Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

(2, 11-12) „Iată”, zice, „iarna a trecut, ploaia s-a dus, a plecat de la sine, florile s-au văzut pe pământ, a venit vremea plivirii”. [Căci] înaintea venirii lui Hristos era iarnă. A venit Hristos, s-a făcut vară. […] De aceea nu scapă [cei] cărora le este fuga iarna [cf. Mt. 24, 20], pentru că nu urmează patima Domnului, nu ridică crucea Sa și nu Îl urmează pe Hristos. […]

Bune flori Apostolii, care au vărsat mireasma multelor lor scrieri și lucrări! […]

„Glasul turturelei s-a auzit” (2, 12), pentru că s-a aflat ei cuib. Căci Biserica este casa curăției/ fecioriei [Ecclesia enim domus est castitatis].

„Smochinul” – căruia i se poruncise să se usuce pentru nerodire – „a început acum să facă roade” (2, 13). Via mutată din Egipt acum nu [este] distrusă între zidurile părăsite, stricată de fiare. Nici [nu este înăbușită] de spinii/ mărăcinii cei grozavi, ci [este] înmiresmată de flori.

„Ridică-te”, zice, „vino, apropiata mea, frumoasa mea, porumbița mea, desăvârșita mea [perfecta mea]” (2, 13). Apropiată, desigur, de dorința credinței [fidei desiderio], frumoasă prin frumusețea virtuții, porumbiță prin harul duhovnicesc. „Căci penele/ aripile porumbiței [sunt] argintate [Pennae enim columbae deargentatae]” (Ps. 67, 14): [aripile argintate] semnifică acea veșnică putere, și zborul porumbiței a mărturisit prezența Duhului Sfânt.

Așadar, o cheamă pe ea la Sine Hristos ca să vină, pentru că acum venea înzestrată cu răsplătirile duhovnicești [spiritualibus pretiis dotata]. Pentru că iată, zice, iarna a trecut, ploaia s-a dus, a plecat de la sine, florile s-au văzut pe pământ. Vedeți în ce mod este invitată/ chemată Sfânta Biserică [sancta Ecclesia]! Zicând iarna a plecat de la sine, nu se teme de iarna goală, de iarna vremii, ci a slăbiciunii/ bolii [duhovnicești], care despoaie [dispoliat] câmpul roditor al sufletului de orice floare. […]

Și de aceea zice Domnul: „Vedeți să nu fie fuga voastră iarna sau sâmbăta” (Mt. 24, 20). Căci bine [este] ca ziua Judecății sau a morții să vină atunci când înflorește firea blândă a sufletului, când taina cerească strălucește cu lumină dulce [serena luce], când inima noastră arde în noi [de dorul lui Hristos] (cf. Lc. 24, 32). […]

Dar înflorește sufletul când cu adevărat se vede Floarea pe pământ. Cine [altcineva] este această Floare a mirosului celui bun, decât Acela care a zis: Eu [sunt] floarea câmpului și crinul văii/ vâlcelei[1]?

Despre Care și în Isaias s-a scris: „Va ieși tulpină/ toiag din rădăcina lui Iesse, și tulpină din rădăcină se va înălța și Floare din tulpină va ieși [Exiet virga[2] de radice Jesse, et virga ex radice ascendet, et flos ex virga exiet]” (Is. 11, 1).

Desigur, rădăcina este neamul iudeilor [familia Judaeorum], tulpina [este] Maria, [iar] Floarea [este] Hristos al Mariei [Flos Mariae Christus][3].

Care, când pentru noi strălucește pe pământ și în câmpul sufletului aduce mireasmă [redolet] sau în Biserica Sa înflorește [vernat], nu mai putem să ne temem nici de frig, nici să ne înfricoșăm de ploaie, ci [putem] să așteptăm ziua Judecății. […]

Smochinul a adus smochinele sale verzi/ crude [ficus protulit grossos suos].

Sinagoga pregătită este comparată cu acest pom, căci precum acest pom, când îi zboară multe frunze [foliis redundans fluentibus] […], astfel cu adevărat în Sinagogă – când conducătorii ei, neroditori ai lucrărilor [operibus infecundi], se laudă cu cuvintele ca frunzele care curg [velut foliis redundantibus] –, biruiește umbra goală a legii. […]

Așadar, acele prefigurări deșarte, timpurii ale roadelor [priora illa cassa fructuum] apar în locul florilor: astfel, apărând spre oarecare folos prematur, [cele] care nu cunosc rânduiala firii nu pot să să păzească dreptatea firii [beneficium naturae][4].


[1] PL 15, col. 1980.

[2] Virga se poate traduce cu: mlădiță, lăstar, tulpină, ramură, odraslă, mugure, nuia, vargă, toiag, sceptru. Și toate acestea se potrivesc foarte bine pentru Hristos. De aceea, e foarte greu de ales numai un singur sens.

[3] În comentariul său la Sfântul Isaias, Sfântul Ieronim ne oferă aceeași interpretare: „prin toiagul din rădăcina lui Iesse înțelegem pe Fecioara Maria, care n-a avut sieși nicio ramură altoită, despre care și mai sus citim: «Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu» (Is. 7, 14). Iar Floare [înțelegem a fi] Domnul Mântuitorul, care zice în Cântarea Cântărilor: «Eu, Floarea câmpului și Crinul văii» (Cânt. Cânt. 2, 1)”, cf. PL. 24, col. 147. A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/09/sfantul-ieronim-marturisitorul-comentarii-la-isaia-prorocul-fragmente-19/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/14/sfantul-ieronim-marturisitorul-comentarii-la-isaia-prorocul-fragmente-20/.

Această interpretare o regăsim în mai multe cântări ortodoxe. Spre exemplu, în Canonul de rugăciune la praznicul Nașterii Maicii Domnului, Preacurata Fecioară este numită: „Toiag curat din rădăcina lui Iesei, care ai răsărit Floare pe Hristos”, cf.
https://doxologia.ro/canon-cantari/canon-de-rugaciune-la-praznicul-nasterii-maicii-domnului-2.

[4] PL 15, col. 1981.

Did you like this? Share it: