Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Elian a subliniat „întinsele cunoștințe în domeniul vechiului tipar românesc ale lui Eminescu, posibilitățile de orientare într-un sector divers și dificil, ca acela al manuscriselor, unite cu o temeinică cunoaștere a paleografiei chirilice”[1] și că el ar fi putut deveni „un eminent specialist în toate problemele legate de scrisul românesc”[2].

De asemenea, „observațiile asupra limbii manuscriselor sunt importante și Eminescu stabilește, sub acest raport, criteriile care determină atât valoarea stilistică, cât și cea lexicală a scrierilor vechi – într-un pasaj care a rămas doar în concept – se ridică împotriva stricărei limbei și a neologismelor, care pot fi combătute mai ales prin studierea vechilor texte de limbă românească”[3].

Biblioteca lui Eminescu nu poate fi reconstituită însă decât parțial și, adăugăm noi, cu atât mai puțin putem reconstitui ce și cât a citit Eminescu din literatura veche. Elian amintește și de semnalarea altor cărți vechi, pe care poetul le-a consultat, cum ar fi Ceasornicul Domnilor al lui Antonio de Guevara, în traducerea manuscrisă a lui Nicolae Costin, sau Mineele lui Chesarie și Filaret al Râmnicului[4]. Practic, nimic din literatura veche nu rămâne pe dinafara cunoașterii poetului.

La fel de semnificativ este și faptul că unele cărți au fost lecturate după mai multe manuscrise sau ediții tipărite, încât „textul din Oxenstiern, reprodus de Eminescu în Curierul de Iași, din 13 iunie 1876 (Comedia cea de obște), nu e copiat de pe vreunul din cele două manuscrise ieșene, din Biblioteca Universității” și „la fel, pasajele din rugăciunea lui Calist, introduse de poet în articolul său Christos a înviat! n-au putut fi regăsite până acum”[5] în manuscrisele conservate în bibliotecile noastre.

Tot Alexandru Elian a semnalat, în 1967[6], o lucrare inedită a lui Dosoftei (dintr-un miscelaneu datând din perioada exilului care conține și o traducere personală a Cronografului lui Matei Kigalas), și anume o transpunere în românește a dramei cu subiect erotic Erofile (o poveste de dragoste nefericită, un fel de Romeo și Julieta), a cretanului Gheorghios Chortatzis, cu un prolog de 139 de versuri ce reprezintă un monolog al personajului numit Moartea, declamat de acesta la Memfis în fața unor spectatori numiți memfiiani, pe temele – binecunoscute încă din Psaltirea în versuri și atât de dragi medievului românesc – : „egalitatea oamenilor în fața morții” și „zădărnicia slavei pământești”[7].

Sună cunoscut? Nu numai că aproape totul sună cunoscut (de la la drama versificată, cu personajul Moartea – pe care îl regăsim în Andrei Mureșanu al lui Eminescu –, până la subiectul erotic al dramei și până la toposul vanității și al egalității în fața morții și la cunoscutul periplu retoric prin istoria lumii: Grecia, Chaldeea/ Fenicia, Egipt, Babilonia – cu referințe la Semiramida și Nemrod), dar nici Elian nu se abține să nu indice că versurile lui Dosoftei „anticipează, nebănuit, deplinele biruințe ale poeziei românești din veacul lui Eminescu”[8].

El atrage atenția, spre seducerea eminescologilor, asupra timbrului din versurile dosofteiene – „Și cine-s eu, fără de spus a mă cunoaști poate,/ Că de pre chip știută sunt prin țărâle, prin toate” – asemănător cu cel din versurile: „Nu e nimic și totuși e o sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene uitării celei oarbe”[9]. Însă aceste studii comparative, care ar putea fi foarte ample, nu și-au găsit până în prezent autorii[10].

În volumul De nuptiis Mercurii et Philologiae, într-un capitol intitulat, sugestiv, tot Eminescu și vechiul scris românesc,  în încercarea de a crea un ecou, Mihai Moraru reface parcursul bibliografic al contribuțiilor aduse[11], în ultimele decenii, în problema implicării lui Eminescu în cunoașterea literaturii române vechi și a aducerii la suprafață a valorilor ei cognitive și stilistice: I. Crețu, Dan Zamfirescu, N. A. Ursu, Florica Dumitrescu, Dan Simonescu, Virgil Cândea, Paul Cernovodeanu.

Vom avea și noi în vedere o parte din aceste sesizări, pe parcursul lucrării de față, în măsura în care se intersectează cu ceea ce urmărim să demonstrăm în studiul de față.

Prin urmare, Moraru pledează pentru reluarea studiilor și atestarea critică a relațiilor profunde dintre Eminescu și cultura veche. El deplânge lipsa de receptivitate a criticii specializate în eminescologie la sesizările care au semnalat gravitatea unor descoperiri de acest fel pentru iluminarea fundamentelor gândirii lui Mihail Eminescu.

Sursele interne ar fi trebuit să stârnească interesul primordial al exegezei românești: „Mai ales contribuţia tematică a vechilor manuscrise şi tipărituri cunoscute lui Eminescu la etapele genezei operelor sale poetice ni se pare a nu fi fost îndeajuns pusă în lumină. Cauza primă stă în dificultatea accesului la aceste texte”[12]. Și nu doar în dificultatea accesului, credem noi, cât în incongruența interesului și în disjuncția apetitului estetico-literar, care trimite tot timpul în exil literatura veche.

Sunt – din nou – evocate: Psaltirea lui Dosoftei, Divanul lui Cantemir, cronicarii moldoveni, cronicile rimate, irmoase şi „foarte multe texte voluminoase rămase în manuscrise și ediții vechi cu chirilice sau editate numai fragmentar (cronografele, vieţile sfinților, Varlaam și Ioasaf, Erotocritul, Învățăturile mitropolitului moscovit Platon, Cartea pentru păzirea celor cinci simțuri a lui Nicodim Aghioritul, Apocalipsul lui Ioan Bogoslovul, Gromovnicul, rugăciunile și imnurile lui Grigorie Palamas, Anastasie Sinaitul și ale altora, cugetările lui Oxenstierna, Zăbava fandasiei, Istoria de obștie a lumii, Etiopicele lui Heliodor, Criticon-ul lui Gracián și multe altele). Chiar când aceste texte sau fragmente sunt editate, nu sunt decât prea arareori marcate grafic, notate separat sau analizate în amănunt sublinierile lui Eminescu, apropierile textuale, posibilele influențe tematice. Altă cauză este imprecizia identificării izvoarelor…”[13].


[1] Al. Elian, op. cit., p. 353.

[2] Idem, p. 354. [3] Idem, p. 350. [4] Idem, p. 363, n. 61. [5] Idem, p. 363.

[6] Dosoftei, poet laic, în Contemporanul, 21 (1967), p. 3, cf. Idem, p. 119-127.

[7] Idem, p. 123. [8] Idem, p. 127.  

[9] Cf. Ibidem. Elian și-a permis să reducă la două cele patru versuri din Luceafărul pentru că și versurile lui Dosoftei presupun cezura (foarte adesea). Însă influențe ale versificației lui Dosoftei și Miron Costin asupra lui Eminescu au fost semnalate și de Ladislau Gáldi, în Introducere în istoria versului românesc, Ed. Minerva, București, 1971, p. 221-222.

[10] Așa cum zicea Mircea Scarlat despre Miron Costin: „a zămislit, prin însăși viața lui, un roman la fel de atrăgător ca opera-i scrisă. Romanul există, dar n-a apărut încă scriitorul”, cf. Introducere în opera lui Miron Costin, Ed. Minerva, Bucu- rești, 1976, p. 166.

[11] A se vedea: Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, op. cit., p. 197-211.

[12] Idem, p. 198. [13] Idem, p. 199.

Did you like this? Share it: