Iov, cap. 9, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „Cu adevărat, am știut că așa este. Căci cum va fi muritorul cel Drept în fața Domnului?

3. Căci dacă are să vrea să se judece [cu] El, nu are să asculte lui, ca să nu vorbească împotrivă din buze față de vreun cuvânt al Lui.

4. Căci înțelept[1] este [cu] mintea, tare și mare. [Și] cine, tare făcându-se înaintea Lui, a răbdat[2]?

5. Cel care învechește munții și [ei] nu au știut. Cel care îi răstoarnă pe ei [în] urgie.

6. Cel care clatină [pământul] de sub cer din temelii, iar stâlpii lui se clatină.

7. Cel care zice soarelui și nu răsare, iar deasupra stelelor pecetluiește.

8. Cel care a întins cerul singur [ὁ τανύσας τὸν οὐρανὸν μόνος] și umblă ca pe pământ pe mare [καὶ περιπατῶν ὡς ἐπ᾽ ἐδάφους ἐπὶ θαλάσσης].

9. Cel care face Pleiada [Πλειάδα][3] și Luceafărul de seară [Ἕσπερον][4] și Arcturos [Ἀρκτοῦρον][5]/ Păzitorul ursului[6] și cămările vântului de sud [καὶ ταμίεια νότου].

10. Cel care face cele mari și nepătrunse, slăvite și minunate, cărora nu este număr.

11. Dacă are să mă întreacă, nu am să văd, iar dacă are să mă treacă[7], nici că am cunoscut.

12. Dacă are să izbăvească, cine Îl va întoarce? Sau cine va zice Lui: „Ce ai făcut?”.

13. Căci El a întors urgia. De către El au fost supuși chiții cei de sub cer.

14. Iar dacă are să mă asculte, va judeca cu adevărat cuvintele mele?

15. Căci și dacă am să fiu Drept, nu mă va asculta, [dar] judecății Lui mă voi ruga [τοῦ κρίματος Αὐτοῦ δεηθήσομαι].

16. Și dacă am să[-L] chem și are să [mă] asculte, nu cred că m-a ascultat.

17. [Oare] nu [cu] întuneric are să mă piardă? Iar sfărâmările mele cele multe au fost făcute în zadar.

18. Căci nu-mi îngăduie să răsuflu, ci m-a umplut de amărăciune.

19. Căci [El] apucă [cu] tărie. Așadar, cine judecății Lui se va împotrivi?

20. Căci dacă am să fiu Drept, gura mea va fi neevlavioasă, iar dacă am să fiu fără prihană, strâmb voi ieși.

21. Căci dacă am fost neevlavios, nu am cunoscut [cu] sufletul [meu]. Numai că, [pentru aceasta], mi se ia mie viața.

22. Pentru aceasta am zis: „Cel mare și stăpânitorul pierde urgia.

23. Căci cei netrebnici [sunt] în moarte minunată[8], dar cei Drepți sunt batjocoriți.

24. Căci au fost dați întru mâinile neevlaviosului. Fețele judecătorilor ea le acoperă. Iar dacă nu [este] El, cine este?”.

25. Iar viața mea este mai ușoară [decât] a unui alergător. Au fugit și nu au văzut.

26. Și, cu adevărat, este [și] corăbiilor o urmă a căii sau a vulturului zburând, căutând mâncare?

27. Căci și dacă am să zic, voi uita grăind, [iar] aplecându[-mă cu] fața, voi suspina.

28. Mă clatin [cu] toate mădularele [mele], căci am cunoscut că nu nevinovat mă vei lăsa[9].

29. Iar întrucât sunt neevlavios, de ce nu am murit?

30. Căci [și] dacă am să mă spăl [cu] zăpadă și dacă am să mă curățesc [cu] mâinile cele curate,

31. [Tu] destul în murdărie m-ai cufundat și m-a urât veșmântul [meu].

32. Căci nu ești om ca [și] mine, căruia îi voi lupta împotrivă, ca să venim împreună întru judecată.

33. Doar dacă era mijlocitorul nostru [ὁ μεσίτης ἡμῶν][10] și mustrând și ascultând între amândoi.

34. Lasă de la mine toiagul[11] și frica lui să nu mă răsucească!

35. Și [astfel] nu am să mă [mai] tem, ci voi vorbi, căci așa nu mă [mai] ascund.


[1] Se referă la Dumnezeu.

[2] Puterea Sa.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pleiadele.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Luceafăr.

[5] Am transliterat forma de N. În text este Ac.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arcturus.

[7] Cu vederea.

[8] Au parte de o moarte „bună” în aparență.

[9] În relație cu Dumnezeu. Pentru că El îi va arăta păcatele pe care el nu le cunoaște.

[10] Sintagma „mijlocitorul nostru” e unică în LXX. Însă cuvântul mijlocitor va fi folosit în NT pentru Hristos Domnul.

[11] Adică pedeapsa dumnezeiască.

Eminescu: între modernitate și tradiție [62]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Sfântul Atanasie cel Mare compara armonia universului cu o liră[1] și afirma că Dumnezeu susține permanent creația Sa întru ființă[2], ceea ce Eminescu traduce poetic, la rândul său, prin imaginea planetelor care sunt ținute în ordine de „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori). În Psaltirea de la 1651 (deși nu știu dacă Eminescu o cunoștea), cuvântul lui Dumnezeu, creator și ordonator de lumi, este „fărmăcătura fărmăcătoriului măiestru” (Ps. 57, 6)[3].

Mai mult decât atât, Eminescu concepe în Scrisoarea V aceste versuri: „În zădar boltita liră, ce din șapte coarde sună,/ Tânguirea ta de moarte în cadențele-i adună”, în care „boltita liră” cu șapte coarde ni se pare a denumi cerul – un prooroc cosmic care profețește, tânguindu-se, sfârșitul universului – sau natura cosmică, cea pe care o consideră capabilă a susține „vechiul cântec” atunci când, în catedrala interioară/ lăuntrică a poetului, „organele-s sfărmate” (Scrisoarea IV).

Într-o variantă manuscrisă a Rugăciunii unui dac, poetul exprimă astfel revelația lui Dumnezeu în viața lui, a Celui ce este „al omenirii izvor de mântuire”: „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glasul dulcii muzici [de sfere] simții duiosu-i viers”[4].

„dulcea muzică” este cea a sferelor știm din Scrisoarea V, în care face referire la „culmea dulcii muzice de sfere”.

Este posibil ca poetul să fi cunoscut și cele spuse de Sfântul Clement (sau altele asemănătoare): „Domnul este instrument muzical armonios și sfânt al lui Dumnezeu, Înțelepciunea mai presus de lume, Cuvânt ceresc”[5].

Metafora lirei (a Sfântului Atanasie) apare sugestiv și în fragmentul eshatologic din tabloul Greciei antice (Memento mori), unde lumea s-ar fi putut sfârși dacă planetele ar fi urmat lira lui Orfeu aruncată în spațiu, ceea ce înseamnă că planetele, „universu-n rugăciune” (Memento mori), ascultă și urmează un cântec care le ghidează „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V).

Nu ar fi, prin urmare, de neglijat faptul că în iconografia creștină primară apare uneori reprezentarea „Domnului nostru sub chipul lui Orfeu, cu lira în mână, înconjurat de animale. Acest simbol este foarte folosit și în scrierile autorilor antici, începând cu Clement Alexandrinul. Precum Orfeu îmblânzea cu lira sa fiarele sălbatice și vrăjea munții și copacii, la fel Hristos îi atrăgea pe oameni prin dumnezeieștile Sale cuvinte și domolea forțele naturii”[6].

Deși Orfeul nebun sau deznădăjduit al lui Eminescu nu pare a corespunde iconografiei primare creștine și asocierii cu Hristos (mai degrabă poate fi un simbol al unei lumi creștine disperate), faptul că întregul cosmos urmează unui singur cântec ne poate îndruma, totuși, spre a presupune o interferență ideatică, în versurile eminesciene, cu acest vechi motiv iconografic. Căci, așa cum și alții au remarcat, avem în Memento mori „simbolul lui Orfeu, al cărui cântec susține lumile și fără de care acestea s-ar prăbuși în haos”[7]. Dar Orfeu din mitologia antică nu susținea universul întru ființă, ca un Creator al lumii, nu avea puteri atât de mari, ceea ce face evidentă interferența cu literatura patristică și iconografia din primele secole creștine.

O imagine tradițională a lui Orfeu, în conformitate cu mitologia antică, se poate desprinde din versurile lui Asachi, spre exemplu („De cântarea lui Orfeos munții Traciei s-umplau,/ Și de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau” (La patrie)), dar nu și din cele amintite mai sus ale lui Eminescu.

Faptul că Orfeu din Memento mori și-ar putea arunca lira și astfel ar arunca universul înapoi în neființă (ceea ce, totuși, nu face: poetul prospectează consecințele numai dacă s-ar întâmpla astfel) ne duce cu gândul la semnificațiile adesea subliniate, ale ruinării cugetării creștine: „E apus de Zeitate ș-asfințire de idei”

Pe de altă parte, stingerea aștrilor, din viziunile eshatologice, a fost mai înainte asociată poetic de Heliade cu prăbușirea din cer a demonilor. Ieșirea acestor astre de sub „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori) e – reamintim – descrisă de Eminescu prin recursul la imaginea „planeților care s-azvârl rebeli în spaț’ ” (Scrisoarea I). Doar că expresia este preluată de la Heliade, acesta descriind căderea unora dintre îngeri: „Cad rebelii-n spațiu” (Anatolida sau Omul și forțele).

Comparând apoi căderea spirituală cu cea materială, Heliade-Rădulescu adăuga: „Nestrămutate astre și sateliți, planeți /…/ Sori, centre parțiale, spăimântători comeți,// Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare”… Analog, „stinși [lipsiți] d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Așa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan”.

La Eminescu, „planeții” sunt „din frânele luminii și ai soarelui scăpați”[8]. Este lesne de dedus că „soarele” este, de fapt, Soarele-Dumnezeu, Care proniază și ține lumea întru ființă în „raza” Sa, iar „lumina” care ține planetele în frâu prin „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori) reprezintă harul creator al lui Dumnezeu. Remarcăm, de asemenea, că între toate viziunile eshatologice eminesciene există o subtilă și neprevăzută (de către critica literară) relație și coincidență de viziune/ concepție.

În mod evident, Eminescu preia semnificația pe care o introducea Heliade într-un descriere eshatologică fragmentară, inserată într-un tablou cosmogonic. Asociația pe care o făcuse anterior Heliade, el o transformă însă într-o alegorie a sfârșitului lumii așa cum apare în Memento mori: un sfârșit dominat și determinat de scepticism, de necredința oamenilor. Așa se explică tenta cataclismică și dramatică pe care o au eshatologiile eminesciene: numai ilustrarea poetic-picturală se referă la o cădere materială (recurgem la terminologia lui Heliade), pe când adevăratele semnificații din toate poemele lui Eminescu sunt profund alegorice și spirituale.

Că este astfel se vede și din faptul că atmosfera funebră din Melancolie este convergentă ruinelor sufletului, unde s-au șters icoanele despre care putea spune (odinioară) că în sufletu-i, „ca-n paraclis trăiesc” (Povestea). La fel, și viziunea din Andrei Mureșanu este determinată de același sentiment lăuntric, de „inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată”, cu „ruinile sfărmate/ A lumii dinăuntru”.

Sfărâmarea „a sferei castele înstelate” (Andrei Mureșanu) corespunde cu ruinarea concepțiilor celor vechi: „ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat” (Epigonii), în timp ce contemporanii „din toate cele fac icoană și simbol;/ Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează”.

Prăbușirea universului cosmic rezonează cu prăbușirea universului interior, a unei viziuni coerente/ armonice asupra lumii, consemnează de fapt haosul ca dezagregare spirituală, care precedă eshatologia cosmică: „Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune[9] /…/ Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării /…/ Se-nmulțesc semnele vremei”… (Memento mori).

Amurgul lui Dumnezeu din cugetare e un semn al vremii, al evanescenței lumii.


[1]  „Înțelepciunea lui Dumnezeu [Hristos], purtând tot universul ca pe o liră și împreunând cele din aer cu cele de pe pământ și pe cele din cer cu cele din aer și unind întregurile cu părțile și cârmuindu-le toate cu porunca și voia Sa, alcătuiește o singură lume și o unică rânduială frumoasă și armonioasă a ei, El însuși rămânând nemișcat, dar toate mișcându-le, prin crearea și orânduirea lor, după bunăvoirea Tatălui”, cf. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 79.

[2] „Deci având Tatăl din Sine un astfel de Fiu bun și Creator, nu L-a ascuns făpturilor, ci li-L descoperă tuturor, în fiecare zi, prin subzistența și viața creației”, cf. Idem, p. 85.

[3] Psaltirea de la Alba Iulia (1651), text îngrijit de Mihai Moraru, Alexandra Moraru și Alin Mihai Gherman, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 309.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 75.

[5] Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 73.

În scrierile Sfântului Clement aflăm și metafora somnului ca „vameș al vieții” (Se bate miezul nopții…). Astfel, Sfântul Clement scria, într-o pagină în care recomanda privegherea din timpul nopții: „noi toți trebuie să luptăm din răsputeri împotriva somnului, […] pentru ca datorită stării de veghe să participăm cât mai mult timp la viață – că somnul, ca un vameș, ne ia jumătate din viață”, cf. Idem, p. 277.

După cum am văzut ceva mai devreme, Iordache Golescu insera în vasta sa colecție peremiologică (pe care Eminescu a lecturat-o) și acest proverb: „Somnul, ca vameșul, viața pe jumătate mi-o dă la o parte”.

Sintagma se află, însă, și în manualul despre paza simțurilor, binecunoscut lui Eminescu, al Sfântului Nicodim Aghioritul: „și a treia [parte a nopții] să o dai bir răului vameș al vieții noastre și împreună-trăgătorului de parte somn”, cf. Paza celor cinci simțuri, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, tipărită la Mânăstirea Neamț prin osteneala Arhimandritului Dometian, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 74.

[6] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv și traducere de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 2009, p. 56.

A se vedea imagini din catacomba Sfinților Petru și Marcellino (Roma) și, respectiv, din mormântul Gallei Placidia din Ravenna, în care este reprezentat Hristos ca Orfeu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu.

[7] Gr. Tănăsescu și A. Nestorescu, Eminescu și Elada, în vol. Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole, ediție îngrijită, prefață, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu, Ed. Junimea, Iași, 1982, p. 215.

[8] Poate că aceleași semnificații ale rebeliunii le implică și unele versuri din Scrisoarea V, unde poetul, pentru „dorul tău demonic” (același pentru care Hyperion, „gând purtat de dor”, zboară la Dumnezeu să ceară coborârea pe pământ), pentru dragostea femeii iubite, „ar da soarelui lumină și luminei libertate”.

[9] Cf. Mt. 24, 12: „Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”.

Cum este caracterizată viața noastră în Iov 8, 9?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

83. Cum este caracterizată viața noastră în Iov 8, 9?

Textul de acolo, în LXX, este următorul: „Căci umbră este viața noastră pe pământ [σκιὰ γάρ ἐστιν ἡμῶν ἐπὶ τῆς γῆς ὁ βίος]”. Și viața noastră este o umbră [σκιὰ] pentru că trece foarte repede. Dacă o privim în derulare rapidă, viața noastră e ca o umbră pe care o vedem cu coada ochiului în viteza mașinii.

Este Dumnezeu pragmatic?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

82. Este Dumnezeu pragmatic?

El este singurul cu adevărat pragmatic, atâta timp cât a creat toate câte există [Fac. 1, 1]. Și nu numai că le-a creat bune/ frumoase foarte [καλὰ λίαν] [Fac. 1, 31], dar le și susține în existență și poartă de grijă întregii Sale creații [Deut. 11, 12] prin slava Sa. Iar noi avem puterea de a gândi și de a lucra și de a fi pragmatici de la El, de la Cel care Se ocupă de toate cele necesare vieții noastre [In. 5, 17].

Reîntoarcere la Nichita [91]

„Pricina ochiului nu este lacrima/ ci vederea”, spune Nichita (Patru afirmații în sprijinul realului). Și ca și cum ar fi preîntâmpinat un protest în numele logicii, pentru logica sa inversată, a adăugat: „Nu,/ să nu confunzi niciodată/ ceea ce este real cu ceea ce este adevărat”.

Realitatea ține de ceea ce se poate percepe cu simțurile, adevărul este mai presus și nu de puține ori el poate fi tocmai inversul a ceea ce pare a fi realitatea, într-o percepție superficială.

„A iubi este real,/ iubirea este un adevăr”, spune poetul. A iubi este un fapt real, care se exprimă în acte care se văd, iubirea este un adevăr permanent al sufletului.

După cum spuneam ceva mai sus[1], îl vedem, însă, pentru prima dată pe Nichita copleșit de frica morții: „M-a încercat un sentiment/ ca o apăsare/ când niciodată avusesem greutate./ Mai târziu am știut că el era frica” (Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor).

Și aceasta s-a întâmplat după ce „deodată gândul mi s-a schimbat în vedere/ și ea a început să mă doară/ ca o dezmorțire./ Un fel de creștere de picior/ pentru salt pe secundă”.

Iar frica de acest salt îl cutremură și îl tulbură: „lumina/ menită este punctului. /…/ și pentru că deodată avem început și vom avea sfârșit/ sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri/ sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi. // De ce ne-o fi trebuit nouă lumina/ și ce este această ruptură numită lumina?/ De ce a trebuit să devenim puncte/ când nefiind eram totul”. Interogația se transformă în punct, în cugetare aflată în suspensie, spânzurată de golul neliniștii.

„Câtă singurătate/ a fi”, exclamă el.

Și „ce singurătate/ să nu înțelegi înțelesul/ atunci când există înțeles. /…/ Dar să nu-nțelegi/ când nu există înțeles /…/ o singurătate a singurătății!” (Hieroglifa).

Și totuși poetul întrevede cum ar putea trece hopul neînțelesului și cum ar putea învinge singurătatea singurătății: „Întunecând întunericul,/ iată/ porțile luminii” (Haiku).

Însingurând singurătatea, iată porțile Raiului, putem zice, imitându-i formula.

Nichita se consideră un constructor al misterului, al tainei („Eu construiesc misterul/ nu îl admir”) – în poemul Defăimarea răului – , ca cel care zidește, prin poezie, casa tainei sufletului său („Fac cărămidă pentru zid de casă/ cuvântul care-l zic e pus pe masa/ și de mâncare este”). De aceea, cel ce a zidit ceva în timpul vieții sale are nădejdea că, împreună cu ai săi, „mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră”.

Vânătoarea (ne)cuvântului care trebuie pus pe masa de mâncare devine: Săgetarea cerbului stretin și harponarea peștelui Vidros (titlul unui poem).

Astfel: „Haideți, vă zic, să vânăm cerbul stretin/ schimbându-ne timpul și răsucindu-ne secundele! /…/ Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă/ din pielea lui să ne facem acoperișe/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă. /…/

Haideți, vă zic, să pescuim peștele Vidros/ îndreptându-ne timpul și întinzând secunda/ ca apa vărsată pe lespede,/ iar ziua s-o lungim peste noapte! /…/ Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă/ și din solzii lui, șindrilă,/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă, vă zic”.

E o vânătoare a cuvântului cu sens arhaic de întemeiere, dar care trebuie înțeleasă cu sens spiritual: cuvântul vânat trebuie să îi fie casă și hrană.

Și nu numai atât, ci el însuși trebuie…să se schimbe în cuvânt: „Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul /…/ – Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi! /…/ schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!” (Daimonul meu către mine)[2].


[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/01/reintoarcere-la-nichita-85/.

[2] A se vedea mai sus comentariul meu. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/31/apocalipsa-in-ochiul-lui-nichita-si-despre-ce-trebuie-sa-lasi-in-urma-ta/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [61]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne întoarcem la versurile din Memento mori:

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,
Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.

Este primul elogiu dedicat poeziei, urmat doar de cel – în timbru eshatologic – adresat lirei lui Orfeu. Regele David (tot rege-poet), de asemenea se acompania cu „arfa-i sunătoare”.

Până când vine momentul captivității babilonice „și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” (a se vedea Ps. 136, adesea citat în varianta versificată a lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm[1]/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi hierbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate”).

Arfa sau lira devine simbolul pentru „psalmodica gândire”[2], care, prin Dosoftei, ne-a dăruit prima operă poetică de proporții din literatura română. În afară de poeții-regi nu mai este amintit, între poeți, în Memento-ul eminescian, decât Orfeu, portretizat când deja cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată… / Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind”.

Însă imaginea cerului ca un cort sau ca o catapeteasmă ori a universului ca un templu rămâne esențială. Așa percepea Antim Ivireanul lumea şi înfățișa cosmosul ca pe o icoană a Bisericii universale – „lumea care să chiamă trup, adecă Beserica lui Hristos”[3]­ –, căutând să o picteze astfel. Căci „Beserica aceia era închipuirea ceriului”[4]. Definiție care secondează fidel tradiția patristică: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constătător din ființe văzute şi nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el”[5].

Acest statut eclesial al arhitecturii cosmice, pe care îl configura și Heliade în Anatolida, îl susținuse și Alphonse de Lamartine, pe filiera patrologiei pe care Eminescu o recunoștea neîndoielnic în versurile poetului francez, fiind parte integrantă și din tradiția sa, precum și reproșul la adresa cecității contemporanilor: „L’univers est le temple, et la terre est l’autel;/ Les cieux en sont le dôme: et ces astres sans nombre /…/ Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés”… (La prière); „Nature! firmament! L’oeil en vain vous contemple; / Hélas! sans voir le Dieu, l’homme admire le temple” (Dieu).

Eminescu este un „poet la care se poate observa o permanentă nostalgie a geometriei ordonatoare a templului. […] La Eminescu (și la contemporanii săi), frecvența cu care templul apare în imagistica poetică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat”[6].

Corespondeța templu-univers sau templu-spirit/ suflet apare, în viziuni impresionante, în contexte eshatologic-funerare, în Memento mori, Melancolie, Scrisoarea I, Andrei Mureșanu și ea ordonează ceea ce pare o dezintegrare haotică (cred că indică tendința poetului de a se delimita de o astfel de concepție, opoziția sa față de acest deznodământ, iar semnificațiile ating profunzimi nebănuite):

Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valur’le să-şi mişte şi să tremure murindă,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-şi aprindă,
Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească
Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râur’le să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză
Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos.
Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine].

(Memento mori)

*

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață şi s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit…

(Scrisoarea I)

*

 O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,
Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate

 ­Cerul din rădăcină nălțându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre și stinse surpatele lumine.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. ­ Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

(Andrei Mureșanu)

*

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții [luna] moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii [stele] o mie
Şi în mormânt albastru [al cerului] și-n pânze argintie [norii],

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopților monarc! /…/

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas; /…/

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

(Melancolie)

După cum se poate observa, predomină imaginile sepulcrale proiectate asupra cosmosului. Semnificațiile romantice ale ruinelor (ruinele interioare sau ruinele lumii) sunt cunoscute (chiar mai înainte, John Milton, în Paradisul pierdut, îi vedea pe demoni prăbușindu-se ca „hideous ruin”).

Ruina Bisericii are drept consecință ruinarea sufletului: din „Biserica-n ruină /…/ Abia conture triste şi umbre au rămas”, la fel: „Și-n sufletu-mi /…/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Iar ruina sufletului omenesc determină risipa/ ruina[7] universului așa cum îl știm. Eminescu imaginează, în mod alegoric, cum în Biserica cerului se slujește înmormântarea pământului („Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască/ Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească/ Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat”), iar apoi însăși catapeteasma acestei Biserici siderale se sfâșie („În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,/ Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească/ Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort”).

De aceee, esențială este corespondența între viziunea eshatologică și melancolia/ deprimarea sau destrămarea spirituală pe care o resimte.

Se potrivește versurilor de mai sus observația care s-a făcut poeziei lui Arghezi: „Imaginea dominantă a naturii este aceea a unei biserici, împodobite somptuos pentru ritualul morții”[8].

Elemente concrete ale corespondenței eclesiale sunt: catapeteasma (cerul cu icoanele stelelor)/ cortul, făcliile (luminătorii cerești sau fulgerele), clopotele, doma însăși (un echivalent neologic al casei din literatura veche care semnifică atât biserică, dar și cosmos) sau mausoleul.

Paradoxală este însă ordinea imprimată și în final – care statutează aparent lipsa unei raționalități/ coerențe a devenirii lumii – faptul că tocmai sfârșitul pare a fi structurat într-o ordine corelativă genezei.

Explicația este amplă și dificil de dedus, dar vom încerca să o expunem în continuare.


[1] Îl evocă și Nichita Stănescu într-un poem: „Plânsem cât plânsem, apoi șezum/ ca să renaștem din nou” (Mâna cu cinci degete din vol. Oul și sfera).

[2] Elena Tacciu era de altă părere: „simbolismul lirei și al harpei, preluat de întregul lirism romantic, el va avea și la Eminescu configurări ossianice”, cf. Romantismul românesc…, vol. I, op. cit., p. 371. Dar și Ossian, după Heliade, era „orb ca Homer” și „profet ca David”, cf. Idem, p. 353.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124. [4] Idem, p. 42.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 15.

[6] Mircea Scarlat, Istoria poeziei…, vol. II, op. cit., p. 64-65.

[7] Poetul utilizează termenul risipă cu sensul din limba și literatura română veche: ruină („Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine]).

[8] Roxana Sorescu, Interpretări, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 69.

Predică la Duminica a 3-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

după ce am fost încredințați de învierea reală și transfiguratoare a Domnului prin mărturia Sfântului Apostol Tomas, în duminica de astăzi avem lecția profundă a uceniciei și a prieteniei duhovnicești. Pentru că Sfintele Femei Mironosițe, astăzi pomenite, sunt Ucenicele Domnului și, în același timp, prietenele Sale cele mai bune. Căci ele, înconjurând-o cu toată evlavia și dragostea pe Născătoarea de Dumnezeu, au fost cele care au cumpărat miruri ca să ungă trupul Său, așa după cum era tradiția iudaică, și au venit împreună cu Maica Lui la mormânt. La mormântul cel purtător de viață, pentru că trupul Hristosului mântuirii noastre a zăcut în mormânt pentru noi.

Și ele, cu toatele, au venit la mormântul Lui cu aceeași dragoste cu care Îl ascultaseră și Îl slujiseră și Îl iubiseră în timpul slujirii Lui celei mântuitoare pentru noi. Pentru că Îl iubeau cu „dragoste fierbinte”[2] și Îi „slujeau lui Hristos și Ucenicilor Lui din avutul lor”[3]. Adică casa lor, banii lor și ele însele se puseseră la picioarele Domnului și Îi slujeau Lui cu toată ființa lor, pentru că înțeleseră faptul că misiunea lor e aceea de a-L ajuta pe El în marea și preasfânta Lui lucrare răscumpărătoare și mântuitoare pentru întreaga umanitate.

De aceea, când acum, în Biserică, Dumnezeu îi luminează pe anumiți credincioși la aceeași raportare față de Biserică și de Slujitorii ei, pe aceia Dumnezeu îi face profund sensibili și atenți la viața Bisericii și la nevoile ei și ale Slujitorilor ei bisericești. Căci ei înțeleg să ajute Biserica lui Hristos cu banii lor, cu munca lor personală în Biserică, cu darurile lor duhovnicești, intelectuale și trupești și cu relațiile pe care le au. Adică înțeleg să se facă ucenici ai Domnului în ziua de azi, care au râvna Bisericii lui Hristos, râvna de a construi Biserici, de a le înfrumuseța și de a-i ajuta pe Preoții Bisericii în propovăduirea și lucrarea lor sacramentală, administrativă și pastoral-misionară.

Așadar, Sfintele Femei Mironosițe, înconjurând-o pe Maica lui Dumnezeu în durerea ei cea mare, au venit la mormântul Domnului ca la un mort, ca să ungă trupul Lui cu miresme și au avut parte de o mare bucurie și de cutremurare sfântă. Pentru că au avut parte de marea revelare a Învierii Domnului, făcută prin Îngerii Lui. Căci doi Îngeri ai Domnului, sub chipul a doi bărbați [Lc. 24, 4], le-au spus aceste lucruri Sfintelor Femei: „De ce căutați pe Cel viu cu cei morți [Τί ζητεῖτε τν Ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]? Nu este aici, ci a înviat [Οὐκ ἔστιν ὧδε, ἀλλ᾽ γρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea [μνήσθητε ὡς ἐλάλησεν ὑμῖν, ἔτι ὢν ἐν τῇ Γαλιλαίᾳ], zicând că [λέγων ὅτι] «Trebuie [ca] Fiul omului să fie dat întru mâinile oamenilor celor păcătoși [δεῖ τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου παραδοθῆναι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων ἁμαρτωλῶν], și să fie răstignit [καὶ σταυρωθῆναι], și a treia zi să învieze [καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἀναστῆναι]». Și și-au adus aminte de cuvintele Lui” [Lc. 24, 5-8, BYZ].

…Dar și-au adus aminte de cuvintele Lui, pentru că inima lor era o bibliotecă vie. Ele însele erau biblioteci ambulante, care păstrau cu sfințenie toate cuvintele Domnului, indiferent dacă le înțelegeau întrucâtva sau ele, cuvintele Lui, erau tainice pentru ele. Pentru că teologia lui Dumnezeu ne depășește cu mult, chiar dacă noi o înțelegem întrucâtva. Însă fiecare dintre noi, ca și Sfintele Femei Mironosițe, trebuie să citim și să ascultăm teologia Bisericii la Slujbe și să păstrăm totul în inima noastră. Așteptând, bineînțeles, ca Dumnezeu să ne lumineze asupra lor, a celor pe care le-am citit sau auzit în predica și slujirea Bisericii. Și aceasta trebuie să o facem având conștiința că teologia Bisericii e revelarea prea-iubitoare a lui Dumnezeu către Biserica Sa, pe care noi trebuie să o îmbrățișăm cu toată ființa noastră. Pentru că, dacă devenim și noi biblioteci vii, ambulante, personale ale teologiei Bisericii, ajungem să fim o cugetare continuă la voia Domnului. Iar cine cugetă la poruncile și la faptele și la minunile Lui cu lumea, acela e umplut de râvna făptuirii, de râvna dragostei pentru Casa lui Dumnezeu, pentru Biserica Sa, și pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Dumnezeu e căutarea și dorul lui în viață.

Și ce au făcut Sfintele Femei, dacă și-au adus aminte de cuvintele Lui? Le-au crezut pe ele! Au crezut că ele s-au împlinit! Au crezut revelarea lui Dumnezeu prin Îngerii Lui! Au crezut că Iisus Hristos, Domnul lor și al întregii umanități, a înviat din morți a 3-a zi, așa după cum El Însuși ne-a profețit!

Și prin asta, ele au devenit martore ale Învierii Lui. Primele lui martore. Căci, după cum știți, încredințarea Sfântului Tomas s-a petrecut la 8 zile după învierea Lui [In. 20, 26]. Pe când încredințarea Sfintelor Femei Mironosițe, care erau conduse de către Maica Domnului, s-a făcut chiar în ziua învierii Sale. De aceea trebuie să subliniez faptul că ele, Sfintele Femei Mironosițe, au fost primele care au primit marea revelație a învierii Lui cea de a 3-a zi. Și nu numai prin Îngeri s-au încredințat de învierea Lui, ci Maica Domnului și Sfânta Maria Magdalini [Mt. 28, 1], care erau pline „de frică și de bucurie mare [φόβου καὶ χαρᾶς μεγάλης]” [Mt. 28, 8, BYZ] după vestirea îngerească, alergând să le vestească Ucenicilor învierea Lui [Ibidem], au fost întâmpinate de El, Care le-a zis: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!”[Mt. 28, 9, BYZ].

Pentru că Iisus Hristos, Cel înviat din morți, nu ne-a chemat la o viață plină de remușcări și de tristețe, ci la o viață plină de bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că El, Cel înviat din morți, Care a învins în mod desăvârșit păcatul și moartea în umanitatea Lui cea transfigurată, cea plină de slava Lui cea dumnezeiască, ne cheamă și pe noi să trăim asceza, durerea Crucii Lui, în mod continuu, dar îmbinate cu bucuria și veselia Învierii Lui cea de a treia zi. Căci durerea continuă sleiește trupul de putere și de bucurie pentru viață. Însă asceza îmbinată cu bucuria sau bucuria sfântă trăită în mijlocul necazurilor, a durerilor și a frământărilor de tot felul înseamnă o viață cu Dumnezeu, o viață la bine și la greu cu Dumnezeu, care ne înnoiește și ne sfințește și pe noi în mod continuu.

Pentru că, adesea, se bate moneda experienței. Cei trecuți prin viață își mărturisesc experiența lor de viață începătorilor, adică copiilor și tinerilor. Și e normal să fie așa și bine se face când cei maturi le vorbesc celor tineri, din suflet, despre drumul lor prin viață și despre bogata experiență pe care au acumulat-o! Însă, dacă „școala vieții” poate da detalii despre răutatea și perversitatea lumii, dar și despre cei buni din lume, pe care i-a întâlnit în viață, academia duhovnicească a vieții duhovnicești, adică cei Cuvioși ai Lui, trebuie să dăruie celor tineri și copiilor mărturia autentică despre trăirea cu Dumnezeu. Despre cum au trăit ei, cei care L-au iubit pe Dumnezeu și au împlinit voia Lui, despre cum și-au păstrat ei prospețimea inimii și bărbăția minții în această lume și despre cum s-au umplut de slava lui Dumnezeu.

Căci orice om în vârstă și bătrân sau foarte bătrân are experiență de viață din care poate să dăruie. Dar nu orice om are și experiență duhovnicească reală din care poate să dăruie. Tocmai de aceea, adevărata dăruire, dăruirea mântuitoare, e când dărui experiență teologică și duhovnicească, când dărui cuvinte vii oamenilor, și, în același timp, îi umpli pe ei de slava lui Dumnezeu, care domnește în toată ființa ta.

Pentru că cuvintele noastre nu pot fi disociate de faptele noastre, după cum cuvintele Lui, în inimile Sfintelor Femei Mironosițe, erau unite cu iubirea și ascultarea față de El. Căci ele se raportau la El cu toată ființa lor, iubindu-L integral, nu iubindu-I numai cuvintele, adică predicile Sale. Ci ele, prin predicile și minunile și faptele Lui, pe care le-au văzut, s-au îndrăgostit în mod deplin și pentru totdeauna de persoana Lui, și de aceea Îi slujeau Lui cu toate ale lor și cu tot ceea ce ele erau.

De ce? Pentru că L-au înțeles și L-au iubit. Pentru că nu poți iubi pe cineva, decât dacă îl înțelegi și îl apreciezi și inima ta se umple din cauza frumuseții și adâncimii vieții sale. Și dacă îl iubești, atunci îl și urmezi, mergi pe mâna lui, ai încredere în el, pentru că viața lui e verticală, viața lui te umple, viața lui te inspiră și pe tine la o viață mare.

De aceea, mesajul îngeresc a fost receptat și crezut imediat de către ele. Pentru că numai cine se încredințează imediat de o mare veste, aleargă…ca să vestească și altora marea veste. Iar Sfântul Matteos, prin sublinierea faptului că ele „au alergat să vestească Ucenicilor Lui [ἔδραμον ἀπαγγεῖλαι τοῖς μαθηταῖς Αὐτου]” [Mt. 28, 8, BYZ], a vrut să ne arate cum crede adevăratul om iubitor de Dumnezeu. El crede imediat când i se spune adevărul! El nu pune la îndoială revelația! El nu vrea să sucească, să răstălmăcească, să denigreze cuvintele Domnului și ale Sfinților Lui, ci el le crede, pentru că are nevoie de ele. O nevoie capitală, ca de masa de fiecare zi.

Căci adevărul dumnezeiesc, revelat, e aerul adevăratului om iubitor de Dumnezeu. E respirația lui clipă de clipă. Adevărul Lui este adevărul nostru, al vieții noastre. Și noi suntem cineva înaintea Lui în măsura în care am întrupat adevărul Lui. În măsura în care adevărul Lui a devenit adevărul nostru, viața Lui a devenit viața noastră, iar El, prin slava Lui, locuiește în noi și ne sfințește pe noi.

Dar dacă credem că cuvintele noastre trebuie să fie într-un fel anume, într-un fel „plăcut” oamenilor, pentru ca să plăcem lor și să fim pe buzele tuturor, iar viața noastră se află în contradicție cu cuvintele noastre, atunci suntem farisei. Suntem niște impostori. Pentru că, în primul rând, nu-i mințim pe alții (lucru ușor de făcut, dacă ai puțină „experiență” a oamenilor), ci ne mințim pe noi înșine. Iar minciuna nu e niciodată „nevinovată” și nici nu e lipsită de urmări rele, ci întotdeauna minciuna e o rănire interioară, e o deformare interioară a noastră.

Căci atunci când mințim, ne mințim pe noi înșine și ne intoxicăm cu propria noastră dorință de „a plăcea oamenilor”…

…Eram la un stand de pantofi și i-am spus vânzătoarei că am nevoie de niște pantofi mai largi în părți și cu pielea mai moale, pentru că au început să mi se umfle tălpile și venele de la mersul mult și mă bat pantofii. Și ea îmi spune imediat că știe problema mea, pentru că e și problema ei. Și îmi arată urmele de răni de la picioare. „Le-am făcut în trei ore de mers pe tocuri, în noaptea de Înviere! Mai bine nu mă mai încălțam cu ei, dar soțu’ așa a vrut”…

Și dacă ne uităm în mod exclusiv la ceea ce vor alții și nu la ceea ce vrem noi, ajungem să trăim o viață falsă, pentru că nu ne trăim propria noastră viață. Pentru că propria noastră viață înseamnă propriile noastre alegeri, propriile alegeri care ne împlinesc, iar nu să alegem ceva pentru că așa place „opiniei publice” sau „lumii”.

Însă Sfintele Femei Mironosițe L-au ales pe Dumnezeu! Au ales să se îndrăgostească iremediabil de El, să Îl iubească cu dragoste dumnezeiască, cu dragostea sfântă și să Îi slujească Lui cu orice preț, cu orice risc. Ele nu au ales o modă. Nu au ales de ochii lumii, ci, dimpotrivă, au ales o cale care, în ochii tuturor, „le dezavantaja”, le expunea la oprobriul public.

Căci atunci, la începutul Bisericii, a fi creștin înseamna a fi „un eretic”, „un nebun”, „un om care nu își vrea binele și i s-a urât cu viața”. Fiindcă, dacă erai evreu și te converteai la viața Bisericii, evreii te considerau „un apostat”, iar dacă erai păgân și deveneai creștin, păgânii te considerau „un necredincios”. Și te persecuta toată lumea, pentru că tu erai „un sectar”, erai „un dus cu pluta” pentru ei.

Acum, după 21 de secole de Creștinism, când avem toată libertatea de a ne mărturisi credința și de a ne trăi viața creștinește, viața noastră socială, publică, e dulceață pe pâine pentru noi. Pentru că e o viață constituțională. Statul ne aprobă modul nostru de a fi și de a ne manifesta și ne sprijină în demersurile noastre eclesiale. Biserica conlucrează și are parteneriate cu Statul, Statul finanțează Biserica, Statul garantează libertatea religioasă și de manifestare cultică.

Dar Biserica primului secol creștin a fost persecutată nemilos, inuman, în mod satanic de Imperiul Roman. Ea s-a aflat în afara legii timp de trei secole, până ce Sfântul Constantinus cel Mare, Părintele nostru, a dat libertate Creștinismului și și-a făcut din credința creștină propria lui credință și viață.

Acum, în postmodernitate, după acest pod de secole în care Biserica a fost persecutată în mod direct sau diplomatic, ea nu mai trăiește problema excluderii sociale, ci pe aceea a relevanței sociale. Pentru că lumea capitalistă, în care noi am intrat, valorizează Biserica nu în funcție de istoria, tradiția, sfințenia, veridicitatea și unicitatea ei pe pământ, ci de utilitatea ei publică. Adică, lumea banilor, lumea afacerilor, lumea intereselor partizane întreabă: „Ce produce Biserica? La ce mai folosește ea astăzi? Care e rostul ei în mod pragmatic?”.

Și capitalismul nu se așteaptă la adevărul suprem, la acela că „Biserica naște Sfinți, adică pe viitorii locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu și pregătește umanitatea și întregul cosmos pentru transfigurarea finală a întregii creații”, ci pe el îl interesează dacă Biserica se poate transforma într-o „afacere profitabilă”. Pentru că Biserica este chemată de lumea capitalistă la a crea spații de educație, spitalicești, de agrement, de business.

Tocmai de aceea, Mănăstirile noastre, care vor să intre în circuitul turistic, încearcă să ofere spații cu regim hotelier pentru vizitatori, iar Biserica, în integralitatea ei, vrea să dezvolte turismul religios și să sporească numărul instituțiilor de învățământ, spitalicești și meșteșugărești cu caracter specific, pentru ca să se autofinanțeze. Pentru că problema banilor nu mai e una secundară, ci una principală în ecuația socială a zilelor noastre. Avem nevoie de bani, pentru a fi și a ne manifesta eclesial, dar, în același timp, trebuie să nu uităm cine suntem. Pentru că trebuie să legăm interior teologia și viața Bisericii de situația politică și socială în care Biserica trăiește și își desfășoară misiunea ei dumnezeiască.

Adică trebuie să fim realiști, să fim pragmatici, să învățăm să trăim în lumea de azi, dar, în același timp, noi trebuie să fim oameni teologici și duhovnicești. Trebuie să fim oamenii zilei de azi, dar și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Pentru că scopul nostru în viață nu sunt afacerile pentru afaceri, nu sunt banii pentru ei înșiși, ci afacerile și banii și alinierea la standardele curente sunt numai coaja care ascunde fructul vieții noastre duhovnicești și sfinte.

Căci eu, ca Preot și Teolog trebuie să mănânc, să mă îmbrac, să îmi plătesc taxele și impozitele, să îmi întrețin familia. Dar, în același timp, scopul meu în viață nu e „să rezist” oricum sau „să fac” toate compromisurile pentru banii mei și pentru ca „să dau bine” la public, ci e acela de a-mi sfinți viața. Adică de a trăi creștinește, de a trăi frumos, de a lăsa o operă rotundă, închegată în urma mea și un exemplu care să inspire, în ciuda tuturor păcatelor și a neputințelor mele celor multe.

Iar dumneavoastră cred că doriți același lucru ca și mine: doriți să fiți în pace, să fiți sănătoși și bucuroși dimpreună cu familiile dumneavoastră, să aveți de toate, să puteți face lucruri bune și pentru alții și să vă simțiți împliniți. Căci împlinirea noastră, aici, pe pământ, e dublă: trupească și sufletească.

Iar atunci când mâncăm o mâncare bună și bem o băutură bună și suntem împreună cu cei iubiți ai noștri și toți suntem veseli și binevoitori, ne simțim bine sufletește și trupește. Dar când vrem să ne simțim bine și duhovnicește, atunci teologia Bisericii o mâncăm, curăția Bisericii ne inundă, de viața lui Dumnezeu ne umplem.

Iar eu și soția mea, din aceiași bani puțini pe care îi câștigăm, trebuie să cumpărăm și mâncare și cărți teologice, și haine și utilitare pentru online, trebuie să ne plătim taxele, dar și să facem milostenie din ei și să ne scriem cărțile, care sunt un dar pentru Biserică și pentru întreaga lume. Și nu am fi putut să facem toată această imensă muncă, dacă mulți oameni nu ne-ar fi ajutat și nu ne-ar ajuta în mod pragmatic.

Căci Sfintele Femei Mironosițe, în loc „să își piardă banii” pe miruri, ar fi putut „să nu se mai deranjeze” să se ducă la mormânt și „să își facă somnul” până mai târziu. Așa cum, de fapt, procedează mulți după moartea bunicilor, a părinților și a soților lor: le lasă mormintele de izbeliște și nu au chef să îi pomenească liturgic.

Însă ele au venit la Cel pe care Îl iubeau și, așa după cum s-au raportat la El în timpul vieții Sale pământești, așa s-au raportat și după moarte: cu aceeași dragoste. După cum noi ne trezim pe fiecare zi cu gândul să muncim în folosul tuturor, să predicăm, să scriem, să luminăm și să ajutăm oamenii. Căci nu ne culcăm până nu avem articole pentru a doua zi sau pentru mai multe zile la rând, lăsând pe locul doi casa și mâncarea și odihna noastră fizică.

Iar cei care se gândesc în mod real la noi doi, la mine și la soția mea, o fac în mod pragmatic și nu doar în rugăciune sau citindu-ne online sau scriindu-ne câte un comentariu. Pentru că ei, acești oameni de bine și sprijinitori ai vieții și ai muncii noastre online și ai operei noastre, suplinesc în mod faptic lipsurile noastre, cu bani, cărți, lucruri, mâncare…și le suntem recunoscători foarte mult pentru marea lor conștiință față de noi.

Însă, până în clipa de față, după cum ați constatat la nivel online, noi nu ne-am plâns de lipsurile noastre, le-am purtat cu demnitate, și, în ciuda lor, ne-am comportat ca și când „totul ar fi fost ok”. Am scris aproape zilnic, am editat carte după carte, am suportat toate mizeriile diverșilor „anonimi” care ne-au acuzat de câte în lună și în stele …dar am trecut și prin lipsuri enorme. Așa încât, eu scriam despre teologie mistică, despre vederi dumnezeiești și taine sfinte, dar aveam bani de trăit doar de pe o zi pe alta. Soția mea scria zeci de pagini de critică literară, dar nu avea decât două rânduri de haine, ca și mine. Pe care ni le-am spălat și le-am tot îmbrăcat și nu ne-am simțit deloc rău că nu am părut „la modă”.

Pentru că noi trăim modest, trăim ascetic, nu trăim „în puf”, dar toată viața noastră e pentru slujire, pentru creație, pentru dăruire. Iar zecile noastre de ore de studiu și de scris se văd în ceea ce am publicat, dar ele au avut și urmări practice copleșitoare: o mare oboseală, una cronică, ne-am îngrășat din cauza statului pe scaun la scris și nu pentru că mâncăm trei feluri de mâncare la fiecare masă, a început să ne cadă părul din cap, vederea ni s-a deteriorat și mai mult.

Mi-am pus ochelari la sfârșitul Masteratului, și atunci aveam -0, 5, iar acum am -4, 5 și nu știu dacă o să stagneze miopia mea. Transpir mult din cauza gândirii și creației continue, am nevoie de mâncare uneori în mod instant, pentru că mi se termină energia mentală ca pasta de la pix: când nu mă aștept, dar sunt împlinit pe fiecare zi.

Pentru că ne rugăm împreună în familie, scriem, Îi slujim împreună lui Dumnezeu, tot ce avem și suntem sunt pentru El, și de aceea înțelegem, pe măsura noastră, iubirea și dorul Sfintelor Femei Mironosițe pentru Domnul mântuirii noastre. Căci ele s-au trezit dis-de-dimineață, n-au putut să doarmă de dorul Lui, și au fost primele la mormânt. Și tocmai de aceea tot ele, primele, s-au bucurat să Îl vadă pe Domnul Cel înviat, Care le-a sfătuit să se bucure.

Căci pe ele și pe noi, El ne sfătuiește același lucru: Bucurați-vă întru Mine, căci Eu sunt Dumnezeul vostru! Bucurați-vă și nu vă mai faceți o mie de griji! Bucurați-vă și faceți voia Mea, și celelalte vi se vor adăuga vouă!

De aceea, și eu vă spun dumneavoastră: Bucurați-vă și vă încredeți în toate în Dumnezeul mântuirii noastre! Căci numai întru El putem să trecem marea acestei vieți și să ajungem la odihna Lui.

Hristos a înviat!

Bucurați-vă și vă veseliți duhovnicește că aceasta e viața pe care o cere Domnul de la noi! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 27 aprilie 2017, zi de joi, la ora 21.07 și terminată a doua zi, la ora 10. 22, o zi de vineri, cu mult soare și cu 17 grade afară.

[2] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 101.

[3] Ibidem.