Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dacă ar fi să ne oprim numai asupra sublinierilor cu creionul făcute de Eminescu pe manuscrisul Pildelor (mai precis: Pilde i tâlcuirea lor), remarcăm faptul că, între numeroase proverbe care impresionează prin concretețe și formularea neocolită a unor adevăruri – fără îndoială gustate și acestea de poet – (uneori pot fi considerate concentratul unor narațiuni întregi sau al unor situații de viață expuse laconic), există și expresii care ne poartă de-a dreptul (ignorând explicațiile din paranteză ale proverbelor, pe care nici Eminescu nu le-a transcris) pe apele poeziei sau care pot constitui, într-adevăr, surse importante ale reflecției[1].

Multe din acestea (sau de acest fel) pot îndemna spre cugetări adânci pe tema trecerii timpului, a ontologiei ori a psihologiei umane. De pildă, „Orce trup, cu umbra sa”, citindu-l din optica lui Eminescu, ne apare drept o filosofie eliptică caracterizând obsedantul binom om-umbră din opera eminesciană, despre care vom avea mai multe de spus pe parcursul acestei cărți.

„Vorba, vorbă dășchide” ne readuce în memorie interminabilul dialog cosmic, datorită căruia, spre exemplu, „la vorbă mii ce valuri stau cu stelele proroace” (Scrisoarea IV). Bineînțeles, nu sugerăm că versul eminescian și-ar avea originea în această expresie banală.

„Câinele latră la lună toată noaptea șî luna nu-l ascultă niciodată” seamănă foarte mult cu un pasaj din Antim Ivireanul: „Între célélalte idiomata, adecă alsăuiri ce are luna, are și aceasta: când iaste plină, să scoală asupră-i câinii, ca niște vrășmaș[i], cu luptă și nu încetează a o lătra, neputând suferi lumina ei; și cu acéstia toate, ia [ea] fiind curată și nevinovată, luminează și călătoréște călătoriia ei, făr’ de zăticneală [poticnire]”[2]. Acea lună pe care Antim o numește „podoaba nopții […] și stăpâna mării”[3], ca mai târziu Eminescu (în Scrisoarea I), căruia există o posibilitate, oricât de mică, să-i fi căzut sub ochi pagini manuscrise antimiene.

„Gogorița cu hlamidă” ne trimite cu gândul la discursul, bine articulat poetic, al lui Eminescu despre ceea ce am putea numi vanitatea pretențioasă, asupra disensiunilor între aparență și esență.

„Corabia” care „să pleacă” indică o ambarcațiune care amenință să se scufunde, din care cauză „nădejdea dă la noi pleacă”. Dar toposul mării vijelioase a vieții și al existenței fragile este unul foarte vechi, cu ample reverberații în literatura noastră medievală și cu prelungiri semnificative în cea prepașoptistă și pașoptistă. De altfel, frecvența expresiilor devenite proverbiale, care invocă apa care „curge și să duce” sau mările și corăbiile (ne amintim de marea cu „negrele-i corăbii” (Scrisoarea I, Luceafărul)) nu este aleatorie.

Exemplele ar putea continua, cu atât mai mult cu cât, cunoscând obiceiurile lui Eminescu, nu trebuie deloc trecute cu vederea nici paginile sau fragmentele nesubliniate, ca și când el nu le-ar fi acordat importanță, pentru că nu este adevărat. Unele proverbe ne sună binecunoscut, însă este de remarcat varianta rimată pe care nu de puține ori o preferă și o reproduce Golescu.

Nu o dată, astfel de proverbe nu sunt decât o formulă lapidară a unui tipar reflexiv, esența unei cugetări/ filosofii ori poate chiar a unui mai extins pasaj poetic, ca cel reprodus mai sus, al lui Antim. În consecință, Eminescu avea toată justificarea să ia în serios astfel de paremii, care nu de puține ori au origine cultă, iar amprenta populară constă numai în chintesențierea lor sub această formă.

Nu putem intui ce imagini poetice sau gânduri au putut naște astfel de proverbe (care prezintă, fiecare, o filosofie foarte succintă), apreciate în epocă (multe le întâlnim și la Creangă – destul de numeroase și ușor de recunoscut în chiar actul lecturii – sau chiar la Caragiale: „Ochii văd, inima cere”[4] etc.), din imensa colecție paremiologică a lui Golescu.

D. Murărașu indica (urmând lui Zanne și Turdeanu) un proverb din această colecție, „Somnul, ca vameșul, viața pe jumătate mi-o dă la o parte”, ca sursă pentru un vers din Se bate miezul nopții[5]. Însă acesta nu este un simplu proverb, pentru că eu am întâlnit această expresie în Pedagogul Sfântului Clement Alexandrinul când am citit cartea, cu niște ani în urmă, somnul ca vameș al vieții fiind o veche credință a grecilor, care a intrat în discuție în literatura patristică. E posibil, așadar, ca Eminescu să o fi cunoscut din mai multe surse.

De erudiție paremiologică au dat dovadă și Ion Neculce, D. Cantemir (Istoria ieroglifică), N. Filimon (Ciocoii vechi și noi) și Ion Creangă. De Anton Pann nu mai vorbesc, a cărui esență literară o încrusta Ion Pillat în acest vers: „Căci dacă versul trece, proverbele rămân” (Bătrânii). Dar interesul acesta nu l-a ocolit nici pe Budai-Deleanu[6]. Un proverb enunțat de Golescu, „A trecut baba cu colacii”[7] și care este dintre cele subliniate de poet, se regăsește și în epopeea acestuia, într-o formă aproape identică: „au trecut babele cu colacii”[8], cu o explicație în maniera celor oferite de Golescu, deși diferită – atribuită lui Erudițian.

N-ar fi deci de ignorat o asemenea cercetare comparativă, care să aibă în vedere paremiologia. Un lucru este absolut cert: reflecția poetului nu tindea vreodată spre suprafață. Și, după cum observase și Perpessicius, „zările acestea se deschid asupra unui domeniu mai vast și mai distinct: acela al literaturii propriu-zise”[9]. Cât de mult, rămâne în sarcina unei minuțioase cercetări care va trebui realizată, la fel ca multe altele ce privesc opera lui Eminescu, și care își așteaptă foarte răbdătoare rândul.

Incitante sunt și caligramele lui Golescu[10]: „cu caligramele Pentru scară, Nestatornicia lumii și Cântarea spre lauda roatei, vedem infuzându-se în schemă, în procedeul formal, lamento-ul epocii, cugetarea asupra norocului nestatornic”[11]. Acest lamento al epocii avea însă o tradiție foarte veche și stabilă în poezia română, începând de la Dosoftei și Miron Costin, perpetuat fiind la Vasile Aaron și în epoca prepașoptistă și pașoptistă (și chiar mai târziu, în lirica modernă), iar Eminescu îl reia în Glossă sau Memento mori, într-o altă gamă. Vom avea prilejul să abordăm pe larg acest subiect.

Anticipativă, în raport cu obsesiile eminesciene despre care vom vorbi în capitolul următor, se dovedește și o altă caligramă, cu titlul Pentru cei ce să mândresc piste fire: cei „înzestrați” cu „ăripi zburătoare” și care doresc „să zburați sus în cer la Cel prea înalt,/ să nu vă mândriți /…/ ca nu cumva să greșiți/ nici cumva să vă poticniți /…/ șî jos să cădeți ca îngerii din cer”

Nu dorim să dezvoltăm mai mult acest Argument, ci considerăm că motivele invocate mai sus sunt suficiente pentru a ne îndreptăți să investigăm în profunzime relația operei eminesciene cu literatura română medievală și cu gândirea veche. Menționăm doar că acest subiect ne preocupă de mai multă vreme, dar un studiu comparativ exhaustiv, care să-l privească pe Eminescu și literatura română veche, nu am avut până acum oportunitatea și nici răgazul de a întreprinde, fiind o cercetare foarte complexă și anevoioasă[12].

Afirmând că „Eminescu selecta din scrierile vechi în primul rând cuvinte și expresii”, Mihai Moraru se întreba cu privire la felul în care acestea s-ar fi putut transforma poetic în textele eminesciene: „E dificil a căuta ce au devenit aceste cuvinte și expresii în limba poetică a lui Eminescu”[13], spune el[14].

Mai mult, Paul Cernovodeanu considera că o analiză a interesului manifestat de Eminescu „pentru literatura veche românească în ansamblul ei” este o „sarcină evident dificilă și de o reală complexitate”[15].

Ne asumăm, deci, sarcina de a răspunde acestor interogații și apeluri, considerând că un studiu de acest fel este neapărat și nu mai suportă întârziere. Pentru că nu numai că nu a existat un cercetător sau exeget care să adune la un loc, într-un volum coerent și unitar, sesizările făcute pe acest subiect și care, de aici, să purceadă mai departe la un comentariu lămuritor, ci, mai mult, chiar aceste sesizări s-au concentrat asupra unor aspecte adesea superficiale, urmărind doar transferul de tropi sau de informație brută din literatura veche în opera lui Eminescu, împrumuturile fiind valorificate la nivel lingvistic sau cel mult stilistic, fără a se extrage de aici concluziile esențiale cu privire la influența literaturii și a cugetării tradiționale asupra gândirii și creației poetului.


[1] Reproducem doar câteva exemple: „Aici corăbii să îneacă șî voi, luntrelor, unde mergeți?”; „Apa curge șî să duce, pietrele rămân pă loc”; „Orce trup, cu umbra sa”; „Vorba vorbă dășchide”; „Vârtej de vânt, fără vânt nu să poate-nființa”; „Gogorița și cu hlamidă dă să va îmbrăca, tot te va speria”; „Gura omului sparge cetăți”; „Găina, când bea, se uită în cer [pare înrudită cu Fiziologul]”; „Condurii, sarea veseliei”; „C-o picătură ce cură, butia să umple până la gură”; „Corbul în zadar să spală, că negreața nu și-o pierde [parcă ar fi reprodusă după Istoria ieroglifică]”; „Cu un ochiu la răsărit și cu altul la apus”; „Cu minciuna împrânzezi, dar nu poți să înserezi”; „Câinele latră la lună toată noaptea șî luna nu-l ascultă niciodată”; „Când corabia să pleacă, nădejdea dă la noi pleacă”, cf. Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 165-198.

[2] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 62.

[3] Idem, p. 59.

[4] Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit.,  p. 172.

[5] Cf. M. Eminescu, Poezii. III, ediție critică de D. Murărașu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 283.

[6] De altfel, „Eminescu ar fi putut cunoaște, cel puțin…teoretic, măcar varianta A din Țiganiada, publicată de Teodor Codrescu în Buciumul Român (Iași) din anii 1875-1877. Este puțin probabil însă că a și cunoscut-o”, cf. G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 30.

[7] Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 169.

[8] Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, op. cit., p. 194, n. 1.

[9] D. Panaitescu-Perpessicius, Opera folcloristică…, în Iordache Golescu, op. cit., p. 375.

[10] Cf. Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit.,  p. 155-160.

[11] Mihai Moraru, Caligramele lui Iordache Golescu, în op. cit. supra, p. 388.

[12] Vom relua, în capitolele care urmează, firul unor teze, argumente sau concluzii la care am ajuns în urma studiilor noastre anterioare, pe care le vom rediscuta sau dezvolta în alt context. Astfel, am făcut o apropiere între Eminescu și Antim Ivireanul în capitolul Lună tu, stăpân-a mării. Puncte de convergență între opera lui Antim Ivireanul și cea a lui Mihai Eminescu…, din teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 383-429. Cartea poate fi downloadată de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

De asemenea, lui Eminescu i-am dedicat numeroase comentarii înainte de a începe să lucrez la teza postdoctorală:

http://www.teologiepentruazi.ro/2007/01/07/nostalgia-paradisului-la-eminescu-si-creanga/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/15/eminescu-impotriva-arianismului-manifestat-ca-arta/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/15/doar-un-vers-din-eminescu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/28/dragostea-romantica-pentru-natura/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/09/19/iarna-duhovniceasca-i/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/10/06/eminescu-si-idealul-feminin/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/28/omul-cu-stea-si-omul-cu-noroc/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/15/eminescu-si-ortodoxia-iii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/19/eminescu-si-ortodoxia-perspectiva-eshatologica-v/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/16/eminescu-si-ortodoxia-parafraze-scripturale-sau-din-cartile-bisericii-in-poemele-eminesciene-vi/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/27/eminescu-si-ortodoxia-poeme-si-fragmente-cu-tema-crestina-vii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/22/eminescu-si-ortodoxia-influente-crestine-in-luceafarul-ix/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/18/eminescu-si-ortodoxia-dovezi-ale-unei-gandiri-fundamental-ortodoxe-x/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/05/04/eminescu-si-ortodoxia-eminescu-versifica-invataturile-isihaste-ale-sfantului-nicodim-aghioritul-xi/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/08/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/12/eminescu-si-ortodoxia-rugaciunea-unui-dac-xiv/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvi/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/03/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xviii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/25/eminescu-si-ortodoxia-intre-idealul-ascetico-monastic-si-cel-al-feminitatii-angelice-xix/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/07/eminescu-si-ortodoxia-cosmogeneza-xxi/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/12/eminescu-si-ortodoxia-de-unde-budism-xxii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/01/28/eminescu-si-ortodoxia-o-posibila-sursa-ortodoxa-pentru-viziunile-cosmice-din-sarmanul-dionis-xxiv/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/07/05/de-la-narcotizare-la-morfinizare-literatura-toxicomana/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/12/09/pustnicul-lui-eminescu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/12/deus-incognitus/;

Aceste articole au intrat (ca atare sau topite în substanța cărții) în vol. I. 2 din istoria noastră literară (la care am lucrat începând din 2007 și care însumează, până în prezent, 4 volume, dintre care primele două au și o a doua ediție), cu titlul Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradițională și ideologia modernă. Mentalități, forme literare și univers spiritual, vol. I. 2, publicat în 2010. Am revenit ulterior cu noi comentarii. A se vedea ediția a doua a cărții, Teologie pentru azi, București, 2015, care poate fi downloadat de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Precizăm aici faptul că, fără cărțile noastre anterioare, nu am fi putut concepe acest studiu (la origine, o teză postdoctorală) și, mai ales, atât de repede.

Însă, prin toată opera noastră critică, elaborată până la momentul de față, am oferit prima viziune integratoare a literaturii române vechi în ansamblul literaturii române.

Exegeza noastră însumează, până în prezent, în afară de această teză postdoctorală, următoarele cărți: teza de masterat despre Nichita Stănescu și cea de doctorat despre Sfântul Antim Ivireanul, Epilog la lumea veche în 5 volume, al 6-lea urmând să fie publicat în curând (pe care o putem considera și prima istorie ortodoxă a literaturii române – în ambele sensuri ale termenului subliniat – și care urmărește, deocamdată, evoluția poeziei românești de la începuturi până la poezia postbelică), Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română în 3 volume (dedicate Psaltirii în versuri și Istoriei ieroglifice), un volum despre Țiganiada și altul despre poeții începutului de secol XX (Trei poeți și-un început de secol), un studiu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, două volume de Studii literare plus multe alte articole. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[13] Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 202-203.

[14] Îi mulțumesc domnului profesor Mihai Moraru pentru că mi-a indicat să studiez manuscrisele vechi aflate odinioară în posesia lui Eminescu și descoperite târziu de Elian la B. A. R., pentru că a aprobat conceperea și redactarea cărții în forma în care am prezentat-o (ca teză postdoctorală) și, de asemenea, pentru cei câțiva autori recomandați la bibliografie: Iordache Golescu, Adriana Mitu, G. I. Tohăneanu, Mihai Dinu, Iulian Jura, Zevin Rusu, Iordanes și Radu Zugravu.

Studiul manuscriselor vechi a fost mai anevoios, pentru că a trebuit să parcurg drumul descifrării lor, în paralel cu relectura operelor eminesciene și a operelor publicate deja ale literaturii vechi. Deși profesorul Moraru nu mi-a pretins un demers de o asemenea dificultate și complexitate, eu am considerat că este fundamental pentru înțelegerea corectă a operei lui Eminescu și pentru istoria literaturii române.

[15] Paul Cernovodeanu, Eminescu și cronografele românești, în Caietele Mihai Eminescu, vol. II, București, 1974, p. 55.

Did you like this? Share it: