm mai mult câinii decât oamenii.

Iar Părintele Ilie accentuează adesea în predicile sale că valoarea omului constă în chipul lui Dumnezeu în el, adică în faptul că, în întregime, omul a fost făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Și dacă omul este mintea și glasul și prietenul creației văzute, el e chemat să fie preotul acestei lumi. Pentru că noi și casa noastră, întreaga lume, avem un drum comun: Împărăția lui Dumnezeu. Și pe aceasta o iubim, o așteptăm și pentru ea ne pregătim.

Însă Părintele Ilie știe că oamenii se schimbă, doar dacă devin eclesiali. De aceea, pentru el Spovedania este continua curățire a casei noastre interioare, pentru ca în ea să Îl primim pe Domnul, Cel euharistic. Și alături de acestea două mari Taine din viața noastră, el insistă pe rugăciune, pe post, pe paza gândurilor și pe citirile teologice. Pentru că toate 4 aprind toată ființa noastră de doruri și așteptări sfinte. „Iar dacă omul se luptă cu el însuși pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci el se luptă lupta cea bună. Pentru că lupta noastră e lupta pentru sfințire permanentă, pentru dăruirea noastră cu totul lui Dumnezeu”.

Razele soarelui de primăvară intră prin geamul altarului și învăluie Crucea Domnului, cea mare, care umbrește altarul. Iar din fața Sfintei Mese, Crucea e văzută ca fiind plină de lumina soarelui, așa după cum și este plină de slava Lui, a Soarelui celui veșnic. Iar Dumnezeu, Care, prin slava Lui, ne-a îmbrăcat în harul Preoției, ne face să avem rădăcini adânci, acolo, în fața Sfintei Mese, și să îndrăznim lucruri mai presus de fire: să Îl cerem și să Îl primim pe palmele noastre pe Domnul slavei, Cel care ni Se dă nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică. Și în loc să fim spulberați de slava Lui dinaintea Sfintei Mese, noi simțim că ne umplem de slava Lui ca pace care ne copleșește mintea și toate simțurile, care ne obosește cu totul atât de plăcut și sfânt.

Eminescu: între modernitate și tradiție [34]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Argument

Călinescu a făcut cel puțin două aprecieri care nu au fost decât rarisim luate în considerare. Asupra primei ne-a atras atenția Mircea Scarlat: „Cea mai curentă prejudecată întreținută de noi înșine și de străini este că suntem o națiune tânără, bineînțeles în stare de un frumos viitor […] Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră”[1].

Cea de-a doua este: „Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență”[2].

Exponentul cel mai de seamă al acestei surde și bănuitoare rezistențe[3] este – în opinia noastră, pe care vom încerca să o justificăm în cele ce urmează – chiar Eminescu: ceea ce nu reprezintă deloc o contrazicere a lui Mircea Eliade, la a cărui opinie aderăm fără rezerve, în privința faptului că Eminescu este „cel mai cultivat poet al secolului [XIX], singurul care poate fi alăturat lui Goethe”[4].

Fiind însă un poet al marilor sinteze și al deducțiilor de amplitudine, vasta sa cultură nu mai poate fi reperată ușor sub forma unor urme concludente și irefutabile. Între urmele al căror caracter poate fi deslușit considerăm că se numără și cele ce aparțin literaturii române vechi.

Absolut relevant este faptul că nici Călinescu, nici Vianu și nici exegeza ulterioară nu i-au delegat poeziei romantice europene acea calitate de a-l fi inspirat pe Eminescu sau de a fi provocat geneza poeziei eminesciene, ba chiar i-au refuzat-o categoric. Încât s-a născut în istoria literară românească ceea ce Del Conte a denunțat ca „atomismul personalităților izolate”[5].

Și nu numai atât, ci și, în absența unei literaturi/ poezii genetrix, s-a apelat exclusiv la filosofie: Schopenhauer, Platon, Kant, Hegel, Spinoza, Nietzsche, filosofia religioasă indiană: adevărat haos originar. Este neîndoielnic, însă, că Eminescu a receptat filosofia vremii sale, ca și spiritul literaturii și al veacului romantic. M. Scarlat sesiza, de asemenea, că „la adevărata epocă de aur a poeziei române vechi (Dosoftei, Miron Costin) nu se fac referiri în Epigonii”, pentru că „elogiile din acest poem sunt adresate unor autori care, în intenția lui Eminescu, ar fi oferit exemple de poezie naivă, în sensul schillerian al termenului…”[6].

Faptul este ilustrativ pentru a înțelege că Eminescu aprecia poezia pașoptistă drept o perioadă distinctă în istoria literară românească, dar care, în mod cert, nu putea forma singura sa tradiție poetică. Și nu credem că Eminescu era mai puțin conștient decât Călinescu de faptul că nu suntem o națiune tânără.

Mai mult decât atât, însăși perioada pașoptistă avea toată atenția îndreptată spre trecut, paseismul fiind o trăsătură esențială a romantismului. Trebuie deci menționat neapărat aici și un aspect adesea trecut cu vederea și neadus în discuție, în general, de eminescologi, acela al consolidării, în epoca pașoptist-romantică, a interesului pentru descoperirea și valorificarea tradiției literare românești, curent în care a crescut și a fost educat Eminescu.

Acest lucru îl arăta, încă din 1929, Nicolae Iorga: „Tipărirea cronicelor lui Kogălniceanu a exercitat o foarte mare acțiune asupra literaturii românești de atunci. Negruzzi, din Sobieski și românii, din Lăpușneanu, nu se poate închipui fără de tipărirea Letopisețelor. Kogălniceanu el însuși a luat din aceste cronici inspirația pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dânsul și puțintel și de la cronicile muntene, publicate de Laurian și Bălcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant și cu o pasiune de viață istorică, pe care nu o poate avea decât un om atât de delicat și atât de fin cum era, el, al lui Alexandru Odobescu.

Dar, prin anii 1860, urmând pe Kogălniceanu, care încetase acum astfel de publicații, au apărut documentele românești prezentate de Hașdeu în Arhiva istorică. O adevărată revelație a unei limbi alta decât a cronicilor, de atâtea ori cu mai multă libertate decât aceasta. A fost din nou un avânt din trecut, un șivoi de viață care a măturat o mulțime de elemente artificiale și a lăsat mâlul fecund, din care a putut să răsară altă literatură și altă poezie [etc.] […] Supt toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat nu numai în Eminescu, ci și în alții, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost prețuită”[7].


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, EPL, București, 1968, p. 13, apud Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 17.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 683.

[3] Sorin Alexandrescu observă: „De la Eminescu la Blaga și Ion Alexandru, de la Creangă la Sadoveanu și Marin Preda, numeroși scriitori români au îmbinat inovațiile estetice cu un tradiționalism ideologic.

Față de alte culturi, precum cea franceză, de exemplu, în care marile nume aparțin mai ales scriitorilor care au provocat rupturile cele mai spectaculoase cu trecutul, situația culturii române poate părea neobișnuită”, cf. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, București, 1998, p. 36.

[4] Cf. Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități proteice, Ed. Minerva, București, 1992, p. 179.

[5] Rosa del Conte, op. cit., p. 277.

[6] Mircea Scarlat, op. cit., p. 40.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, 1929, cap. Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu, reluat în: N. Iorga, Eminescu, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu, Ed. Junimea, Iași, 1981, p. 193-194.

Pe calea deschisă de Iorga urmează și Dan Zamfirescu, Eminescu și literatura română veche, în Luceafărul din 25 aprilie 1964, reprodus în vol. Contribuții la istoria literaturii române vechi, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 43-53:

„Interesul pentru studierea vechii noastre culturi într-o perspectivă nouă, admirația pentru operele și figurile cărturarilor din trecut și folosirea în special a cronicilor ca izvoare de inspirație literară […] datează din epoca pașoptiștilor, este opera lor. Ei adună și tipăresc întâia oară cronicile Moldovei (Kogălniceanu) și ale Țării Românești (Bălcescu și Laurian), realizare epocală cu influențe profunde asupra evoluției ulterioare a literaturii noastre.

Tot lor le aparține întâia mare izbândă literară inspirată de aceste cronici – nuvela Alexandru Lăpușneanul – și cea mai bogată sinteză (până la Eminescu) între tendințele de modernizare a limbii literare și prețuirea tradiției lingvistice păstrată în scrierile vechi: limba lui Bălcescu, pe care Eminescu o considera «culmea la care a ajuns românimea îndeobște de la 1560 începând și până astăzi» [Bălcescu și urmașii săi, în Timpul, 24 nov. 1878].

Contemporanul de dincolo de munți al lui Negruzzi, Bălcescu și Kogălniceanu, eruditul blăjean Timotei Cipariu (n. 1805) întemeiază, cam în aceeași vreme, studiul filologic al textelor vechi românești, adunând cu o râvnă deosebită tipărituri și manuscrise de pe tot cuprinsul pământului românesc în vasta sa bibliotecă. […].

Opera pașoptiștilor este continuată, în toate aspectele ei esențiale, de Al. Odobescu și B. P. Hașdeu. Împărtășind punctul de vedere pașoptist asupra căilor de urmat în făurirea unei culturi naționale originale, amândoi scriu opere literare inspirate din cronici.[…] Eminescu se formează, deci, în această ambianță (s. n.) […].

Fostul elev în trecere al gimnaziului de la Blaj într-o vreme când director era Cipariu, se dovedește el însuși un ciparian convins […] prin pasiunea cu care adună «hârțoage vechi», spre a descoperi în ele «dulcea limbă a trecutului» opunând-o «păsăreștii gazetarilor». […] Eminescu era la curent cu literatura românească de specialitate și reușise în felul acesta să afle despre mai toate scrierile, originale și traduse, manuscrise și tipărite, care compun ceea ce numim de obicei literatură română veche. […]

Orizonturile ideologice și dimensiunile artistice ale operei lui Mihai Eminescu nu pot fi înțelese în afara preocupării sale permanente pentru cunoașterea tuturor etapelor și formelor de manifestare a geniului creator al poporului său. […] Opera eminesciană devine astfel cea mai tradițională și totodată cea mai revoluționară a literaturii române moderne (s. n.)”.

A se vedea, de asemenea, și Al. Andriescu, Stil și limbaj, Ed. Junimea, Iași, 1977, p. 111-158 (cap. Redescoperirea textelor vechi în secolul al XIX-lea).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén