Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 31 martie, 2017

Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

sânii lui Dumnezeu sunt mai buni decât tot vinul [Cânt. Cânt. 1, 2, LXX] cunoașterii omenești. Pentru că sânii Lui sunt dogmele Sale cele dumnezeiești, adică toată învățătura Lui sfântă și dumnezeiască, și cu ea noi ne hrănim. Iar „vinul [care] veselește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX] este dragostea Lui cea dumnezeiască, care, atunci când se coboară în noi mai mult, ne umple de bucurie și de veselie dumnezeiască. Pentru că dragostea Lui ne luminează asupra cuvintelor Sale, care sunt „pâinea [care] întărește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX]. Pentru că tot omul are nevoie de pâinea adevărului lui Dumnezeu și de vinul dragostei Lui celei dumnezeiești, pentru ca să Îl iubească pe Dumnezeu cu adevărat și pentru ca să trăiască în mod evlavios în Biserica slavei Sale.

Și am subliniat aportul adevărului și al dragostei lui Dumnezeu în viața noastră, pentru că astăzi trebuie să vorbim despre Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ce s-a lăsat călăuzită de Dumnezeu. Trebuie să vorbim despre Sfânta Maria, Maica noastră, care este o Cuvioasă a Bisericii ce a trăit în mare cuvioșie în pustie, dar fără să depună voturile monahale. O Monahie fără includerea ei în monahism, dar care a trăit cu adevărat viața Cuvioșilor. Căci după minunea pe care a trăit-o în Ierusalim pe 14 septembrie, la Înălțarea Sfintei Cruci, când slava lui Dumnezeu nu a lăsat-o să intre în Biserică, și după începutul pocăinței sale și după rugăciunea sa către Maica Domnului[2], ea a fost condusă de Dumnezeu în pustia de dincolo de Iordanis[3] și s-a nevoit în pustie timp de 47 de ani[4].

Încât ajunsese să se hrănească duhovnicește, mai presus de fire, și să fie învățată de Dumnezeu Sfânta Scriptură și teologia și viața sfântă a Bisericii, deși ea nu învățase să citească[5]. Iar pe ea, cea care odată fusese desfrânată[6], când a fost găsită de Sfântul Zosimas, el a văzut-o că se ruga la un cot de la pământ, stând în văzduh[7].

Căci Dumnezeu nu se uită la cine ai fost, la ce ai făcut cândva, când nu Îl cunoșteai pe El, ci El ne umple de darurile Sale cele dumnezeiești pe măsura pocăinței noastre și a râvnei noastre de a ne sfinți viața.

De ce nu a fost la școală Sfânta Maria Egipteanca? Pentru că și-a părăsit părinții la vârsta de 12 ani și a trăit o viață desfrânată în Alexandria Egiptului[8]. Și a trăit astfel mai bine de 17 ani, după propria sa mărturie, fără să primească bani pentru curviile ei, trăind din cerșetorie, dar și din munca sa[9].

Însă, pe la 30 de ani, ea a fost biruită de iubirea lui Dumnezeu!

Ajungând la Ierusalim, ea a vrut să se închine Crucii Domnului. Însă slava lui Dumnezeu nu a lăsat-o să intre în Biserică[10]. Ci numai după ce a început să plângă și să se tânguiască și după ce i-a făgăduit Maicii Domnului că se va lepăda de lume și de toate cele din lume, lăsându-se povățuită de ea, Sfânta Maria a putut să intre în Biserică și a cunoscut slava lui Dumnezeu[11].

Și acesta e motivul pentru care astăzi o pomenim pe Sfânta Maria Egipteanca: ea este un exemplu de om care s-a pocăit cu adevărat, un exemplu vrednic de urmat! Căci dacă Sfântul Ioannis Scărarul este un om erudit, un om cu școală, care a scris teologie, pentru că a trăit teologic, Sfânta Maria Egipteanca este exemplul de credincios neșcolit, necărturar, care a făcut enorm de mult păcate, dar care, pocăindu-se și îndreptându-se, a fost învățată de Dumnezeu cele necesare pentru mântuire.

Adică ce trebuie să înțelegem noi de aici? Că Dumnezeu nu respinge pe nimeni de la pocăință! Căci chiar dacă avem multă școală sau nu am fost deloc la școală, chiar dacă am păcătuit mult sau mai puțin, El ne primește pe toți la pocăință și ne umple de slava Lui și de sfințenie pe măsura nevoințelor noastre duhovnicești. Căci atâta timp cât noi ne întoarcem cu totul la Dumnezeu și părăsim viața noastră trecută, viața noastră fără El, Dumnezeu ne îmbogățește duhovnicește pe măsura pocăinței și a ascezei noastre.

Adică Biserica ne încurajează și azi, pe toți, ca să ne nevoim duhovnicește. Să venim spre Paștiul Bisericii cu lacrimi, cu pocăință, cu îngenuncheri smerite, cu post și cu rugăciune multă, pentru ca să ne bucurăm întru Domnul. Căci, pe măsura curățirii noastre de patimi, ni se curățește mintea și se umple de înțelepciune sfântă, pentru că începe să vadă sfânt, curat, luminat întreaga creație, întreaga viață a Bisericii și teologia ei dumnezeiască.

Iar dacă cineva ne întreabă „la ce folosește asceza”, adică posturile, rugăciunile, privegherile, îngenuncherile, metaniile, milosteniile noastre, întreaga noastră viață în curăție și sfințenie, noi trebuie să spunem adevărul tuturor: asceza ne sfințește și ne păstrează în sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că creștinii nu pot trăi decât bisericește, decât ascetic. Dacă nu trăiesc ascetic, teologic, liturgic, ei devin niște pustiuri fără vegetație. Niște pământuri pline de ierburi, care nu sunt bune pentru agricultura duhovnicească, pentru că sunt pline de patimi.

Căci cei care cred că pot „rezista” patimilor sau că „nu mai au patimi” sunt niște oameni infatuați, rătăciți și mincinoși. Care nu cunosc slăbiciunea omului și nici adevărata luptă cu patimile din ei înșiși. Pentru că nimeni nu e nepătimaș și nimeni nu poate să stea împotriva patimilor fără ajutorul lui Dumnezeu. Iar cu patimile nu se luptă o zi, trei luni sau 5 ani, ci lupta cu patimile e zilnică și pentru toată viața, e o luptă de gherilă, o luptă pe multe fronturi, o luptă în care suntem atacați din toate părțile și nimeni nu poate să iasă biruitor din această luptă, dacă Dumnezeu nu îl întărește și nu îl ajută.

Căci demonii hulei ne luptă, demonii lenei și ei, desfrânarea pe o parte, mânia pe alta, iubirea de bani ne încolțește, frica pătimașă pentru viața noastră ne dă târcoale tot timpul. Erezii de tot felul, greșeli de tot felul, împătimiri de tot felul ne obosesc zilnic. Dacă nu greșim cu lucrul, atunci greșim cu cuvântul sau cu gândul. Dacă părem „liniștiți” pentru alții, în fapt, noi suntem fugăriți de tot felul de griji. Și ca să scapi din grijă, din moarte, din plăcerea perversă, trebuie să fii umplut cu mireasma mirurilor lui Dumnezeu [Cânt. Cânt. 1, 3, LXX], trebuie să fii înveselit cu uleiul milei lui Dumnezeu, căci numai el ne înveselește fața sufletului nostru [Ps. 103, 15, LXX].

Mai pe scurt, dacă slava lui Dumnezeu nu ne umple și nu ne bucură, noi nu putem scăpa de ispite, de alunecări în păcat, de împătimiri drăcești. Căci nu de unii singuri mergem la război, ci împreună cu Domnul, și nu biruim de unii singuri, ci numai împreună cu El.

Ce ne spune Sfânta Maria Egipteanca despre lupta cu patimile? Că ea este grea, dar nu imposibilă. Pentru că 17 ani de zile, în pustie, ea s-a luptat cu desfrânarea și cu lăcomia și cu beția și cu cântecele lumești ca și cu niște fiare sălbatice[12]. Pentru că 17 ani de asceză au fost nevoie să domolească cei 17 ani de desfrânare și de viață lumească.

De ce e grea lupta cu patimile din noi înșine? Pentru că am transformat păcatul într-o obișnuință. Ne-am făcut din păcat un mod de-a fi. Și când ne pocăim și ne luptăm cu patimile noastre, ne luptăm cu propriile noastre alegeri rele. Vedem cât de rău e răul nostru, cât de rea e păcătuirea noastră, ce fac păcatele noastre din noi. Vedem cât de mult suntem robiți de diverse patimi și cât de greu suferim că nu mai vrem să le dăm curs.

Ai fumat? Trebuie să te lupți cu acest viciu și să nu mai fumezi. Ai curvit? Ți-au plăcut femeile, depravarea? Acum trebuie să lupți nu numai cu pofta din tine, care îți cere femeie, ci și cu nălucirile femeii din mintea ta și cu excitarea la vederea ei. Adică te lupți cu tine, când te lupți cu patimile. Pentru că ele sunt în noi, sub obișnuințele noastre păcătoase. La fel trebuie să luptăm cu dorința de a mânca mult, cu somnul mult, cu lenea, cu nemunca, cu plictiseala, cu tristețea păcătoasă, cu dorința de a-i judeca pe alții, cu dorința de a da sfaturi altora, cu nesimțirea, cu neatenția, cu deznădejdea, cu orgoliul, cu cutezanța păcătoasă, cu lăudarea cu orice lucru pe care îl facem.

Și când toate acestea sunt vii în noi, toate aceste patimi, când sunt conștientizate de noi înșine, atunci ne luptăm cu zeci de dușmani răi și adevărata chinuire a noastră e interioară, e la noi în suflet și în trup și nu în afara noastră.

De aceea, a îndrepta lumea înseamnă a te îndrepta pe tine însuți. Ca să faci un bine acestei lumi, trebuie ca tu să te pocăiești, să îți vii în fire și să începi să te lupți cu patimile din tine însuți. Dar să ai conștiința că nu te poți lupta fără Dumnezeu. Că nu te poți vindeca de patimi decât prin harul Lui, prin ajutorul Său, prin mila Sa, și că mântuirea noastră este consecința milei Sale.

Ce a vrut Sfânta Cuvioasă Maria înainte să adoarmă? A vrut să fie împărtășită cu Sfânta Euharistie de Preotul lui Dumnezeu. A vrut să se împărtășească cu Domnul. Pentru că nu se mai împărtășise de 47 de ani, adică de dinainte de începerea viețuirii sale în pustie[13].

Pe noi însă ce ne oprește de la împărtășire? Căci fiecare zi e pentru împărtășirea cu Domnul. Întregul scop al viețuirii ortodoxe e curățirea și sfințirea noastră, tocmai pentru ca să ne umplem de sfințenia Domnului și de curăția Lui și de întreaga Lui teologie îndumnezeitoare. De aceea, dacă trec zilele noastre fără să ne spovedim Domnului și fără să ne împărtășim cu El, trec goale de El. Pe când viața Bisericii e viața plină de sfințenia Lui și El dorește ca noi să ne umplem de sfințenia Lui și să fim Sfinți.

Iar dacă nu trăim sfânt, dacă nu trăim în și prin slava lui Dumnezeu, noi nu trăim ortodox. Căci viața Bisericii e sfințenia, viața ei e sfântă și noi numai ca Sfinți putem să trăim ortodox.

Unde a vrut să fie îngropată Sfânta Maria Egipteanca? I-a cerut Sfântului Zosimas, printr-o scriere pe pământ, ca să fie îngropată în pământ[14]. Căci trupul nostru e din pământ și trebuie să se întoarcă în pământ. Îngroparea în pământ e îngroparea ortodoxă, e îngroparea smereniei, a recunoașterii faptului că noi suntem din pământ, prin trupul nostru, dar că sufletul nostru e de la Dumnezeu, e creat de El și el e spiritual și nemuritor.

Și, pe când trupul nostru e în pământ, sufletul nostru merge la Dumnezeu, ca să primească o existență în veșnicie după faptele noastre. Iar veșnicia e trăită doar ca Rai sau Iad. Și numai Dumnezeu decide unde merge sufletul nostru după moarte.

Așa stând lucrurile, noi ne îndreptăm spre marele praznic al Învierii Domnului, dar și spre moartea noastră.

Cu fiecare zi facem un pas înainte către moarte, un pas fizic și temporal, dar putem face pași enormi către veșnicia cu Dumnezeu. Căci pocăința și schimbarea noastră se fac în suflet și ele, aceste schimbări sfinte din noi, nu au nevoie de ani întregi, ci de clipe și de minute și de zile. Tocmai de aceea, anii se scurg mai greu decât pregătirea noastră pentru veșnicie, pentru că în fiecare zi noi putem să creștem în sfințenie, să facem pași imenși în cunoașterea lui Dumnezeu.

Așa că nu aduce anul ce aduce ceasul în materie de mântuire. Pe fiecare zi putem fi alții. Pe fiecare zi ne putem umple de înțelegeri sfinte, de vederi sfinte, de schimbări dumnezeiești în viața noastră. Numai să vrem! Numai să le vrem! Numai să le cerem lui Dumnezeu tot timpul și fără ele să ne considerăm neîmpliniți.

Căci dacă nu ne rugăm pe fiecare zi, dacă nu ne pocăim pe fiecare zi, dacă nu citim pe fiecare zi, dacă nu înțelegem cele ale lui Dumnezeu pe fiecare zi, am bătut pasul pe loc. Am stagnat. Dar dacă suntem  mereu în mișcare, în schimbare în relația cu Dumnezeu, atunci ne împlinim continuu, nu simțim că stăm degeaba, pentru că Dumnezeu împlinește ceea ce noi începem și lucrăm. El împlinește ceea ce noi nu putem face. El face ceea ce noi nu putem face. Și Dumnezeu face multe lucruri mari și preaminunate în noi, pe cât noi ne lăsăm în mâna Lui, pe cât ne lăsăm modelați și schimbați de către El.

Sfânta Maria Egipteanca s-a schimbat. Și noi ne putem schimba! Ea s-a luptat în ființa ei cu patimile tinereții și le-a biruit cu harul lui Dumnezeu. Și noi putem face același lucru! Căci Cel care a ajutat-o pe ea, ne ajută și pe noi. E același Dumnezeu. E mereu același. Și El ne ajută pe cât noi vrem să fim ajutați. El ne schimbă pe cât noi ne asumăm schimbarea. El ne dă, pe cât noi cerem. El vrea să fim alții, pe cât și noi vrem același lucru.

Așadar, iubiții mei, să venim la Cel care ne spală negreala și ne face frumoși [Cânt. Cânt. 1, 5, LXX]! Să venim la Cel care face obrajii inimii noastre ca turturelele [Cânt. Cânt. 1, 10, LXX]. Căci în munții cei înalți [Ps. 103, 18, LXX] este mântuirea noastră, în munții cunoașterii lui Dumnezeu. Amin!


[1] Scrisă în după-amiaza zilei de 29 martie 2017, o zi de miercuri, cu 22 de grade la ora 13.00.

[2] Sfântul Sofronios, Patriarhul Ierusalimului, Viața Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, în Triodul, ed. BOR 2000, p. 748.

[3] Idem, p. 749. [4] Ibidem.  [5] Idem, p. 750. [6] Idem, p. 747. [7] Idem, p. 746. [8] Idem, p. 747. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 748. [11] Idem, p. 748-749. [12] Idem, p. 749-750. [13] Idem, p. 751. [14] Idem, p. 753.

Eminescu: între modernitate și tradiție [38]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Reconstituind bibliografia care a luat în discuţie relația lui Eminescu cu textele vechi – între care cel mai important mi se pare studiul lui Paul Cernovodeanu care „tratează problema raporturilor creaţiei lui Eminescu cu trei dintre tipurile de cronografe care au circulat în literatura veche românească (Moxa, Danovici-Kigalas, Dimitri Rostovski), semnalând posibile influenţe la nivelul tropilor, dar și în tema cosmogonică, în structura Luceafărului, ca și în cea a poemului Memento mori” – Moraru se întreabă pe bună dreptate:

„Sunt aceste vechi scrieri doar documente care vor prilejui mereu contribuții documentare? Să luăm de pildă Proloagele apărute la Iaşi în 1682-1686. Admirabila colecție de povestiri și stihuri hagiografice a lui Dosoftei i-a fost, după cum arătase, încă din 1942, I. C. Chițimia, cunoscută lui Eminescu. Totuşi nu există până azi un studiu consacrat aportului ei la creația eminesciană. De asemeni, dacă ținem cont și de ipoteza paternităţii lui Dosoftei sau, cel puțin de cea a colaborării sale la traducerea cronografelor de tip Kigalas-Danovici în limba română, cronografe în care se află multe pasaje versificate, alături de atâtea legende şi povestiri istorice, un studiu privind legăturile lui Eminescu cu opera lui Dosoftei în ansamblul ei (lexic, teme, versificație) ar putea dezvălui și preciza multe aspecte ale artei poetice eminesciene”[1].

Din păcate, nici eu nu mă pot extinde spre acest studiu în lucrarea de față, care să cerceteze exclusiv ce relații există între operele lui Dosoftei și Eminescu. Pentru că e nevoie să stabilesc, mai întâi, pentru conștiința critică, existența unui aport masiv pe care l-a avut literatura veche în configurarea operei eminesciene, și nu doar la nivel de lexic, teme și (eventual) versificație, ci ajungând în straturi mult mai profunde ale interpretării.

Făcând observația liminară a faptului că Eminescu avea obiceiul de „a selecta din scrierile vechi în primul rând cuvinte și expresii”, Moraru se întreabă cum se vor fi metamorfozat ele în opera poetului, dar intuiește corect că o atare cercetare poate conduce la „o înțelegere mai complexă și nuanțată a viziunii poetice[2].

El afirmă, de asemenea: „Din punct de vedere literar, influența cronografelor s-a manifestat prin vehicularea unui număr foarte mare de teme și subiecte istorice, de elemente de caracterologie a personajelor, de topoi descriptivi și chiar de forme de versificație, pe care, într-o măsură sau alta, le regăsim atât în folclor, cât și în opera unor scriitori români ca Dosoftei, Miron Costin, N. Milescu, Antim Ivireanul, Constantin Cantacuzino stolnicul, N. Costin ș. a., până la Eminescu”[3].

Trebuie să spunem că literatura de tip bizantin, în ansamblul său, oferă impresia unor codici, unui corpus de texte catenate, care au continuitate indiferent de genul literar și de tema abordată, așa cum sunt și epocile istorice în cronografele bizantine. Așa va gândi Eminescu istoria în epopeicul său poem Memento mori, ecou al refrenului biblic-medieval vanitas vanitatum omnia vanitas și al temei ruinelor, în același timp biblică și romantică.

Dar o sursă a derivei și a indeciziei hermeneutice e dată tocmai de „confuziile care se petrec la nivelul așa-numitelor locuri comune literare, pe care le întâlnim în literaturile antice, în cele medievale și în folclor. Vanitas vanitatum, ubi sunt, fortuna labilis, memento mori, viața-vis, lumea-teatru sunt numai câteva asemenea motive prezente în scrierile religioase, în poemele medievale, în teatrul baroc, în bocetele populare”[4].

Sursologia, însă, nu trebuie să ne sperie prin labirintul de soluții exegetice, ci ea trebuie descifrată rezonabil.

Semnificativă este semnalarea similarităților izbitoare care există între fizionomia magului, din Strigoii lui Eminescu, și paginile care cuprind asemenea descrieri, precum Viața Sfântului Macarie Râmleanul, din Proloagele lui Dosoftei sau portretul lui Melhisedec, din Palia istorică[5]. Mag al cărui portret alții l-au dedus din Sakuntala[6]. De aceea, similitudinile trebuie discriminate, în determinarea surselor. Nu trebuie să se uite tradiția „filtrului autohton”, pe care îl detecta foarte corect Mircea Scarlat.


[1] Idem, p. 200-201.

[2] Idem, De nuptiis…, op. cit., p. 202.

[3] Idem, Cronografe, în Crestomație de Literatură Română Veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 57-58.

[4] Idem, De nuptiis…, op. cit., p. 201-202.

[5] Cf. Idem, p. 203-204: Portretul magului din Strigoii pornește de la un pasaj hagiografic, pe care îl aflăm în viața „sfântului Macarie Râmleanul din tipăritura lui Dosoftei («Și luând aminte spre răsărit de la peșteră, vădzum închipuitură de podoabă de bărbat groznic, cu nemică altă îmbrăcat, fără numai cu peri albi. Că veniia adevăr fericitul Macarie. Și-i crescusă părul capului de a[n]i mulți și-i acoperiia tot trupul […]. Și-i era părul alb ca omătul, ni se punia pre ochi ceață de albiia lor. Și vădzum fața lui. Și de multe bătrâniațe nu i să vedia ochii, că-i era slobodzâte sufruncialele preste ochi. Iară unghile la mâni și la picioare câte de un cot era. Iară musteața acoperindu-i gura pogorâia de să mesteca cu barba și-mpreună-i agiungia până la picioare. Și când grăia ț-păria că grăiește de fund [ca dintr-un adânc]. Și-i era pialia ca de țăstul de broască…») […]

Cele mai frapante asemănări apar în descrierea magului din Strigoii: «Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,/ Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;/ De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrân,/ În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân/ Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept […]. Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică»Cum, la rândul ei, descrierea din hagiografia lui Macarie Râmleanul are evidente trăsături comune cu cea a lui Melhisedec din varianta posedată de Gaster a Paliei bizantine în versiunea românească de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, desigur că apropierile relevate nu țin să indice o relație textuală mecanică ci doar, luând în seamă fertilitatea contactelor lui Eminescu cu scrisul vechi românesc, mai ales în perioada ieșeană, să arate posibila sorginte a unei imagini care, recurentă în creația eminesciană, îi determină specificul”.

Însă nu pot fi de acord cu faptul că Sfântul Macarie Romanul ar fi un „personaj descins din mitografia despre gymnosofiști” (p. 206). A se vedea studiul meu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

A se vedea și ceea ce am spus aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/18/de-la-strigoii-la-luceafarul-1/.
Dar și articolul acesta în întregime, aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/tag/de-la-strigoii-la-luceafarul/.

[6] „Alexandru Bogdan […] a văzut și influența actului VII al akuntalei în Strigoii, îndeosebi în descrierea magului, pe care o atestă și Eugen Todoran”, cf. Amita Bhose, op. cit., p. 63.

Lucian Blaga avertizase mai demult că „istoria și critica noastră literară au făcut, după cum se știe, o adevărată vânătoare după ideile de împrumut ale lui Eminescu” și că, în loc să caute „matricea stilistică românească” și „cum s-a revelat această matrice în Eminescu”, „schopenhauerismului și budismului li s-a dat, în schimb, în opera lui Eminescu, proporții de elefantiază. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului. Eminescu cel adevărat e accesibil numai unei analize mai reverențioase”, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. II, Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 201-202.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén