Predică despre epectasis și teosis

Iubiții mei[1],

substantivul grecesc ἐπέκτασις [epectasis] înseamnă întindere, dilatare, lărgire, alungire[2]. El vine de la verbul ἐπεκτείνω [epecteino][3], care înseamnă a întinde, a prelungi, a extinde[4].

De aceea, în teologie, când vorbim despre epectasis, vorbim despre o continuă cunoaștere mistică, despre o continuă experiență a slavei lui Dumnezeu în viața noastră.

Iar în studiile teologilor români, epectasisul grecesc apare denumit ca epectază[5].

Eu îl numesc ca în greacă. Pentru că mă interesează să subliniez faptul că el este un substantiv compus, format din ἐπί + ἐκ + στάσις, adică în afară de stare sau mai presus de stare, de existența noastră umană. Ceea ce presupune o continuă ieșire din noi spre Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de slava Lui.

Pentru că epectasisul este „înaintare nesfârșită [ceaseless progression]”[6] în cunoașterea lui Dumnezeu prin experiență directă. Prin vederea slavei Sale.

La Sfântul Grigorios al Nissisului găsim sintagma „ἡ τοῦ πλείονος ἐπέκτασις [întinderea cea (spre) mai mult]”[7] în fragmentul: „aceasta este creșterea celor văzători, luare de sus a evlaviei, întinderea cea [spre] mai mult, a ne întinde noi pururea [spre] cele mai bune”[8]. Și prin ea Sfântul Grigorios ne vorbește despre continua noastră sporire duhovnicească în relația cu Dumnezeu.

Însă această creștere continuă în sfințenie și în cunoaștere noi o putem trăi nu numai aici, ci și în veșnicie.

De aceea, epectasisul, creșterea continuă în sfințenie, este conținutul celui de-al doilea cuvânt de care ne ocupăm azi, al lui θέωσις [teosis], care înseamnă îndumnezeire.

Fiindcă noi ne îndumnezeim, devenim tot mai mult ca Dumnezeu, pe măsură ce ne umplem tot mai mult de sfințenia Lui.

Și sfințenia este un continuu epectasis, o continuă înaintare în viața cu Dumnezeu și în cunoașterea Lui.

Emil Bartoș (teolog baptist român) a scris o teză cu titlul Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae[9]. Pe el l-a interesat ce a scris Părintele Dumitru despre îndumnezeire.

Însă teosisul sau îndumnezeirea nu e un concept, o idee, o noțiune, ci o realitate personală. E discuția despre o realitate personală și eclesială. E starea de împlinire a omului, e sfințenia. Pentru că teosisul exprimă starea de a fi a Sfântului.

Tocmai de aceea, când a fost să evalueze teologia îndumnezeirii la Părintele Stăniloae, Bartoș a spus, ca și când ar fi fost „un lucru rău”, „negativ”, că „există o tendință de spiritualizare excesivă în teologia lui Stăniloae, cu precădere în abordarea teologică mistică”[10]. Însă teosisul chiar asta înseamnă: pnevmatizarea omului, înduhovnicirea lui, umplerea lui de slava lui Dumnezeu, umplerea lui de sfințenia lui Dumnezeu, adică înduhovnicirea lui pe cât e posibil în viața aceasta. Înduhovnicire care nu exclude relația lui cu oamenii și implicarea lui în viața Bisericii și a lumii. Pentru că au existat mulți Sfinți Părinți ai Bisericii care erau mari teologi și isihaști și oameni înduhovniciți și făcători de minuni și, în același timp, ei erau implicați în viața societății și membri ai ierarhiei Bisericii.

Fapt pentru care nu putem spune că teologii și oamenii Bisericii nu sunt implicați în viața Bisericii și a lumii, dacă sunt adânc ancorați în Tradiția Bisericii și în viața mistică, ci, dimpotrivă, tocmai pentru că sunt cu Dumnezeu și se curățesc de patimi, ei știu și pot să ne ajute pe noi în mod practic în materie de teologie și de sfințenie.

Căci Sfinții ne ajută în timpul vieții lor, dar și din cer, după moartea lor fizică. Iar trupurile lor înduhovnicite, pnevmatizate, făcătoare de minuni, sunt reala bogăție a Bisericii, prin care Dumnezeu ne arată tuturor că teosisul/ îndumnezeirea nu este doar o vorbă, un concept, o filosofie fără acoperire în viață, ci o realitate divino-umană preafrumoasă. Pentru că trupurile înduhovnicite ale Sfinților sau Sfintele lor Moaște sunt consecința reală și evidentă a îndumnezeirii lor, a Sfinților.

Ei au fost Sfinți cât au trăit pe pământ și sunt tot mai Sfinți în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că epectasisul/ creșterea lor în sfințenie e veșnică. Și trupurile lor sfinte, deși ei au adormit cu 3000, cu 400 sau cu 50 de ani mai înainte, sunt mereu nestricate și pline de har și făcătoare de minuni, arătând că sfințenia nu se perimează niciodată. După cum, tot la fel, Sfintele Icoane ale Sfinților și lucruri rămase de la ei sunt făcătoare de minuni și ne învață pe noi teologia Bisericii și viața sfântă.

Căci fiii lui Core ne spun: „Precum am auzit, așa am [și] văzut în cetatea Domnului Puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru” [Ps. 47, 9, LXX]. Și cetatea Lui e Biserica! Iar, în Biserică, ceea ce auzim, noi și vedem iconizate și făcute. Pentru că teologia pe care o primim prin auz, prin predicare și slujire, o vedem și în iconizarea Bisericii și în toată slujirea ei. Căci frumusețea teologiei și a sfințeniei lui Dumnezeu se vede și în cult și în iconografie și în modul de viețuire ortodoxă.

Părintele Teofan Mada consideră, pe drept cuvânt, că „experiența mistică a îndumnezeirii e esențialmente o experiență iconică[, pentru că îl face pe cel Sfânt să fie o Icoană a Bisericii n.n.]. De aceea, comprimarea, reducerea teologiei la nivelul unei simple comunicări sau legături directe orizontale, ce cade sub experiența simțurilor, denaturează caracterul ei și relativizează importanța ei pentru om”[11]. Iar sfințenia este soluția problemelor omului[12]. Pentru că sfințenia este realitatea existențială a celui Sfânt, este realitatea lui cotidiană, e viața lui cu Dumnezeu. Iar dacă vrem să înțelegem cum să ne izbăvim de „problemele” noastre, adică de patimile noastre și de consecințele lor în viața noastră, trebuie să ne sfințim viața zi de zi în Biserica lui Dumnezeu.

În Viața lui Moisis, Sfântul Grigorios al Nissisului consideră urcarea pe munte a Sfântului Profet Moisis drept un corelativ al lui epectasis. Căci „Marele Moisis, pururea urcând, nicidecum [nu] își oprește urcușul, nici vreun hotar [nu] își pune sieși  în mișcarea spre înălțime, ci, odată [ce] a pus piciorul pe scara, pe care l-a întărit Dumnezeu, precum zice Iacov, pășește pururea [spre] treapta care este mai sus și niciodată [nu] încetează să se înalțe, prin [aceea că] mereu descoperă [ceva] care să fie cuprins, în[tru] înălțimea treptei, care este mai sus”[13].

Însă urcarea Sfântului Moisis e una interioară. Pentru că muntele pe care el îl urcă este muntele experienței directe a slavei lui Dumnezeu, muntele cunoașterii teologice a lui Dumnezeu.

Și în această urcare sfântă a creșterii în sfințenie, el „vede strălucirea luminii”[14] dumnezeiești și „a pătruns în cele nepătrunse ale cortului nefăcut de mână”[15] al lui Dumnezeu. Pentru că a văzut cele dumnezeiești în mod extatic, cele pe care i le-a arătat lui Dumnezeu în vedenie. Și, fiind în slava lui Dumnezeu, Sfântul Moisis „strălucește [întru] slava”[16] lui Dumnezeu. Iar teosisul/ îndumnezeirea noastră înseamnă tocmai continua noastră umplere de slava lui Dumnezeu și de transfigurare personală prin slava lui Dumnezeu, cea veșnică și necreată.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că „Dumnezeu vrea să ne facă din oameni dumnezei, dar cu voia, nu fără voia noastră”[17]. Iar el pune semnul de egalitate între sfințenie și cunoașterea adevărului[18]. Pentru că adevărul lui Dumnezeu e înțeles cu adevărat de cel care îl trăiește în viața lui sfântă. Căci pe măsură ce ne umplem de sfințenie, ne umplem și de adevărul și de curăția lui Dumnezeu.

Însă, pe de altă parte, „Împărăția lui Dumnezeu nu presupune o uniformizare a sfințeniei, pentru că sfințenia ține de persoană și de unicitatea ei. Unicitatea relației celui Sfânt cu Dumnezeu înseamnă gradul [nostru] personal de sfințenie, pe care Dumnezeu îl primește așa cum este, atâta timp cât este o împreună-lucrare cu Sine”[19]. Pentru că atât epectasisul, cât și teosisul sunt personale și sunt trăite personal și ne personalizează în mod continuu. Creșterea noastră în sfințenie e personală și ea are loc în cadrul existențial al vieții noastre. De aceea, oriunde am fi, noi ne putem sfinți și putem sfinți cele din jurul nostru și pe cei care intră în relație cu noi și se schimbă interior, prin mărturia noastră, și încep să trăiască și ei împreună cu Dumnezeu.

Căci numai în viața Sfântului se împlinește cu adevărat spusa „omul sfințește locul”. Numai Sfântul sfințește locul unde trăiește, pentru că iradiază din el sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că el este cu adevărat om, om duhovnicesc, om al lui Dumnezeu. Și a te face om înseamnă a te face Sfânt.

Iar dacă trăim ca oameni Sfinți, atunci și vorbim ca oamenii Sfinți. Iar Sfinții lui Dumnezeu sunt deopotrivă oameni ai studiului teologic, dar și ai trăirii practice a teologiei. Fapt pentru care putem predica despre orice subiect teologic și al vieții noastre cotidiene, pentru că teologia noastră e viață și viața noastră e teologică. Însă pentru a predica, trebuie să ne și pregătim pentru predicare. Căci Biserica are nevoie de munca noastră în favoarea comunității liturgice. Și pregătirea pentru predicare e asceză personală, dar și împlinire și bucurie sfântă, care nu se vor lua de la noi.

E nevoie să vorbim despre familia ortodoxă[20]. Despre cum arată ea la propriu, dar și despre faptul că ea trebuie să tindă mereu spre înțelepțirea și luminarea ei de către Dumnezeu.

Iar Părintele Constantin Necula consideră că avem nevoie de o pastorație catehumenală contextualizată în ceea ce privește familia ortodoxă[21]. Adică de o predică ce trebuie să țină cont mereu de contextul real în care trăiesc credincioșii noștri.

Numai că eu cred că o astfel de predică contextuală, care ține cont doar de nevoile, neîmplinirile și necazurile imediate ale oamenilor, cantonează predica într-o abordare asistațională. Predica contextuală cerută de Părintele Necula este, în fapt, o asistență socială perpetuă, unde noi suntem în postura de a livra răspunsuri, răspunsuri care să împace conștiința, dar care nu dezvoltă în cei credincioși căutarea reală și împlinirea care vine din viața sfântă.

Căci dacă pe oameni îi interesează doar cum să scape de o boală, cum să nu mai viseze urât noaptea, cu cine să se căsătorească, cum să nu mai aibă probleme în căsnicie, cum să scape de farmece și de dușmani etc., iar noi le dăm răspunsuri care le convin, nu vom mai ajunge niciodată să predicăm despre teologia Bisericii, despre istoria ei, despre Sfinții Bisericii, despre un milion de alte subiecte care nu interesează „în mod curent” comunitatea parohială din Bacău, Constanța, Peretu sau Țigănești. Pentru că noi ne vom ocupa doar de „rezolvarea problemelor” comunității și nu de educarea lor teologică și de includerea lor pe calea mântuirii.

Însă eu cred, mai degrabă, că predica de care are nevoie Biserica, e predica pe care ne luminează Dumnezeu să o strângem la un loc din zeci de cărți și să o împărtășim ei și să o facem să fie dinamică. Predica de care are nevoie Biserica e cea care îl încurajează pe omul credincios să meargă pe propriile lui picioare în viața cu Dumnezeu, să aibă o relație cu El, să se lase povățuit de El și să își caute răspunsurile la propriile lui întrebări împreună cu Dumnezeu. Căci dacă mântuirea e sinergică, dacă e împreună-lucrare și vorbire și călătorie cu Dumnezeu, atunci noi înșine trebuie să mergem cu Dumnezeu și să ne nevoim să aflăm răspunsurile la propriile noastre întrebări.

Mentalitatea de asistat perpetuu e păguboasă în viața eclesială. Pentru că în cadrul ascultării față de un Duhovnic sau față de un Părinte duhovnicesc noi nu suntem doar în postura de a primi luminări de la ei, de a primi răspunsuri, ci suntem puși și să căutăm propriile noastre răspunsuri. Pentru că Părinții își ajută copiii să meargă la început, când fac primii pași, dar apoi îi lasă să cadă, să se muncească să meargă singuri pe propriile lor picioare și, forțându-se continuu, ei ajung să meargă pe proprii lor mușchi, care s-au dezvoltat pentru mergere.

Și pentru a te dezvolta teologic și duhovnicește nu ai nevoie doar de lucrurile de care crezi că ai nevoie, ci ai nevoie și de lucrurile de care nu crezi că ai nevoie, dar cel care ți le predică în Biserică știe că ai nevoie de ele. Căci în Biserică, ca și la școală, Preotul care propovăduiește știe mai multe decât tine, cel care înveți de la el. Și el, prin fiecare predică, dorește să îți lărgească orizontul tău de așteptare, să te facă să vrei mai mult, să cauți mai mult, să vezi faptul că există probleme la care tu nu te-ai gândit nicidecum și pe care le-ai considerat lipsite de utilitate.

De aceea, în predica de azi am vorbit despre două realități existențiale ortodoxe pe care le trăiesc oamenii duhovnicești, oamenii Sfinți ai lui Dumnezeu și pe care fiecare dintre noi le putem trăi. Căci epectasisul e continua creștere în experiență mistică și cunoaștere teologică, iar teosisul este viața la care ajung Sfinții, încă de aici, de pe pământ, când sunt transfigurați de Dumnezeu prin slava Lui.

Și, cu siguranță, că nu mulți dintre dumneavoastră sunteți „interesați” zi de zi de aceste două realități ale sfințeniei: de creșterea în experiență și cunoaștere îndumnezeitoare și de transfigurarea personală. Dar trebuie să știți faptul că fără ele nu putem trăi cu adevărat ortodox. Iar pentru mine aceste realități ale sfințeniei și multe altele legate de teologia, istoria și viața Bisericii sunt realitățile la care eu cuget zilnic și cred că trebuie să vă vorbesc și dumneavoastră despre ele.

De aceea, eu doresc să vă vorbesc despre tot mai multe lucruri care nu frământă pe mulți, dar care au fost și sunt cugetarea Sfinților lui Dumnezeu și a teologilor Bisericii. Pentru că predica Bisericii trebuie să îmbrățișeze întreaga teologie, istorie și experiență a Bisericii. Și noi trebuie să actualizăm mereu în Biserică marile realități, probleme și scopuri ale vieții Bisericii.

Vă doresc mult spor în tot ceea ce faceți și multă luminare dumnezeiască! Amin.


[1] Predică începută în ziua de 1 aprilie 2017, zi de sâmbătă, călduroasă. Și terminată duminică, 2 aprilie 2017, de asemenea o zi călduroasă.

[2] Cf. https://fr.wiktionary.org/wiki/ἐπέκτασις.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://fr.wiktionary.org/wiki/ἐπεκτείνω.

[5] A se vedea Ovidiu Sferlea, Interpretarea și receptarea teoriei epectazei în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae, în rev. Studii Teologice, nr. 3/ 2014, p. 137-151, Diac. Dr. Liviu Petcu, Teologia devenirii și a dorinței la Sfântul Grigorie de Nyssa, în rev. Teologie și viață, nr. 1-4/ 2011, p. 77-104 sau Marius Taloș, Întrupare și epectază în comentariul Sfântului Grigore de Nyssa la Cântarea Cântărilor, în rev. Caietele Institutului Catolic, nr. 1-2/ 2012, p. 91-106.

[6] Alexis Torrance, Precedents for Palamas’ Essence-Energies Theology in the Cappadocian Fathers, în rev. Vigiliae Christianae, nr. 63, 2009, p. 66.

[7] Cf. TLG 035 47. 3 și 038 47a. 3, în De creatione hominis sermo alter [O altă predică despre facerea omului].

[8] În TLG 035 47.2-035 47.4.

[9] Emil Bartoș, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, seria Teze, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2002, 469 p. [10] Idem, p. 437.

[11] Arhim. Conf. Dr. Teofan Mada, Experiență și cunoaștere în teologia Sfinților Părinți, p. 3-4, în PDF, cf.  http://teofanmada.ro/publicatii/patristica/teologia-si-spiritualitatea-sfintilor-parinti/experienta-si-cunoastere-in-teologia-sfintilor-parinti/. [12] Idem, p. 4.

[13] PG 44, col. 401/ ed. Pr. Ioan Buga, publicată în PSB 29, p. 91.

[14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Ibidem. [16] Ibidem/ Ibidem.

[17] SC 129, p. 598-599, cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 127. [18] Idem, p. 129. [19] Idem, p. 131.

[20] Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Priorități catehumenale în pastorația familiei românești. Tradiție și contextualizare, în rev. Ortodoxia, nr. 4/ 2011, p. 51. [21] Idem, p. 54.

14 comments

  • Mulțumim, Părinte drag, și Dumnezeu să ne ajute să săvârșim urcușul duhovnicesc! Sărut mâna, binecuvântați!

  • Asemenea, multe mulțumiri pentru această predică minunată și Dumnezeu și Maica Domnului să vă întărească și să vă ocrotească pretutindeni! Doamne ajută, să ne trăiți Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, doamnă Irina! Și eu vă mulțumesc! Dumnezeu să vă întărească întru toate și să vă binecuvinteze!

  • Binecuvântați, Părinte!

    Am observat că folosiți în predicile dumneavoastră termenul iconare. Puteți să-mi spuneți, dacă timpul vă permite, ce înseamnă sau ce înțelegeți dumneavoastră prin „a sta în iconare”? Este o stare proprie epectasisului sau teosisului, adică a celor purtători de Dumnezeu?

    Vă mulțumesc și iertare pentru îndrăzneală! Doamne-ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Călin,

      nu am folosit niciodată termenul „iconare” și nici „a sta în iconare”. Așa că nu puteți să îl găsiți în nicio predică sau carte a mea. Însă cred că l-ați auzit, cu siguranță, în altă parte.

  • Încă odată, iertare Părinte! Mai am o intrebare.

    Fiindcă spuneați ca epectasisul e o continuă creștere și cunoaștere teologică, pentru mine e un paradox. Cu cât cred eu că aprofundez mai mult, cu atât am impresia că știu mai puțin. E un lucru obișnuit? Sau e ceva frecvent unui începător, care deși vede vârful muntelui își dă seama că el nici n-a început escaladarea lui?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Călin,

      epectasisul, din punct de vedere lingvistic, exprimă însăși creșterea în cunoaștere teologică și duhovnicească a unui nevoitor ortodox. Iar creșterea în cunoaștere nu înseamnă creșterea „în neștiință”, ci în bogăția tot mai mare de sensuri a cunoașterii pe care ne-o dăruie Dumnezeu, pe măsura curățirii noastre de patimi. Vă doresc numai bine și spor în toate!

  • Da, mulțumesc pentru răspunsuri.

    La prima întrebare aveți dreptate. Am făcut eu niște conexiuni greșite.

    Doamne-ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Domnule Călin,

      nu cred că ați făcut „o conexiune greșită”, ci o „eroare” cu premeditare. Nu e prima dată când vă faceți purtătorul de cuvânt al altora, iar mie îmi displace acest lucru. Mai degrabă, eu cred că nu aveți căutări și neînțelegeri teologice, ci puneți întrebări ca să păreți „interesant” în fața mea. Însă pentru mine sunt interesanți doar oamenii care gândesc cu mintea lor și au o experiență foarte clară și profundă în domeniul teologiei. Vă doresc numai bine!

      • Nu știu de ce ați ajuns la această concluzie. Și nu înțeleg raționamentul dumneavoastră de a vă pune întrebări ca să par eu „interesant” în fața dumneavoastră. Doamne ferește! Nu eu vă sunt dușmanul!

        În fine, cu toții avem problemele și încercări. Și dacă vă indisplace dialogul cu mine nu vă voi mai deranja. Însă vă voi citi întotdeauna cu plăcere.

        Iertare și binecuvântați!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Domnule Călin,

          noi nu am avut un dialog, ci dumneavoastră ați venit, fără să dați mari detalii despre dumneavoastră (în afară de faptul că sunteți din Oradea nu știu nimic despre dumneavoastră) și mi-ați pus întrebări. Așa că nu îmi poate displace ceea ce nu există. Și nici nu v-am înțeles „greșit”, pentru că aș avea „vreo problemă sau încercare”, ci e ceea ce cred despre dumneavoastră, pe baza întrebărilor pe care mi le-ați pus. Niciuna nu a avut de-a face cu o căutare reală a dumneavoastră.

          • Aveți dreptate Părinte!

            Și vă mulțumesc încă odată că ați reușit, prin voia Domnului, să mă faceți … să văd tâlharul din mine.

            Binecuvântați!

          • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

            Domnule Călin,

            eu pot răspunde și răspund, după cum puteți constata, oricui. Chiar dacă simt că el îmi vorbește duplicitar sau mă întreabă ca să se afle în treabă. Însă nici nu respect astfel de persoane și modul lor de a comunica cu mine.

            De aceea, dacă sunteți „tâlhar” în relație cu mine, sunteți la nivelul lipsei de transparență.

            Așa că, dacă doriți un real dialog cu mine și, implicit, respectul meu, trebuie să îmi spuneți mai întâi cine sunteți, cu ce vă ocupați, ce citiți, de ce vă interesează teologia, cum m-ați găsit online, ce ați citit de la mine, de ce doriți să vorbiți cu mine și multe altele, care fac parte din relația reală și din dialogul real. Iar dacă aici, în văzul tuturor, nu puteți, îmi puteți scrie oricând pe email și eu am să vă vorbesc…în cunoștință de cauză.

            Și așa trebuie să procedați cu orice om, în fața căruia doriți să fiți credibil.

            Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă lumineze în ceea ce privește relațiile dumneavoastră cu oamenii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *