Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe [vol. 1] [II]

Prima parte.

Un pasaj extins de la Sfântul Grigorios Teologul, cu mici fărâme redate în limba greacă, p. 231. Doar două, din cele 4 fărâme de text, au fost traduse aidoma. Celelalte au fost „interpretate”, adică li s-a falsificat simplitatea și claritatea lor. Pentru că Sfinții Părinți scriau simplu teologie, scriau clar și nu o intelectualizau, așa cum fac traducătorii români care vor să îi „intelectualizeze” pe Sfinți, reușind, în definitiv, doar să le falsifice modul de-a vorbi și de-a scrie. Aceeași problemă avem și în ceea ce privește traducerile scripturale: nu avem textele redate aidoma, ci „interpretate” și „rescrise”.

Și după ce în p. 210, de două ori, s-a vorbit despre Duhul Sfânt ca „a 3-a” persoană a Treimii (și eu mi-am exprimat dubiul asupra faptului că exprimarea e a autorului, ci cred că ea, mai degrabă, e greșeala traducătorului), în p. 234 Sfântul Iustin îl citează pe Sfântul Vasilios în n. 264, ca să afirme faptul: enumerarea persoanelor dumnezeiești ca „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, nicidecum și în niciun fel nu reprezintă o subordonare existențială, logică, cronologică sau modală a oricărei persoane față de celelalte”, pentru că „toate cele trei persoane sunt împreună veșnice și în[tru] totul identice, în afară de însușirile personale”, p. 234. Așadar, dacă greșeala cu „a 3-a persoană” ar fi fost a Sfântului Iustin, el nu ar mai fi spus aceste lucruri aici, în p. 234.

De ce să scriem „persoane” cu majusculă, p. 234, când vorbim despre persoanele Treimii? Când spui persoană și ființă, vorbești la general și nu în mod particular.

Modificări neapărate în textul: „Întrucât Fiul este Fiu, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Fiu. Întrucât Duhul Sfânt e Duh Sfânt, în din veșnicie Se cunoaște pe Sine ca Duh Sfânt”, p. 234. Din veșnicie = adică dintotdeauna. Pentru că expresia „în veșnicie” lasă loc de interpretări neavenite, putând fi socotiți Fiul și Duhul ca „creaturi”.

Sfântul Iustin îl considera Sfânt sau Fericit pe Sfântul Augustinus de Hippo? Traducătorul a schimbat acest lucru că „așa se zice pe la noi” sau Sfântul Iustin îl numea „Fericit”?

Și după ce, în p. 234, Sfântul Iustin Popovic a afirmat faptul că nu există subordonare între persoanele dumnezeiești, în p. 249, pentru a 3-a oară în acest volum, găsim că Duhul Sfânt este „a treia” persoană a Treimii, iar Fiul „a doua”. De ce și-a propus traducătorul nostru sau, împreună cu corectorii volumului, să „redogmatizeze” această erezie în spațiul românesc? Pentru că e crezută pe scară largă? Pentru că a devenit un loc comun al neștiinței teologice?

În p. 250 găsim pasajul: „Revelația divină învață clar și mărturisește că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, aceasta fiind însușirea Sa personală, veșnic neschimbată, și că se trimite lumii, pentru o vreme, de la Tatăl și Fiul”. „Pentru o vreme” e în mod evident o eroare de traducere. Pentru că Duhul Sfânt a fost trimis la Cincizecime nu „pentru o vreme”, ci la plinirea vremii sau în timp, pentru mântuirea tuturor oamenilor în Biserică și pentru transfigurarea întregii creații prin Biserică.

Când încep ereziile antitrinitare (p. 257-274), Sfântul Iustin Popovic se face necredibil, prin aceea că vorbește despre erezii și ereziarhi fără să indice sursele din care a luat informațiile. Deși, în p. 263, n. 339, ne dă de înțeles că toate informațiile sale sunt de la Sfântul Hippolytus al Romei. Însă nu au cum să fie numai de la el, care trăiește în sec. al 3-lea, căci Sfântul Iustin vorbește și de eretici care au trăit în sec. 4-18. A folosit surse secundare și de aceea nu a vrut să le citeze sau au fost excluse notele de subsol în ediția românească?

Însă, dacă nu citezi textele folosite, acele pagini nu au nicio valoare teologică, pentru că nu sunt credibile.

După un prea scurt istoric al lui Filioque, p. 275-278, care nu ne lămurește prea multe lucruri, Sfântul Iustin se ocupă cu criticarea lui Filioque, p. 278. Și consideră că Filioque „a început” cu Sfinții Ambrosius și Augustinus, p. 278, dându-ne un citat din primul și două din al doilea. Însă, dacă ești familiar cu teologia ambilor Sfinți ai Bisericii, înțelegi foarte repede faptul că Filioque e ca nuca în perete în operele lor. Că el a fost adăugat în timp și că nu le aparține. Căci dacă le-ar fi aparținut, altfel ar fi fost triadologia lor și nu tradițională, cum este ea de fapt. De aceea, eu cred că Filioque nu are nimic de-a face nici cu Sfântul Ambrosius, nici cu Sfântul Augustinus și nici cu Sfântul Isidorus de Sevilla, ci a fost strecurat în mod ilegitim în operele lor, pentru ca romano-catolicii să își găsească „stâlpi de susținere” în istoria Bisericii.  Pentru că toți acești 3 Sfinți Teologi ai Bisericii au un scris prolix, cu multe meandre, și dacă Sfinții ar fi crezut această erezie, ei ar fi dezvoltat-o în multe părți ale operei lor și nu lacunar, așa cum se găsește ea inserată în operele lor. La fel a fost inserată și apocatastaza la Sfântul Grigorios al Nissisului și la Sfântul Isaac Sirul: pentru ca ei să fie prezentați „cu probleme”. Însă inserările arată că au fost făcute de niște teologi foarte proști și rău intenționați. Pentru că erezia e trecută grosso modo și nu în mod prelucrat pe pagini întregi.

Așa că nu trebuie să îi acuzăm pe Sfinții Bisericii de ereziile pe care alții le-au introdus în operele lor. Coruperea textelor patristice e boala ereticilor. Și dacă cădem în plasa de a crede falsificările lor, înseamnă că nu ne place să citim și să vedem în mod profund teologiile Sfinților.

Sfântul Iustin Popovic nu sare deloc în scrisul său de Sfântul Ioannis Damaschinos. Se comportă de parcă teologia Bisericii s-a terminat odată cu el, adică cu sec. al 8-lea. Însă asta e tocmai opinia reducționistă romano-catolică, care consideră că Sfântul Ioannis Damaschinos este „ultimul Părinte bisericesc”. Căci în problema lui Filioque el trebuia să citeze autoritatea cea mai avizată și anume pe Sfântul Fotios cel Mare, care a dogmatizat împotriva lui Filioque.

Sunt la p. 283 și Sfântul Iustin Popovic nu a citat niciodată nici din Sfântul Dionisios Areopagitul.

Și se ocupă cu criticarea învățăturii romano-catolice despre Filioque (începând cu p. 278), dar nu citează nicio carte romano-catolică, deși știe ce spun catolicii. Și iarăși e necredibil. Iarăși nu avem de-a face cu o lucrare științifică.

Care „teologi romano-catolici” spun că până la Sfântul Fotios cel Mare „între Bisericile Răsăriteană și Apuseană a existat doar o diferență formală privitor la învățătura purcederii Duhului Sfânt”?, p. 285.

Între p. 285-293, Sfântul Iustin Popovic îi disculpă, în mod just, pe Sfinții Atanasios cel Mare, Vasilios cel Mare, Grigorios Teologul, Chirillos al Alexandriei, Maximos Mărturisitorul și Ioannis Damaschinos de acuzele false de filioquism, dar nu face același lucru și cu Sfinții Ambrosius, Augustinus și Isidorus. De ce? Pentru că nu le cunoștea opera îndeajuns de mult și îi considera „ai ereticilor romano-catolici” și nu ai Bisericii. Și aici a fost tributar romano-catolicilor.

Însă, în p. 294, Sfântul Iustin spune următorul lucru: „Sinodul III Ecumenic (431), cu un secol întreg înaintea apariției lui Filioque, prin articolul 7, a interzis tuturor să exprime, să scrie și să alcătuiască altă credință, decât cea deja stabilită în Simbolul credinței”…Și dacă Filioque a apărut în sec. 6, după cum spune aici Sfântul Iustin Popovic, cum să îl acuzăm pe Sfântul Augustinus de filioquism, dacă el a adormit pe 28 august 430[1], adică cu un secol înaintea ereziei filioquiste?

În p. 297-299, pentru prima oară în Dogmatica sa, Sfântul Iustin Popovic îl citează pe Sfântul Fotios cel Mare și trece, prin pomenirea lui, de Sfântul Ioannis Damaschinos, folosit până acum ca „hotar ultim” al Ortodoxiei. Însă, deși ne indică PG 102 de două ori, în n. 405 și 406, Sfântul Iustin nu citează din Sfântul Fotios la modul serios, așa cum a făcut-o cu toți ceilalți Sfinți Părinți ai Bisericii, ci ne face „un rezumat” al teologiei lui fără note de subsol. Numai că din opera Sfântului Fotios a luat el toate acele dezvinovățiri ale Sfinților Părinți de filioquism, pe care nu le-a citat la subsol. Iar acum face un rezumat al ideilor Sfântului Fotios, deși l-a folosit și până acum, dar nu l-a citat la subsol.

Pentru a se înțelege despre ce vorbesc, trebuie să citiți traducerile din Sfântul Fotios, pe care le găsiți aici[2], în paralel cu p. 285-293 din această carte.

Partea a doua a cărții începe în p. 303. Și de aici începe capitolul dedicat creației lumii.

Dumnezeul treimic a creat lumea, p. 306-307. Iar lumea nevăzută a fost creată de El anterior lumii văzute, p. 319.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona

[2] A doua parte a cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/06/traduceri-patristice-vol-2/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [36]

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Însă, în 1955, Alexandru Elian a scos la lumină manuscrisele vechi care i-au aparținut lui Eminescu, depozitate la Academia Română. El are deopotrivă meritul de a fi urmărit cu tenacitate pasiunea bibliofilă de o viață a lui Eminescu, relația lui cu literatura română veche, folosind toate informațiile de care putea dispune (memoriile celor care l-au cunoscut, scrisori, documente), și de a fi investigat itinerarul manuscriselor vechi, provenind din vestita ladă a poetului, descoperindu-le destinația finală, și anume Biblioteca Academiei Române[1].

Motivul pentru care nu s-a știut multă vreme ce s-a făcut cu ele este acela că Titu Maiorescu, custodele temporar și donatorul către Biblioteca Academiei, în 1904 (la un interval de doi ani diferență față de prima donație, cea a caietelor Eminescu[2]), a oferit o altă versiune, spunând că au aparținut tatălui său[3]. Identificarea s-a făcut prin comparația cu „fragmentele reproduse cu cea mai mare precizie filologică în Chrestomație[4][5].

Pe baza lor, s-a putut trage cu certitudine concluzia că cele 25 de manuscrise, formând donația lui Maiorescu din 1904, sunt cele pe care Eminescu implora zadarnic a-i fi returnate, în ultimii ani ai vieții[6].

Elian demonstrează peremptoriu, urmărind surse certe, că interesul lui Eminescu pentru literatura veche a fost precoce, constant și definitiv: știa slova chirilică de la 12 ani, citise biblioteca părintească de la Ipotești, a fost bibliotecarul gimnaziștilor români la Cernăuți, și-a luat cărțile vechi, românești și nemțești, cu sine la studii în străinătate, a fost – după întoarcerea de la studii – bibliotecar, timp în care a citit și volumele de literatură veche (din care unele mai păstrează adnotările sale) și a determinat recuperarea unui important patrimoniu prin achiziționarea de cărți vechi pentru Biblioteca Centrală din Iași (a făcut două recomandări, pe 15 octombrie 1874[7] și pe 6 martie 1875[8]), a purtat apoi la București cu sine lada cu tomuri prăfuite („multe vechituri, manuscripte și tipărituri vechi românești”[9]), împreună cu averea de ploșnițe, șoareci și molii, era găsit de prietenii care-l vizitau pururea în compania cărților vechi („precum psaltiri, ceasloave, biblii și o mulțime de hârțoage rupte”[10]) și a murit îndurerat că nu i s-au mai restituit cărțile de către cei care se angajaseră să le păstreze.

Acesta este, reliefat prin surse biografice, portretul pe care și-l face singur, în avatarii săi, Dionis[11] și Toma Nour[12], și care se poate citi printre rânduri și în poeme: „În volumul ros de molii/ Cauţi noaptea adevăr” (Pajul Cupidon…); „Gândirea mea în vremi trecute-noată,/ Deschid volume mari şi vechi tipicuri” (o versiune a unui Sonet[13]). Credem că e destul de elocvent pentru a determina o cercetare minuțioasă și apriată a acestor surse, fapt care, însă, nu s-a petrecut.


[1] Al. Elian, Eminescu și vechiul scris românesc, în Studii și cercetări de bibliologie, I, 1955, p. 129-160, reluat în: Alexandru Elian, Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, ediție îngrijită de Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 347-378. Vom cita din ediția a doua.

[2] În afară de acestea două, pentru care, după cum nota Petru Creția, Maiorescu „se simte obligat să-și aroge un titlu de proprietate pe care nu-l avea”, afirmând că i le-ar fi dăruit poetul, „a mai existat o donație de cărți aparținând lui Eminescu, făcută de Matei Eminescu […]. La Matei ajunseseră, din biblioteca fratelui său, 400 de volume (L’Indépendence roumaine, 17 mai 1895). A oferit Bibliotecii Centrale Universitare din București 37 de titluri în 142 de volume, din care Biblioteca a reținut doar 16 titluri în 52 de volume, adică numai cărțile pe care nu le avea în fondurile sale, ignorând proveniența lor. Pe de altă parte, D. Vatamaniuc m-a informat că a găsit la BCU cărți aparținând lui Eminescu ale căror însemnări marginale, autografe ale lui Eminescu, au fost, cel puțin în câteva cazuri, șterse de bibliotecari”, cf. Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 143-144, n. *.

[3] Elian a investigat până și această ultimă ipoteză – dovedindu-i nejustificarea –, deși avea toate probele că era vorba de cărți vechi recuperate (și salvate pentru patrimoniul național) de Eminescu de la anticari sau din alte surse.

[4] Este vorba de Chrestomatie roumaine, Leipzig, 1891, pentru alcătuirea căreia Moses Gaster a împrumutat zece manuscrise de la Eminescu.

[5] Alexandru Elian, Bizanțul…, op. cit., p. 366.

[6] Cf. Idem, p. 368-369:

  1. Istorie a unui vetiaz anume Doncilă; Cântecul lui Ștefan Vodă cu a lui Constantin Vodă…; Gromovnic / sec. XIX / ms. rom. 3078;

  2. Psaltichie românească / sec. XIX / ms. rom. 3249;

  3. Ritorică / sec. XIX / ms. rom. 3143;

  4. Mărturie pentru sfântul Calist… / sec. XIX / ms. rom. 2799;

  5. Proimion a lui Neofit Peloponisianul… / sec. XIX / ms. rom. 3097;

  6. Theatron politicon / sec. XIX / ms. rom. 3141;

  7. Elisaveta sau cei surguniți în Săberia / sec. XIX / ms. rom. 3142;

  8. Cuvănt pentru viitoarea giudecată și pentru sfărșitul lumii / sec. XIX / ms. rom. 3010;

  9. Tretaj pentru tihnologhia etimologhii; Bunele năravuri; Învățătură în scurt pentru creștinătate / sec. XIX / ms. rom. 3051;

  10. Psaltichie românească și grecească / sec. XIX / ms. rom. 3012;

  11. Istoria lui Gil Blas de Santilana / sec. XIX / ms. rom. 3167;

  12. Pravoslavnică învățătură adecă Bogoslovie creștinească / sec. XIX / ms. rom. 2792;

  13. Zăbava fandasiei / sec. XIX / ms. rom. 2798;

  14. Colecțiune de poezii, cântece românești / sec. XIX / ms. rom. 3153;

  15. Besericeasca istorie / sec. XIX / ms. rom. 2984;

  16. Istorie de obște a lumii / sec. XIX / ms. rom. 2791;

  17. Viața pré cuviosului părintelui nostru Vasile cel Nou; Capete a faptelor celor bune a lui Theodor de Edesa / sec. XVIII / ms. rom. 2775;

  18. Tomul al doilé a lui Iliodor / sec. XVIII / ms. rom. 2774;

  19. Cărticică sfătuitoare pentru păziré celor cinci simțiri și ai nălucirei și a minții și a inimii…, a Sfântului Nicodim Aghioritul / sec. XIX / ms. rom. 3074;

  20. Pentru pustietate sau săngurătate, de Oxenstierna / sec. XVIII / ms. rom. 2773;

  21. Geografie…, Jurnalul mergerii boierilor deputați în Țarigrad… / sec. XIX / ms. rom. 2771;

  22. Theatron politicon… / sec. XVIII / ms. rom. 2770;

  23. Enhirid… / sec. XIX / ms. rom. 2772;

  24. Hronograful sfântului Dimitrie Rostovski; A lui Iliodoru Istorie ethiopenească; Istoria Aretusii și a Împăratului Iraclie tatăl său; Viața și petreceré a celoru dentru sfinți cuvioși părinții noștri Varlaam și Iosaf Indiianilor/ sec. XIX / ms. rom. 2769;

  25. Întămplările lui Tilimah, fiul lui Odiseu / sec. XVIII / ms. rom. 2760.

[7] Cuprinde 4 codice, cf. Idem, p. 349:

  1. Istoria universală de la zidirea lumii până la Constantin și Iulian (cronograf românesc);

  2. Grigorie Sinaitul, Capete;

  3. Pentru sfârșitul lumii și pentru Antichrist; Neofit, Înfruntarea Jidovilor;

  4. manuscris după ediția scrierilor ascetice ale lui Isaac Sirul, tipărite la Lipsca, 1770, de Nichifor Theotokis.

Elian pomenește că „între cărțile vechi recomandate de Eminescu în raportul său, se află și Acatistul românesc, imprimat în 1673, la Uniev, de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei” (p. 348, n. 4).

[8] Lista acestora cuprinde alte 25 de cărți, 18 tipărituri și 7 manuscrise. Sunt reproduse după tabelul întocmit de Eminescu, cf. Idem, p. 350-352:

Tipărituri:

  1. Apostol, Buzău, 1743;

  2. Atărnare in loc de scrisoare asupra tarafului Okellistilor pentru firea a toată lumea (dela Ocellus Lucanus, adept al lui Pythagora s-a conservat scrierea „despre natura universului”. Contra acestei și apărătorilor ei e îndreptată scrierea presentă). S’au tălmăcit și s’au adunat de înțeleptul dascăl Petru Stamatiadi, 1773.

  3. Sinopsis, Râmnic, 1783;

  4. Macarie S[â]ntul. Omilie…, București, 1785;

  5. Amfilohie Ep[isco]pul titular al Hotinului. Învățătura geograficească, Iași, 1795;

  6. Pilde filosofești;

  7. Ioan Damaschin S[â]ntul. Descoperire cu amăruntul a pravoslavnicei credințe, Iași, 1806;

  8. Kekrografion…, Neamț, 1814;

  9. Eugenie Bulgariul Archep[isco]p. Îndeletnicire iubitoare de D[umne]zeu, 4 vol, Iași, 1815-1819;

  10. Efrem Syrul. Cuvintele și învețaturile lui…, Neamț, 1818;

  11. Florian. Istoria lui Numa Pompilie tradusă de Beldiman, 2 vol., Iași, 1820;

  12. Vasilii cel Mare și Grigorie. Cuvinte puține din cele multe ale lor, București, 1826;

  13. Nikodim Monahul. Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri, Iași, 1826.

  14. A condicii criminalicești cartea I-ea și a doua (Ioan Sandul Sturdza VV.), Iași, 1826;

  15. Ilie Miniat (Epp. Cernicăi). Didachii sau cuvinte de învățătură, Iași, 1837;

  16. Chronograf sau numărare de ani, Neamț, 1837;

  17. Kyriacodromion…, Buzău, 1839;

  18. Pann Anton. Fabule și istorioare, 2 vol., București, 1847.

Manuscrise: 1. Cărtică carele una câte una numărând în scurt nouele Isvodiri ale Latinilor le vădește cu mustrare, 1756;

  1. Prorocia fericitului Agatanghel (această carte a fost tipărită de mai multe ori însă cel de’ntăi tipariu este din 1818), 1817;

  2. Minunile Maicei Domnului (ms. din secolul trecut. Cartea a fost tipărită de mai multe ori, cel întâiu tipariu însă este din 1820);

  3. Fără titlu. Un roman în formă de autobiografie, 1791;

  4. Astrologie importantă pentru termenii meteorologici pân la foaia 43. De aici pân la sferșit Întrebări și respunsuri <…> asupra legii creștinești, Putna, 1799;

  5. Priveliște politicească, în care se cuprinde scumpă sfătuire, ce se cade a face un Domn și de ce a se feri, 1813;

  6. Fără titlu. O comedie în versuri trad. din franțuzește…, 1817.

[9] Cf. Idem, p. 357.

[10] Cf. Ibidem.

[11] „Într-un colţ al casei, la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină” (Sărmanul Dionis), cf. Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 36.

[12] „Printr-o claie prăfuită de cărţi vechi (am o predilecţiune pentru vechituri), am dat peste un volum mai nou…”; „Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mărei în curtea domniei – iară eu în mijlocul acestor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune – preot durerilor şi bucuriilor – bardul lor. Spre a hrăni acele vise şi mai mult, am deschis vro câteva cronice vechi…” (Geniu pustiu), cf. Idem, p. 103, 111-112.

[13] Mihai Eminescu, Opere alese I, EPL, 1964, p. 324.