3 aprilie, 2017 – Teologie pentru azi

Predică despre diverse profeții mariologice și despre viața duhovnicească

3 aprilie, 2017 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 2 comments

Iubiții mei[1],

când fiii lui Core [Ps. 44, 1, LXX] au văzut-o mai înainte pe Născătoarea de Dumnezeu, ei au numit-o Împărăteasă [Ps. 44, 10]. Și au văzut-o stând în cele de-a dreapta lui Dumnezeu, „[fiind] îmbrăcată în îmbrăcăminte împletită cu aur [și] înfrumusețată [ἐν ἱματισμῷ διαχρύσῳ περιβεβλημένη πεποικιλμένη]” [Ps. 44, 10, LXX]. Iar Domnul, când ne-a vorbit despre Judecata Lui, despre Judecata de obște, ne-a spus că El „va pune oile din cele de-a dreapta Sa, iar caprele din cele de-a stânga [καὶ στήσει τὰ μὲν πρόβατα ἐκ δεξιῶν Αὐτοῦ, τὰ δὲ ἐρίφια ἐξ εὐωνύμων]” [Mt. 25, 33, BYZ] Sa.

De unde rezultă că a fi în dreapta lui Dumnezeu sau în cele de-a dreapta Lui, înseamnă a rămâne cu El. Pentru veșnicie cu El. Pentru că oile Lui sunt Sfinții Lui, iar caprele sunt cei păcătoși și nepocăiți.

Adică sunt capre cei care nu sunt îmbrăcați în aurul slavei Sale. Pentru că Împărăteasa întregii făpturi, Maica lui Dumnezeu, e în îmbrăcăminte împletită cu aur și înfrumusețată, pentru că ea e o vistierie rațională a tuturor virtuților dumnezeiești. Ea e plină de slava lui Dumnezeu și de virtuțile dumnezeiești.

De aceea și noi suntem chemați să ne îmbrăcăm în aurul harului, în veșminte împletite cu aur, adică în virtuți dumnezeiești felurite, fiind plini de slava lui Dumnezeu. Căci numai cei pe care îi înfrumusețează Dumnezeu sunt ai Lui și stau în dreapta Lui și moștenesc Împărăția Sa.

Ce a făcut Maica lui Dumnezeu în viața ei? S-a făcut fiică a lui Dumnezeu, pentru că L-a ascultat pe El și a văzut ce e bine-plăcut Domnului și a plecat urechea ei la ce i-a spus Domnul și a uitat toate pentru El [Ps. 44, 11]. S-a depărtat de toate pentru El. Și asta trebuie să facem și noi! Să ne facem fii ai Lui după har, prin ascultare de Dumnezeu. Căci ascultarea de Dumnezeu e cea care ne umple de bine, de frumusețe, de curăție, de toată virtutea, și prin acestea suntem fii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Salomon a numit-o pe Maica lui Dumnezeu „cea frumoasă în[tre] femei” [Cânt. Cânt. 1, 8]. Pentru că ea este cea mai frumoasă dintre toate femeile și dintre toate fecioarele lumii, fiind în același timp Fecioară și Maică, Maică și Fecioară. Și ea este frumoasă după frumusețea cea dinăuntru, după frumusețea sfințeniei, pentru că „toată slava ei, a fiicei Împăratului, [este] înăuntru” [Ps. 44, 14]. Și tot înăuntru trebuie să fie și frumusețea noastră. Căci atunci când vorbim despre viața duhvonicească vorbim despre viața lăuntrică cu Dumnezeu, despre cea pe care o trăim împreună cu Dumnezeu și este frumusețe revărsată în noi de slava lui Dumnezeu.

Și pentru că ea era plină de sfințenie, tocmai de aceea a dorit Împăratul frumusețea ei [Ps. 44, 12]. Pentru că frumusețea sfințeniei Maicii Domnului era îmbrăcată în ciucurii cei de aur ai virtuților [Ps. 44, 14].

– De ce avem nevoie de virtuți, pentru ca să păstrăm frumusețea dumnezeiască înăuntru nostru?

– Pentru că virtuțile înseamnă starea noastră în bine, în slava lui Dumnezeu. Și dacă nu ne îmbrăcăm în virtuți, noi ne golim de frumusețea cea dumnezeiască. Și vedem acest lucru și la cei care sunt frumoși la chip și tineri. Căci atunci când sunt virtuoși și își păstrează frumusețea și sănătatea lor, ei sunt frumoși, au un chip frumos. Dar când încep să trăiască în mod vicios, atunci frumusețea lor se duce, piere. Tot la fel e și cu frumusețea duhovnicească: ea se păstrează în noi, numai dacă noi ne împodobim continuu, dacă ne înfrumusețăm continuu cu virtuți și cu fapte bune. Dacă trăim în bine, slava lui Dumnezeu rămâne în noi. Dar dacă începem să ne risipim timpul vieții în patimi și în păcate grele, slava lui Dumnezeu ne părăsește, nu o mai simțim în noi, ci ne vom simți goi și singuri.

Ochii Maicii Domnului sunt porumbițe [Cânt. Cânt. 1, 15]: pentru că văd curat, văd sfânt, văd drept, văd voia lui Dumnezeu. Ea e un crin în mijlocul spinilor [Cânt. Cânt. 2, 1], adică în lumea aceasta plină de griji, de patimi și de răutăți. Și ea este porumbița Lui [Cânt. Cânt. 2, 10, 13, 14], pentru că e cea mai curată făptură a Lui. Atâta timp cât s-a făcut palatul cel rațional al lui Dumnezeu, biserică sfințită și rai cuvântător.

De aceea, Sfântul Salomon a numit-o pat [Cânt. Cânt. 3, 7] pe Maica Domnului. Pat și lectică [Cânt. Cânt. 3, 9] a Lui. Căci El Se odihnește în ea și ea Îl poartă pe Domnul slavei, Care este și Fiul ei. Pentru că e reala, adevărata Maică a lui Dumnezeu, ca una care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Sfântul Grigorios al Nissisului, în omilia a 13-a la Cântarea Cântărilor, a vorbit despre faptul că nașterea Domnului a fost fără lehuzie. Căci nașterea Lui a fost mai presus de fire și nu a stricat fecioria Maicii Sale. „Căci numai aceasta [este] naștere fără durere, precum și zămislirea [ei este] fără de nuntă”[2]. Și după cum Fecioara nu a cunoscut cum S-a zămislit întru ea trupul Domnului, tot la fel n-a simțit nici nașterea Lui[3]. Iar Sfântul Grigorios, învățat fiind de Dumnezeu, ne spune că Sfântul Isaias a profețit nașterea Domnului fără dureri din Maica Sa la Is. 66, 7, atunci când el a spus: „sau mai înainte să nască cea care se chinuiește să nască [ρὶν ἢ τὴν ὠδίνουσαν τεκεῖν], mai înainte să vină durerea chinurilor [πρὶν ἐλθεῖν τὸν πόνον τῶν ὠδίνων], a fugit și a născut prunc [ἐξέφυγεν καὶ ἔτεκεν ἄρσεν]”.

Pentru că, fiind în călătorie, L-a născut pe Domnul în peștera cea săracă din Bitleem [Βηθλέεμ] [Lc. 2, 4, BYZ] fără durerile nașterii, pentru că Maica a rămas Fecioară, pururea Fecioară. Căci așa cum nu L-a zămislit pe Domnul în plăcere, ci mai presus de fire, tot la fel ea L-a născut fără dureri[4], adică tot mai presus de fire.

Și ce învățăm noi din zămislirea și nașterea Domnului, ambele suprafirești? Că viața noastră duhovnicească este, de asemenea, o viață minunată, pentru că e viața cu Dumnezeu. Căci pe ea, ca să o avem, trebuie să ne naștem din nou, din apă și din Duh [In. 3, 5]. Trebuie să murim pentru păcat și să înviem pentru Dumnezeu. Și când El ne învie din morți prin Botez și ne umple de Duhul prin Mirungere și ne unește cu Sine în Euharistie, făcându-ne pe noi locașuri vii, personale și raționale ale slavei lui Dumnezeu, atunci ne facem din trupești, dumnezeiești, pentru că El ne face fii ai lui Dumnezeu.

Și ca oamenii să ne vadă că suntem ai Lui, trebuie să avem buzele noastre ca funia stacojie, iar vorbirea noastră trebuie să fie frumoasă [Cânt. Cânt. 4, 3]. Și avem buzele noastre stacojii, de un roșu aprins[5], dacă ne vom împărtăși des cu Trupul și cu Sângele Său. Pentru că împărtășirea deasă cu El ne umple de dragostea Lui și de frumusețea Lui și de curăția Lui cea dumnezeiască. Și dacă vom fi plini de frumusețe, atunci vom trăi frumos și vom vorbi frumos, vom vorbi teologic, pentru că iubirea Lui iese din noi și îi îmbrățișează pe toți oamenii și întreaga creație a lui Dumnezeu.

Dar dacă ne vom preface că suntem frumoși, vom fi doar ipocriți. Pentru că frumusețea se arată din noi, doar dacă ea există cu adevărat. Iar dacă nu suntem frumoși, ne putem face frumoși prin pocăință.

Căci lacrimile ne spală de păcate, și nevoința ne spală de păcate, și spovedirea păcatelor ne spală de păcate, și împărtășirea cu Domnul e curățire și sfințire și îndumnezeire a noastră.

În axionul nostru obișnuit, care e o cântare mariologică, noi mărturisim că Născătoarea de Dumnezeu este cea care fără stricăciune [την αδιαφθόρως] [6] pe Dumnezeu Cuvântul L-a născut.

Și care stricăciune nu a avut loc în cadrul nașterii Domnului? Nu s-a stricat fecioria ei și Maica lui Dumnezeu nu a avut lehuzie sau lăuzie, pentru că pe aceasta o trăiesc numai femeile.

Însă Maica lui Dumnezeu a rămas Fecioară, pururea Fecioară. Și când spunem că ea L-a născut fără stricăciune pe Domnul, spunem că L-a născut mai presus de fire. Dar și noi suntem chemați de Domnul să trăim fără stricăciunea păcatului în noi. Pentru că „Dumnezeu l-a făcut pe om fără de păcat”[7]. „Omul a fost zidit nemuritor și pentru nemurire”[8] de către Dumnezeu. Dar când omul a păcătuit, atunci el a făcut ceva „împotriva firii și nefiresc, pentru că în firea cea creată de Dumnezeu n-a fost răutate, ci ea a apărut în voința liberă”[9] a demonilor și a oamenilor.

De aceea a urî păcatele, a ne lepăda de păcate, a dori să ne curățim de ele e un lucru firesc, e un lucru normal, e un lucru bun pentru noi, pentru că păcatele sunt nefirești în noi, sunt boala sufletului și a trupului nostru. Și așa cum scoatem o tumoare din noi, așa trebuie să scoatem și păcatele. Căci tumoarea nu e firească, ci e o boală, după cum și păcatele nu sunt firești, ci sunt o boală. Sunt consecințele păcătuirii noastre. Și când păcătuim, noi nu ascultăm de Dumnezeu, pentru că „esența păcatului…este neascultarea de Dumnezeu”[10].

Dar păcatul, în același timp, e și o deformare a firii noastre. O îmbolnăvire a ei, o omorâre a ei. Căci „consecința căderii Protopărinților noștri [Adam și Eva] a fost pervertirea firii lor și, prin aceasta și în aceasta, [au aflat] moartea lor. [Căci] prin căderea în păcat…omul s-a lipsit pe sine de comunicarea nemijlocită și harică cu Dumnezeu, cea care îi întărea sufletul [și trupul] pe calea desăvârșirii sale bineplăcute lui Dumnezeu.

Prin aceasta, omul s-a osândit pe sine la moarte dublă, trupească și sufletească. Trupească, cea care apare atunci când trupul se lipsește de sufletul care îl însuflețește, și duhovnicească, cea care apare atunci când sufletul se lipsește de harul lui Dumnezeu, cel care îl însuflețește cu o viață duhovnicească mai înaltă”[11].

Însă oamenii au murit și mor în continuu mai întâi sufletește, apoi trupește. Pentru că păcatul omoară sufletul și te face un mort ambulant. Un om care te miști printre cei vii, dar care nu trăiești cu adevărat, pentru că nu trăiești cu Dumnezeu, adică nu trăiești duhovnicește. Și a trăi duhovnicește înseamnă a simți în tine slava lui Dumnezeu și a trăi în poruncile lui Dumnezeu, aici, în Biserica Lui.

De aceea, noi nu ne putem separa de Biserică și nu putem trăi duhovnicește în afara Bisericii Lui. Căci numai aici e tot harul și tot adevărul lui Dumnezeu și toată povățuirea și tot ajutorul pe calea mântuirii noastre.

Despre pururea fecioria Maicii Domnului ne-a vorbit mai înainte Sfântul Profet Isaias. Atunci când ne-a spus că „Fecioara va lua în pântece [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν] și vei chema numele lui Emmanuil [καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα Αὐτοῦ Εμμανουηλ]” [Is. 7, 14, LXX]. Căci ea va naște și va rămâne Fecioară, pentru că a luat în pântece fiind Fecioară. Fiindcă zămislirea și nașterea Domnului din Maica Sa a fost dumnezeiască, a fost mai presus de fire. Iar „a nega [faptul] că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu înseamnă a nega că Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul ei, deci Fiul omului”[12]. Și Domnul a insistat pe numirea Sa de Fiu al omului, pentru că, prin sintagma Fiul omului, El a vrut să spună că, „deși e Dumnezeu, S-a făcut cu adevărat Fiul omului El Însuși. [Și] numai întrucât Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, El S-a făcut Fiul omului și Fratele oamenilor și prin aceasta i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har. [Căci] numai așa Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a împărtășit de pătimirile noastre și de moartea noastră și prin aceasta le-a biruit [în umanitatea Sa]. Numai așa a îndumnezeit firea [Sa] omenească”[13].

Când Sfântul Evanghelist Matteos a citat Is. 7, 14 în Mt. 1, 23, el ne-a spus că Emmanuil înseamnă „Cu noi [este] Dumnezeu” [Μεθ᾽ ἡμῶν ὁ Θεός] [cf. BYZ]. Așa după cum spusese Sfântul Profet Baruh: „după aceasta, pe pământ S-a arătat [μετὰ τοῦτο ἐπὶ τῆς γῆς ὤφθη] și cu [firea] oamenilor s-a unit [καὶ ἐν τοῖς ἀνθρώποις συνανεστράφη]” [Bar. 3, 38, LXX]. Pentru că El S-a făcut om, născându-Se din Născătoarea de Dumnezeu, din pururea Fecioara Maria.

Primul icos al Acatistului Buneivestiri[14] ne spune că bunavestire a însemnat și momentul zămislirii Domnului în uterul/ pântecele Maicii Sale. Căci atunci când Arhanghelul Gavriil s-a dus și i-a spus cea mai bucuroasă veste Născătoarei de Dumnezeu, odată „[cu] glasul cel netrupesc [τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ]” al Arhanghelului, când Fecioara a acceptat să fie Maica lui Dumnezeu, el L-a văzut întrupat [σωματούμενόν] pe Domnul în pântecele ei[15]. De aceea, până nu simțim slava Lui în noi, până ce nu locuiește El în noi în mod duhovnicește, noi nu suntem credincioși cu adevărat. Pentru că a fi credincioși înseamnă a fi și a trăi împreună cu Dumnezeu. Căci Dumnezeul nostru treimic, prin slava Lui, vine și locuiește în noi și este cu noi, și acum și în veșnicie. Fiindcă așa s-a rugat Domnul Tatălui Său: „Tată, pe care [Mi] i-ai dat Mie, voiesc ca unde sunt Eu și ei să fie [împreună] cu Mine! Ca să vadă slava Mea, pe care [Mi-]ai dat-o Mie, că[ci] M-ai iubit pe Mine [mai] înainte de întemeierea lumii” [In. 17, 24, BYZ].

Așadar, El dorește ca să vedem slava Lui, cea necreată și veșnică, care e viața noastră duhovnicească! El dorește să vedem slava Lui și a Tatălui și a Duhului Sfânt, căci slava este comună Dumnezeului treimic. Să vedem slava Treimii și să fim cu Treimea, cu Dumnezeul nostru treimic pentru toți vecii.

De aceea, să o rugăm pe Maica lui Dumnezeu și pe toți Sfinții și Îngerii Lui să ne fie povățuitori în viața cu Dumnezeu! Pentru că ei știu ce înseamnă sfințenia și cum se trăiește în sfințenia lui Dumnezeu. Fiindcă toți Sfinții și Îngerii Lui doresc ceea ce dorește și Dumnezeu: ca toți oamenii să se mântuiască. Amin!

[1] Începută în seara zilei de 31 martie 2017, zi de vineri, călduroasă. Și terminată sâmbătă, 1 aprilie 2017, zi cu soare, 19 grade la ora 13.00.

[2] PG 44, col. 1033/ PSB 29, p. 294. [3] Ibidem/ Ibidem. [4] Ibidem/ Ibidem.

[5] A se vedea: http://www.dex.ro/stacojiu.

[6] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άξιον_Εστί.

[7] Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. I, trad. din limba sârbă de Diac. Žarko Markovski, col. Dogmatica, Ed. Doxologia, 2007, Iași, p. 371.

[8] Idem, p. 375. [9] Idem, p. 392. [10] Idem, p. 393. [11] Idem, p. 396.

[12] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 80. [13] Ibidem.

[14] În română: https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-buneivestiri și în greacă: https://el.wikipedia.org/wiki/Ακάθιστος_ύμνος. [15] Ibidem.

Predici

Eminescu: între modernitate și tradiție [41]

3 aprilie, 2017 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

Dacă ar fi să ne oprim numai asupra sublinierilor cu creionul făcute de Eminescu pe manuscrisul Pildelor (mai precis: Pilde i tâlcuirea lor), remarcăm faptul că, între numeroase proverbe care impresionează prin concretețe și formularea neocolită a unor adevăruri – fără îndoială gustate și acestea de poet – (uneori pot fi considerate concentratul unor narațiuni întregi sau al unor situații de viață expuse laconic), există și expresii care ne poartă de-a dreptul (ignorând explicațiile din paranteză ale proverbelor, pe care nici Eminescu nu le-a transcris) pe apele poeziei sau care pot constitui, într-adevăr, surse importante ale reflecției[1].

Multe din acestea (sau de acest fel) pot îndemna spre cugetări adânci pe tema trecerii timpului, a ontologiei ori a psihologiei umane. De pildă, „Orce trup, cu umbra sa”, citindu-l din optica lui Eminescu, ne apare drept o filosofie eliptică caracterizând obsedantul binom om-umbră din opera eminesciană, despre care vom avea mai multe de spus pe parcursul acestei cărți.

„Vorba, vorbă dășchide” ne readuce în memorie interminabilul dialog cosmic, datorită căruia, spre exemplu, „la vorbă mii ce valuri stau cu stelele proroace” (Scrisoarea IV). Bineînțeles, nu sugerăm că versul eminescian și-ar avea originea în această expresie banală.

„Câinele latră la lună toată noaptea șî luna nu-l ascultă niciodată” seamănă foarte mult cu un pasaj din Antim Ivireanul: „Între célélalte idiomata, adecă alsăuiri ce are luna, are și aceasta: când iaste plină, să scoală asupră-i câinii, ca niște vrășmaș[i], cu luptă și nu încetează a o lătra, neputând suferi lumina ei; și cu acéstia toate, ia [ea] fiind curată și nevinovată, luminează și călătoréște călătoriia ei, făr’ de zăticneală [poticnire]”[2]. Acea lună pe care Antim o numește „podoaba nopții […] și stăpâna mării”[3], ca mai târziu Eminescu (în Scrisoarea I), căruia există o posibilitate, oricât de mică, să-i fi căzut sub ochi pagini manuscrise antimiene.

„Gogorița cu hlamidă” ne trimite cu gândul la discursul, bine articulat poetic, al lui Eminescu despre ceea ce am putea numi vanitatea pretențioasă, asupra disensiunilor între aparență și esență.

„Corabia” care „să pleacă” indică o ambarcațiune care amenință să se scufunde, din care cauză „nădejdea dă la noi pleacă”. Dar toposul mării vijelioase a vieții și al existenței fragile este unul foarte vechi, cu ample reverberații în literatura noastră medievală și cu prelungiri semnificative în cea prepașoptistă și pașoptistă. De altfel, frecvența expresiilor devenite proverbiale, care invocă apa care „curge și să duce” sau mările și corăbiile (ne amintim de marea cu „negrele-i corăbii” (Scrisoarea I, Luceafărul)) nu este aleatorie.

Exemplele ar putea continua, cu atât mai mult cu cât, cunoscând obiceiurile lui Eminescu, nu trebuie deloc trecute cu vederea nici paginile sau fragmentele nesubliniate, ca și când el nu le-ar fi acordat importanță, pentru că nu este adevărat. Unele proverbe ne sună binecunoscut, însă este de remarcat varianta rimată pe care nu de puține ori o preferă și o reproduce Golescu.

Nu o dată, astfel de proverbe nu sunt decât o formulă lapidară a unui tipar reflexiv, esența unei cugetări/ filosofii ori poate chiar a unui mai extins pasaj poetic, ca cel reprodus mai sus, al lui Antim. În consecință, Eminescu avea toată justificarea să ia în serios astfel de paremii, care nu de puține ori au origine cultă, iar amprenta populară constă numai în chintesențierea lor sub această formă.

Nu putem intui ce imagini poetice sau gânduri au putut naște astfel de proverbe (care prezintă, fiecare, o filosofie foarte succintă), apreciate în epocă (multe le întâlnim și la Creangă – destul de numeroase și ușor de recunoscut în chiar actul lecturii – sau chiar la Caragiale: „Ochii văd, inima cere”[4] etc.), din imensa colecție paremiologică a lui Golescu.

D. Murărașu indica (urmând lui Zanne și Turdeanu) un proverb din această colecție, „Somnul, ca vameșul, viața pe jumătate mi-o dă la o parte”, ca sursă pentru un vers din Se bate miezul nopții[5]. Însă acesta nu este un simplu proverb, pentru că eu am întâlnit această expresie în Pedagogul Sfântului Clement Alexandrinul când am citit cartea, cu niște ani în urmă, somnul ca vameș al vieții fiind o veche credință a grecilor, care a intrat în discuție în literatura patristică. E posibil, așadar, ca Eminescu să o fi cunoscut din mai multe surse.

De erudiție paremiologică au dat dovadă și Ion Neculce, D. Cantemir (Istoria ieroglifică), N. Filimon (Ciocoii vechi și noi) și Ion Creangă. De Anton Pann nu mai vorbesc, a cărui esență literară o încrusta Ion Pillat în acest vers: „Căci dacă versul trece, proverbele rămân” (Bătrânii). Dar interesul acesta nu l-a ocolit nici pe Budai-Deleanu[6]. Un proverb enunțat de Golescu, „A trecut baba cu colacii”[7] și care este dintre cele subliniate de poet, se regăsește și în epopeea acestuia, într-o formă aproape identică: „au trecut babele cu colacii”[8], cu o explicație în maniera celor oferite de Golescu, deși diferită – atribuită lui Erudițian.

N-ar fi deci de ignorat o asemenea cercetare comparativă, care să aibă în vedere paremiologia. Un lucru este absolut cert: reflecția poetului nu tindea vreodată spre suprafață. Și, după cum observase și Perpessicius, „zările acestea se deschid asupra unui domeniu mai vast și mai distinct: acela al literaturii propriu-zise”[9]. Cât de mult, rămâne în sarcina unei minuțioase cercetări care va trebui realizată, la fel ca multe altele ce privesc opera lui Eminescu, și care își așteaptă foarte răbdătoare rândul.

Incitante sunt și caligramele lui Golescu[10]: „cu caligramele Pentru scară, Nestatornicia lumii și Cântarea spre lauda roatei, vedem infuzându-se în schemă, în procedeul formal, lamento-ul epocii, cugetarea asupra norocului nestatornic”[11]. Acest lamento al epocii avea însă o tradiție foarte veche și stabilă în poezia română, începând de la Dosoftei și Miron Costin, perpetuat fiind la Vasile Aaron și în epoca prepașoptistă și pașoptistă (și chiar mai târziu, în lirica modernă), iar Eminescu îl reia în Glossă sau Memento mori, într-o altă gamă. Vom avea prilejul să abordăm pe larg acest subiect.

Anticipativă, în raport cu obsesiile eminesciene despre care vom vorbi în capitolul următor, se dovedește și o altă caligramă, cu titlul Pentru cei ce să mândresc piste fire: cei „înzestrați” cu „ăripi zburătoare” și care doresc „să zburați sus în cer la Cel prea înalt,/ să nu vă mândriți /…/ ca nu cumva să greșiți/ nici cumva să vă poticniți /…/ șî jos să cădeți ca îngerii din cer”…

Nu dorim să dezvoltăm mai mult acest Argument, ci considerăm că motivele invocate mai sus sunt suficiente pentru a ne îndreptăți să investigăm în profunzime relația operei eminesciene cu literatura română medievală și cu gândirea veche. Menționăm doar că acest subiect ne preocupă de mai multă vreme, dar un studiu comparativ exhaustiv, care să-l privească pe Eminescu și literatura română veche, nu am avut până acum oportunitatea și nici răgazul de a întreprinde, fiind o cercetare foarte complexă și anevoioasă^[12].

Afirmând că „Eminescu selecta din scrierile vechi în primul rând cuvinte și expresii”, Mihai Moraru se întreba cu privire la felul în care acestea s-ar fi putut transforma poetic în textele eminesciene: „E dificil a căuta ce au devenit aceste cuvinte și expresii în limba poetică a lui Eminescu”[13], spune el[14].

Mai mult, Paul Cernovodeanu considera că o analiză a interesului manifestat de Eminescu „pentru literatura veche românească în ansamblul ei” este o „sarcină evident dificilă și de o reală complexitate”[15].

Ne asumăm, deci, sarcina de a răspunde acestor interogații și apeluri, considerând că un studiu de acest fel este neapărat și nu mai suportă întârziere. Pentru că nu numai că nu a existat un cercetător sau exeget care să adune la un loc, într-un volum coerent și unitar, sesizările făcute pe acest subiect și care, de aici, să purceadă mai departe la un comentariu lămuritor, ci, mai mult, chiar aceste sesizări s-au concentrat asupra unor aspecte adesea superficiale, urmărind doar transferul de tropi sau de informație brută din literatura veche în opera lui Eminescu, împrumuturile fiind valorificate la nivel lingvistic sau cel mult stilistic, fără a se extrage de aici concluziile esențiale cu privire la influența literaturii și a cugetării tradiționale asupra gândirii și creației poetului.

[1] Reproducem doar câteva exemple: „Aici corăbii să îneacă șî voi, luntrelor, unde mergeți?”; „Apa curge șî să duce, pietrele rămân pă loc”; „Orce trup, cu umbra sa”; „Vorba vorbă dășchide”; „Vârtej de vânt, fără vânt nu să poate-nființa”; „Gogorița și cu hlamidă dă să va îmbrăca, tot te va speria”; „Gura omului sparge cetăți”; „Găina, când bea, se uită în cer [pare înrudită cu Fiziologul]”; „Condurii, sarea veseliei”; „C-o picătură ce cură, butia să umple până la gură”; „Corbul în zadar să spală, că negreața nu și-o pierde [parcă ar fi reprodusă după Istoria ieroglifică]”; „Cu un ochiu la răsărit și cu altul la apus”; „Cu minciuna împrânzezi, dar nu poți să înserezi”; „Câinele latră la lună toată noaptea șî luna nu-l ascultă niciodată”; „Când corabia să pleacă, nădejdea dă la noi pleacă”, cf. Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 165-198.

[2] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 62.

[3] Idem, p. 59.

[4] Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 172.

[5] Cf. M. Eminescu, Poezii. III, ediție critică de D. Murărașu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 283.

[6] De altfel, „Eminescu ar fi putut cunoaște, cel puțin…teoretic, măcar varianta A din Țiganiada, publicată de Teodor Codrescu în Buciumul Român (Iași) din anii 1875-1877. Este puțin probabil însă că a și cunoscut-o”, cf. G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 30.

[7] Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 169.

[8] Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, op. cit., p. 194, n. 1.

[9] D. Panaitescu-Perpessicius, Opera folcloristică…, în Iordache Golescu, op. cit., p. 375.

[10] Cf. Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 155-160.

[11] Mihai Moraru, Caligramele lui Iordache Golescu, în op. cit. supra, p. 388.

[12] Vom relua, în capitolele care urmează, firul unor teze, argumente sau concluzii la care am ajuns în urma studiilor noastre anterioare, pe care le vom rediscuta sau dezvolta în alt context. Astfel, am făcut o apropiere între Eminescu și Antim Ivireanul în capitolul Lună tu, stăpân-a mării. Puncte de convergență între opera lui Antim Ivireanul și cea a lui Mihai Eminescu…, din teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 383-429. Cartea poate fi downloadată de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

De asemenea, lui Eminescu i-am dedicat numeroase comentarii înainte de a începe să lucrez la teza postdoctorală:

Aceste articole au intrat (ca atare sau topite în substanța cărții) în vol. I. 2 din istoria noastră literară (la care am lucrat începând din 2007 și care însumează, până în prezent, 4 volume, dintre care primele două au și o a doua ediție), cu titlul Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradițională și ideologia modernă. Mentalități, forme literare și univers spiritual, vol. I. 2, publicat în 2010. Am revenit ulterior cu noi comentarii. A se vedea ediția a doua a cărții, Teologie pentru azi, București, 2015, care poate fi downloadat de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Precizăm aici faptul că, fără cărțile noastre anterioare, nu am fi putut concepe acest studiu (la origine, o teză postdoctorală) și, mai ales, atât de repede.

Însă, prin toată opera noastră critică, elaborată până la momentul de față, am oferit prima viziune integratoare a literaturii române vechi în ansamblul literaturii române.

Exegeza noastră însumează, până în prezent, în afară de această teză postdoctorală, următoarele cărți: teza de masterat despre Nichita Stănescu și cea de doctorat despre Sfântul Antim Ivireanul, Epilog la lumea veche în 5 volume, al 6-lea urmând să fie publicat în curând (pe care o putem considera și prima istorie ortodoxă a literaturii române – în ambele sensuri ale termenului subliniat – și care urmărește, deocamdată, evoluția poeziei românești de la începuturi până la poezia postbelică), Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română în 3 volume (dedicate Psaltirii în versuri și Istoriei ieroglifice), un volum despre Țiganiada și altul despre poeții începutului de secol XX (Trei poeți și-un început de secol), un studiu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, două volume de Studii literare plus multe alte articole. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[13] Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 202-203.

[14] Îi mulțumesc domnului profesor Mihai Moraru pentru că mi-a indicat să studiez manuscrisele vechi aflate odinioară în posesia lui Eminescu și descoperite târziu de Elian la B. A. R., pentru că a aprobat conceperea și redactarea cărții în forma în care am prezentat-o (ca teză postdoctorală) și, de asemenea, pentru cei câțiva autori recomandați la bibliografie: Iordache Golescu, Adriana Mitu, G. I. Tohăneanu, Mihai Dinu, Iulian Jura, Zevin Rusu, Iordanes și Radu Zugravu. Precizez însă că aceste sugestii bibliografice au survenit pe parcurs, pe măsură ce îmi scriam cartea și după ce ideile mele se conturau cu claritate. Altfel, M. Moraru nu mi-a oferit indicații sau sugestii în legătură cu conținutul propriu-zis al cărții.

Studiul manuscriselor vechi a fost mai anevoios, pentru că a trebuit să parcurg singură, fără niciun ajutor, drumul descifrării lor, în paralel cu relectura operelor eminesciene și a operelor publicate deja ale literaturii vechi. Deși profesorul Moraru nu mi-a pretins un demers de o asemenea dificultate și complexitate, eu am considerat că este fundamental pentru înțelegerea corectă a operei lui Eminescu și pentru istoria literaturii române.

[15] Paul Cernovodeanu, Eminescu și cronografele românești, în Caietele Mihai Eminescu, vol. II, București, 1974, p. 55.

Fragmente manuscriptice 2