Zi: 5 aprilie 2017

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [2]

2 comments

Iubiții mei[1],

când Sfântul Ioannis Botezătorul era în pântece și avea 6 luni de la zămislirea sa, când el era purtat în pântece de Sfânta Elisavet, mama lui, același Arhanghel Gavriil e trimis de Dumnezeu nu în templu, ci în cetatea Nazaret [Ναζαρέτ] [Lc. 1, 26]. De ce? Pentru că acolo locuia acum Preacurata Fecioară Maria. Și ea era templul cel adevărat al lui Dumnezeu, pentru că s-a păstrat în curăție și sfințenie pentru El.

Însă În Lc. 1, 26, numele Fecioarei este Mariam [Μαριάμ]. La fel o va numi și Gavriil la 1, 30. De ce? Acesta e numele său în aramaică: ܡܪܝܡ [Mariam]. Pentru că numele său în ebraică este מִרְיָם [Miriam][2].

De ce Gavriil e numit Înger [1, 26] de către Sfântul Lucas și nu Arhanghel? Pentru că toate Puterile cerești sunt Îngeri, adică ființe duhovnicești, create de Dumnezeu și care Îi slujesc lui Dumnezeu întru toate. Iar cum Înger [Ἄγγελος] înseamnă vestitor sau trimis[3], trimis de Dumnezeu ca să facă voia Lui, fiecare dintre noi trebuie să ne facem vestitorii sau trimișii Lui în lume, pentru că și noi, creștinii, suntem chemați să facem voia Lui. Și dacă vestim voia lui Dumnezeu și facem voia Lui, atunci facem lucrare îngerească pe pământ și trăim îngerește, deși noi suntem oameni.

Fecioara Maria era logodită cu Iosif, din casa lui David [1, 27], adică din seminție împărătească. Cu Sfântul și Dreptul Iosif, acum văduv, și care avea copii în vârstă. Logodită cu el de bătrânii poporului, pentru ca să păzească fecioria ei, a celei care locuise în Sfânta Sfintelor.

Căci „arhiereul cel mare, Zaharia[s], tatăl Mergătorului Înainte, adunând doisprezece bărbați fără femei, din seminția lui David, între care era și Sfântul Iosif, bărbat drept și bătrân de ani, a luat toiegele lor și le-a lăsat peste noapte în Sfântul Altar [în Sfânta Sfintelor n.n.], zicând: «Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara[!]». Iar a doua zi, preoții[,] împreună cu cei doisprezece bărbați, intrând în biserică [templu n.n.], au găsit toiagul lui Iosif înverzit și încă și o porumbiță s-a văzut – cum mărturisește despre aceasta [Sfântul] Ieronim –, zburând de sus și șezând pe toiagul lui Iosif. Și au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredințeze Fecioara spre pază”[4].

Ce vârstă avea atunci Sfânta Fecioară Maria, când a fost logodită cu Sfântul Iosif? Avea 14 ani[5]! Iar Sfântul Arhanghel Gavriil a venit în Nazaret pentru vestea cea mare a nașterii Domnului, după ce Sfânta Maria trăise în casa Sfântului Iosif doar 4 luni de zile[6].

Însă, aflăm din aceeași sursă citată, Fecioara Maria a aflat că va naște pe Domnul la vârsta de 12 ani, pe când trăia în templu[7]. Căci „odată, stând Fecioara Maria după a doua catapeteasmă [în Sfânta Sfintelor n.n.] la rugăciunea de [la] miezul nopții, după obicei, și cu dorință rugându-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare și a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dânsa astfel: «Tu vei naște pe Fiul Meu!» […] Pentru că, aceea care dorea[,] pentru dragostea lui Dumnezeu[,] să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi Maica lui Hristos și stăpână a toată zidirea. Și i-a fost ei acea descoperire în anul al doisprezecelea de la nașterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif și la nimeni n-a spus taina aceea până la Înălțarea lui Hristos. Deci, de atunci se înștiințase că o să fie în feciorescul ei pântece acea tainică zămislire [profețită de Is. 7, 14] și aștepta vremea împlinirii tainei”[8].

Datele pe care le găsim în Sfânta Tradiție le completează pe cele din Evanghelie. Și fără ele nu mai citim Evanghelia în profunzimea ei, ci în mod deformat.

Mai pe scurt, Fecioara Maria știa că va veni clipa când va naște pe Mașiah, pe Hristos, dar nu știa cum se va petrece acest lucru[9].

Însă Sfântul Iosif nu știa că Maria va fi Maica lui Hristos. Ci el păzea fecioria ei, pentru că ea era o Fecioară unică în lume. Pentru că nu mai fusese până atunci nicio fecioară „care să-I fi făgăduit Domnului…a sa feciorie în veci, ci numai Maria [era] cea dintâi în lume”[10], care a făcut o astfel de făgăduință sfântă.

De aceea, Arhanghelul a intrat la Fecioară, acolo unde ea locuia, și i-a adus vestea de la Dumnezeu [1, 28]. Și i-a spus să se bucure [1, 28], pentru că Dumnezeu dorește ca toți să trăim în bucuria Lui cea dumnezeiască. I-a spus să se bucure, ei, celei care este plină de harul lui Dumnezeu [1, 28], pentru că bucuria reală e cea duhovnicească. Și dacă nu ne bucurăm întru Dumnezeu, atunci nu suntem în bine.

Căci bucuria la care Dumnezeu a chemat-o pe Fecioară este bucuria mistică, tainică, e veselia cea sfântă, pe care omul curat o trăiește întru slava lui Dumnezeu. Fiind plin de slava Lui.

Și când noi suntem curați și plini de har, atunci suntem cu Dumnezeu [1, 27]. „Domnul este cu tine” [1, 27] înseamnă: este acum și pentru toți vecii.

Pentru că El este veșnic cu cei ai Lui. Cu cei curați și sfinți. Cu cei plini de bunătate și frumusețe dumnezeiască. Și când Arhanghelul i-a spus: „Bine- cuvântată [ești] tu în[tre] femei” [1, 27], el i-a spus că e unică între femei. Căci nicio altă fecioară nu a mai fost și nu va mai fi chemată de Dumnezeu la sfințenia de a fi Născătoare de Dumnezeu. Iar noi, întreaga Biserică, cunoaștem și cinstim o singură Născătoare de Dumnezeu și aceea este Maria, Pururea Fecioara, Împărăteasa întregii făpturi, cea mai sfântă decât toată creația lui Dumnezeu. Cea la care a venit Arhanghelul Gavriil ca să îi reconfirme taina nașterii Domnului din ea.

Fecioara Maria s-a tulburat și cugeta în sine despre salutarea aceasta [1, 29]. „S-a tulburat[,] dar nu s-a înfricoșat tare, ci s-a minunat de lucrul cel nou, neașteptat și fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se înspăimânte ea de îngerească arătare [vedere n.n.], cu care avea obișnuită prietenie încă din Sfânta Sfintelor[,] când, din mâini îngerești…primea hrana cea de toate zilele. Dar de [data] aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte nu venise la dânsa cu atât de mare slavă cerească și cu atât de veselă față și cu [o] astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie”[11].

Iar Maica lui Dumnezeu, la 1, 29, ne învață un lucru foarte folositor vieții noastre: ne învață să cugetăm în mod tainic, în adâncul nostru, despre orice lucru vedem și auzim și citim. Să nu luăm nimic fără cugetare. Să nu credem nimic la repezeală, până când nu suntem luminați de Dumnezeu.

Căci noi suntem făpturi raționale, suntem oameni, și trebuie întotdeauna să alegem ceea ce vrem să facem. Iar de alegerea noastră ține, de fiecare dată, și mântuirea noastră. Pentru că Dumnezeu vrea ca întotdeauna să alegem voia Lui, să alegem comuniunea cu El și nu un „bine” fals, iluzoriu.

Maica lui Dumnezeu ne învață să gândim profund! Ea ne învață să cerem explicații, pentru ca să fim cu totul clarificați atunci când alegem să facem ceva important în viața noastră. Căci, deși Arhanghelul i-a dat explicații [1, 30-33], ea a cerut explicații suplimentare [1, 34] și le-a primit de la el [1, 35-37]. Și numai după aceea, Fecioara a decis [1, 38]. Pentru că a decis în cunoștință de cauză.

Însă cine nu vrea să dea explicații, dar vrea să semnezi actele în grabă, este evident un escroc. Pentru că el urmărește doar semnătura ta, având diverse lucruri ilegale în contractul lui, care te vor umili în timp.

Numai că aici, în cazul nostru, Arhanghelul era trimis de Dumnezeu și el nu căuta să o înșele pe Fecioară, ci să o lămurească. Fiindcă el i-a spus că nu are de ce să se teamă și a numit-o Mariam [Μαριάμ] [1, 30]. Așa că adevăratul nume al Maicii Domnului, după Sfântul Lucas, e Mariam, deși, cel mai adesea, noi o auzim numită Maria. De ce o numim cel mai adesea Maria? Pentru că e numită și Maria în Dumnezeieștile Evanghelii.

Același Sfânt Lucas o numește „Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου]” în Lc. 24, 10, BYZ, după ce în primul capitol al Evangheliei sale a numit-o Mariam.

Sfântul Evanghelist Marcos o numește Maria [Μαρία] în Mc. 15, 40, BYZ. Și acolo e prezentată ca „Maria, maica lui Iacovos cel mic și a lui Iosis [Μαρία ἡ τοῦ Ἰακώβου τοῦ μικροῦ καὶ Ἰωσῆ μήτηρ]”. Însă ea era mama vitregă a Sfinților Iacovos și Iosis, fiii Sfântului Iosif, după cum Domnul era fratele vitreg al fiilor Sfântului Iosif.

În Mc. 15, 47, BYZ, Preacurata Fecioară Maria e numită „Maria lui Iosis”.

Sfântul Evanghelist Matteos a numit-o Mariam în Mt. 1, 20. Dar în Mt. 28, 1, în ziua învierii Sale din morți, el a numit-o „cealaltă Marie [ἡ ἄλλη Μαρία]” [BYZ]. Așa că putem să-i spunem Maicii Domnului și Mariam și Maria, pentru că ea are două grafii ale numelui ei în limba greacă.

Dar dacă numele ei are două grafii în Noul Testament în limba greacă, dacă el se poate scrie în două feluri, numele Domnului are numai o grafie și ea este Iisus [Ἰησοῦς] [1, 31].

Iar Maria a aflat har înaintea Domnului [1, 30] datorită sfințeniei ei celei desăvârșite, și ea L-a zămislit în pântece și L-a născut pe Fiul ei, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Căruia I-a pus numele Iisus [1, 31]. Pentru că Arhanghelul așa a învățat-o: să Îi pună numele Iisus, care înseamnă Mântuitor[12].  Și „vei lua în pântece și vei naște Fiu” [1, 31], dar El nu va fi o persoană nouă, ci una veche, mai presus de timp, pentru că El va fi Fiul Tatălui, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Iar Fiul lui Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Își va zidi în tine propriul Lui trup, pentru că El Își va asuma firea umană luată din tine în persoana Sa cea veșnică.

De aceea, după trup, El se va naște ca Prunc din Fecioara Maria, smerindu-Se întru toate pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar Pruncul acesta este Dumnezeu Cel mai înainte de veci, pentru că e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Și când Arhanghelul a spus că Pruncul Iisus „va fi mare” [1, 32], el a spus că va fi Cel mai mare, pentru că e Dumnezeu întrupat și nu un „simplu om”. Și când a spus că Iisus „Se va chema Fiul Celui Preaînalt”, ne-a spus că așa Îl vom numi și noi, învățându-ne de la El că este Fiul Tatălui. Pentru că El e numit așa dintotdeauna. Iar în afirmațiile îngerești, că „Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, al tatălui Său, și va împărăți peste casa lui Iacov întru veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit [καὶ τῆς Βασιλείας Αὐτοῦ οὐκ ἔσται τέλος]” [Lc. 1, 32-33, BYZ], se arată deopotrivă faptul că Iisus e Dumnezeu și om. Căci atunci când Gavriil ne spune că David e tatăl lui Iisus și că El moștenește tronul lui David, el ne spune că Iisus Se trage, după umanitatea Sa, din neamul Sfântului Profet David. Iar atunci când el ne spune că Iisus va împărăți peste casa lui Iacov în veci, pentru că Împărăția Lui nu va avea sfârșit, ne spune că Iisus nu e doar om, ci și Dumnezeu.

Însă Arhanghelul Domnului ne spune aici taine mari, taine mari ale credinței noastre ortodoxe. Ni le spune în puține cuvinte. El ne spune că Iisus e Dumnezeu și om, că El e Fiul Tatălui după dumnezeirea Sa, dar că S-a născut ca om din Fecioara Maria, și că Împărăția Lui nu are sfârșit. Iar împărățiile fără sfârșit nu sunt terestre, nu sunt temporale, pentru că multe împărății au fost și s-au sfârșit prost. Iar Biserica de acum nu este Împărăția lui Dumnezeu, dar e ușa sigură spre ea. Pentru că aici, în Biserica Lui, Sfinții stau lângă cei păcătoși și mulți dintre cei care vor fi Sfinți ai lui Dumnezeu, astăzi sunt păcătoși. Dar ei se vor schimba în Biserica slavei Sale și vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, care e Împărăția tuturor Îngerilor și a Sfinților Lui și ea va fi veșnică. Și Dumnezeul treimic va împărăți veșnic peste cei ai Lui.

Cine este mare? Cel care își sfințește viața! Mare înaintea cui? A lui Dumnezeu! Și cei care sunt mari înaintea Lui, sunt fiii Lui după har. Și Dumnezeu le dă celor mari ai Lui ca să împărățească împreună cu El, în Împărăția iubirii Sale. Și Împărăția Lui va fi veșnică și în ea vor fi toți cei transfigurați de slava Sa și găsiți vrednici de Împărăție.

Însă vor fi și oameni nevrednici de Împărăție, dar care vor trăi și ei veșnic. De ce sunt nevrednici? Pentru că nu L-au dorit pe Dumnezeu în viața lor. Și ei vor trăi cu demonii și cu cei ca ei în Iad. Adică într-o împărăție mincinoasă, pentru că s-au auto-iluzionat cu faptul că pot exista veșnic, „la modul bucuros”, fără Dumnezeu.

Însă nimeni nu poate fi bucuros, fericit și împlinit fără Dumnezeu! Nimeni nu poate trăi veșnic fericit și împlinit în afara Împărăției lui Dumnezeu! Căci există doar Rai și Iad, iar „purgatoriul” romano-catolic este o inexistență, un fals grosolan în materie de teologie.

Fecioara Mariam a cerut explicații suplimentare Îngerului: „Cum va fi aceasta, când bărbat nu cunosc [ἐπεὶ ἄνδρα οὐ γινώσκω]?” [1, 34]. Cum voi naște fără de bărbat? Și Arhanghelul a lămurit-o, spunându-i: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri pe tine; de aceea, și Sfântul care Se naște [din tine] va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” [1, 35]. Și ce i-a spus de fapt? Că Duhul Sfânt și Tatăl vor conlucra la zămislirea Domnului, iar Cel pe care ea Îl va naște este Fiul lui Dumnezeu. Și avem iarăși Treimea, ca la facerea lumii și ca la zidirea omului, ca la împărțirea limbilor, apoi ca la Botez și pe Tabor, învățându-ne în mod explicit faptul că Dumnezeul nostru e treimic, e tripersonal, e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu.

Adică Născătoarea de Dumnezeu primește mai întâi de toți dogma Preasfintei Treimi de la Arhanghelul Gavriil și ea a lăsat-o ca moștenire fundamentală Bisericii. Căci Fiul este Dumnezeu și om, dar Duhul Sfânt și Tatăl Cel Preaînalt conlucrează la zămislirea Lui în uterul Fecioarei. Pentru că Dumnezeul nostru e tripersonal și nu monopersonal.

Iar după ce a bucurat-o nespus cu detaliile sale, Arhanghelul Domnului îi vorbește și de bucuria Sfintei Elisavet, rudenia ei. Pentru că ea a zămislit fiu în bătrânețea ei [1, 36]. Adică în mod minunat, cu harul lui Dumnezeu, cu îngăduința Lui, pentru că a născut dincolo de hotarul nașterilor, dar pe cale naturală, prin împreunare trupească. Și ea era atunci în a 6-a lună de sarcină, deși lumea o numea pe ea stearpă [1, 36].

Ce ne învață aici Dumnezeu? Că e bine uneori ca anumiți oameni să ne creadă într-un anume fel, dar noi să fim alții. Ei să ne creadă păcătoși, pătimași, dar noi să nu fim păcătoși, ci oameni ai evlaviei. De ce? Pentru ca să vedem diferența între ce cred alții despre noi și cine suntem, de fapt, noi. Căci dacă noi nu suntem vinovați de lucrurile de care ne acuză alții, nu ne strică nicidecum sufletul și suntem vorbiți de rău în mod gratuit. Dar dacă ei au dreptate, dacă ei ne acuză pe drept, atunci suntem în păcat. Și conștiința noastră ne acuză dimpreună cu oamenii.

Și Sfânta Elisavet era considerată de mulți ca fiind stearpă/ neroditoare/ sterilă, dar ea era mama lui Ioannis, cel care era plin de har, deși nu se născuse încă, ci avea 6 luni, fiind în pântecele ei. Era mamă de Sfânt, ea însăși fiind Sfântă a lui Dumnezeu. Și avea un soț de asemenea Sfânt. Pentru că Sfinții nu apar numai la Mănăstire și în pustie, ci și în familie. Dar pentru ca o familie să fie sfântă, toți din acea familie trebuie să trăiască în mod sfânt.

Fecioara Maria era logodită cu Sfântul Iosif, cel Drept. Preasfânta Fecioară era, în ochii oamenilor, soția lui Iosif. Doar ei știau că trăiesc feciorește unul cu altul și că el apără fecioria ei. Și ei erau doi Sfinți ai lui Dumnezeu, din Preacurată Fecioara Maria întrupându-Se Domnul. Iar ei trei erau o altă familie de Sfinți ai lui Dumnezeu, ca și familia Sfântului Zaharias, din Israilul de acum 2000 de ani.

Câți ani avea Sfântul Iosif când s-a logodit cu Preasfânta Fecioară Maria? Avea 80 de ani[13]. Dar „nu s-a atins”[14] de Maica lui Dumnezeu niciodată. Pentru că Sfântul Iosif s-a raportat la Preacurata Fecioară Maria ca la Fecioara Domnului, iubind-o și cinstind-o pentru curăția și sfințenia ei. Pentru că el i-a slujit ei cu bună cucernicie și cu frică de Dumnezeu, ca Maicii Mântuitorului nostru[15].

Iar pentru Dumnezeu, Cel care face minuni mari și negrăite, niciun cuvânt nu e cu neputință [1, 37]. Pentru că El săvârșește mereu binele, El fiind Binele tripersonal, Binele desăvârșit, Binele adevărat.

Însă noi, oamenii, nu putem să facem tot ceea ce ne propunem să facem. Pentru că proiectele noastre de viață, întotdeauna, sunt mai mari decât puterea noastră de a le lucra. Noi spunem multe cuvinte. Noi vrem multe în cuvânt. Așteptăm multe de la cuvântul nostru. Vrem ca tot ceea ce spunem să fie respectat de către alții. Însă nici noi nu ne ținem adesea de cuvânt, de propriile noastre făgăduințe. Spunem una și facem alta. Însă trebuie să ne nevoim continuu pentru ca să ne împlinim făgăduințele, chiar dacă, adesea, avem căderile noastre. Căci ceea ce contează e ca să ieșim mereu din căderea noastră și să punem început bun pocăinței noastre în fața lui Dumnezeu.

Și la Lc. 1, 38 începe iconomia mântuirii noastre! Începe lucrarea cea prea mare a mântuirii noastre în persoana Domnului. Căci iconomia [οἰκονομία] este planul, rânduiala, scopul[16] pentru care a venit Domnul în lume: ca să ne mântuiască și să ne transfigureze pe noi și întreaga Lui creație.

Și iconomia Lui cu omul și cu lumea a început atunci când Fecioara Mariam a fost de acord cu Dumnezeu și a mărturisit: „Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]” [Lc. 1, 39, BYZ]. Iar atunci când ea a consimțit planului lui Dumnezeu, Arhanghelul L-a văzut pe Domnul întrupat în pântecele ei[17]. Căci la Dumnezeu toate se fac imediat, toate se fac întru puterea Lui și cu multă slavă dumnezeiască. Nouă ne ia timp ca să facem ceva anume, ca să ridicăm o casă, o Biserică, ca să facem o școală, ca să ne întemeiem o familie. Dar la Dumnezeu totul se face imediat. Și când El dorește, atunci se biruiește/ e copleșită rânduiala firii. Pentru că minunea depășește puterea noastră de înțelegere, dar ea are consecințe directe, reale, neschimbate în oameni și în lumea noastră.

Noi nu înțelegem cum un om orb din naștere, prin puterea lui Dumnezeu, poate să vadă. Însă ne dăm seama cu toții că el a început să vadă, după ce a trăit minunea vindecării lui de orbire. Căci orice minune devine evidentă pentru toți, după ce ea se produce. Însă cum se produce ne depășește pe toți. Dar tocmai pentru că se produce și are urmări, ea este o realitate pentru noi, deși noi nu o putem explica.

Și minunile lui Dumnezeu, în Biserica Lui, sunt zilnice. Și noi nu încercăm să le explicăm, pentru că știm că e prezența Lui în fiecare dintre ele, dar pentru ele Îl lăudăm și ne bucurăm dumnezeiește.

Ce înseamnă roabă a Domnului? Slujitoare a Lui! Cea care se pune la dispoziția Domnului și Îi slujește Lui întru toate. Adică se face întru toate ascultătoare Lui, pentru că Îl iubește pe El. Pentru că Maica lui Dumnezeu era conștientă de diferența dintre ea și Cel care S-a întrupat din ea. Știa că El e Dumnezeu și om, după nașterea din ea, dar ea era om. Și s-a raportat întotdeauna la Fiul ei ca la Domnul și Stăpânul ei, ca la Dumnezeu întrupat. Și, în nespusă smerenie, ea a slujit Fiului ei.

Căci „singură a născut și singură a înfășat, singură Maică fără osteneală și moașă neînvățată, pentru că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de nașterea cea preacurată, ci singură a slujit Celui dintr-însa și mai presus de ea, apoi singură L-a înfășat și L-a culcat în iesle”[18]. Pentru că „a născut fără durere…[și] singură Născătoare a fost și slujitoare a nașterii [Lui], cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrățișându-L, sărutându-L, alăptându-L și făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naștere n-a avut nicio durere și nicio neputință a firii”[19].

Și când a cerut să se facă cuvântul Arhanghelului în trupul ei [1, 38], ea a consimțit lui Dumnezeu, căci L-a lăsat pe El să ia trup din ea. Și când Arhanghelul L-a văzut pe Domnul în pântecele ei întrupat, atunci el a plecat [1, 38] plin de cutremurare dumnezeiască de la ea, pentru că a cunoscut marea Lui iubire pentru oameni.

Și ce lucru cutremurător de frumos observăm aici? Că Dumnezeu cere voie făpturii Sale ca să locuiască în ea! Cere acceptare și coparticipare la planul Său de mântuire.

El nu vine în forță la noi! Nu intră cu forța în viața noastră! Ci El ne cere să fim de acord cu venirea Lui la noi. Pentru că El dorește să locuiască în noi pentru toți vecii, dar pe măsura iubirii și a dorului nostru pentru El.

Ce fac demonii? Vor să se lipească cu forța de sufletele noastre, precum lipitorile, și să intre și să locuiască în trupurile noastre. Ei vor să ne posede, să ne stăpânească, să ne robească și nu să ne facă bine.

De aceea, diferența este evidentă! Căci Dumnezeu nu forțează voința omului, ci El cere coparticiparea lui la mântuirea sa, pe când demonii intră în forță în viața noastră, pentru ca să ne rătăcească, pentru ca să ne arunce în păcate și erezii.

Și de aici, de la cum se comportă Dumnezeu cu omul, noi învățăm toată delicatețea și bunul comportament în relațiile dintre noi și în societate. El cere acordul oamenilor, pentru relația cu El. La fel trebuie să facem și noi: să cerem, în mod respectuos, prietenia oamenilor și să fim loiali prieteniei lor. În cadrul relației cu ei, noi trebuie să fim delicați și reținuți, plini de atenție și de frumusețe duhovnicească, și nu bășcălioși și nesimțiți, tupeiști și intruzivi în viața lor. Pentru că prietenia presupune o relație principială, o relație de sinceritate și de iubire, de respect și de încredere și nu un teatru al ipocriziei și al nesimțirii.

Ce face Dumnezeu când vede că noi, partenerii relației cu El, devenim indiferenți și pătimași, distrați și risipitori? Se comportă ca atare! Adică El Își retrage slava Lui din noi, pentru ca să vedem cât de grea e singurătatea. Tot la fel trebuie să facem și noi în relația de prietenie cu alții: dacă vedem că prietenii noștri și-au schimbat inima față de noi, dacă au căzut din iubirea și sinceritatea dintâi, și noi trebuie să ne retragem, pentru ca să simtă diferența dintre prieteni și neprieteni. Iar dacă, cu adevărat, a fost o prietenie reală între noi, cei care simt durerea despărțirii învață din ea tot timpul.

Fecioara se consideră roabă/ slujitoare/ ascultătoare lui Dumnezeu și nu „parteneră egală” cu Dumnezeu. Fapt pentru care nu vorbește „pe picior de egalitate” cu El. Tot la fel și noi: într-o relație duhovnicească trebuie să știm cine suntem. Trebuie să nu uităm niciodată cine suntem. Căci dacă noi suntem ucenicii, dacă suntem cei mici în viața teologică și duhovnicească, atunci trebuie să ne comportăm ca atare în relația cu Părinții noștri duhovnicești, cu cei mai mari decât noi.

În cadrul căsătoriei, soția e soție și soțul e soț și fiecare are îndatoririle sale de zi cu zi. Însă soțul e cel care conduce casa lui. După cum Preotul paroh e cel care conduce parohia lui. Iar soția nu trebuie să se comporte niciodată ca stăpânul casei și nici copiii nu trebuie să uite că sunt copiii părinților lor. Pentru că într-o relație reală rămânem mereu cei care suntem.

La fel și în ierarhia și rânduiala Bisericii, fiecare are treapta lui. Episcopul se comportă ca Episcop, Preotul ca Preot, Diaconul ca Diacon, Monahul ca Monah, Mireanul ca Mirean, Cântărețul de la strană ca și Cântăreț. Dacă vreunul își iese din normalitatea lui, din starea lui și pretinde că e „altcineva”, el păcătuiește. Pentru că nu poate fi decât ceea ce l-a pus Dumnezeu să fie.

Așa că putem înțelege zilnic, din modul în care se comportă Dumnezeu cu noi, cum trebuie să fim noi și cum să ne comportăm și noi, la rândul nostru, față de semenii noștri. Căci El e îndelung-răbdător și milostiv, înțelegând nevoile și neputințele noastre, dar, în același timp, știind și când noi devenim nesimțiți sadea. Pentru că atunci când ne cuprinde cu totul nesimțirea și indiferența față de viața bună, sfântă, curată, atunci loviturile Lui cele duhovnicește, palmele Sale cele pedagogice sunt imediate.

Și noi trebuie să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu atât pentru bunele, cât și pentru relele îngăduite de El în viața noastră, pentru că toate ne-au fost și ne sunt de folos. Ele sunt medicamentele dulci-amare care ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești.

Dumnezeu să ne bucure pe toți și să ne învețe pe toți calea Lui! Amin.

[1] Începută în seara zilei de 2 aprilie 2017 și terminată a doua zi. Zi de luni, 19 grade la ora 12.00.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mary,_mother_of_Jesus.

[3] Cf. Gingrich Greek Lexicon, 36, apud BW 10.

[4] Viețile Sfinților pe luna martie, ed. BOR 1995, p. 323. [5] Idem, p. 321. [6] Idem, p. 324. [7] Idem, p. 321. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 329. [10] Idem, p. 322. [11] Idem, p. 328.

[12] Fausset’s Bible Dictionary, 1965. 01, apud BW 10.

[13] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 492. [14] Idem, p. 495. [15] Ibidem.

[16] Cf. Friberg Greek Lexicon, 19.463, apud BW 10.

[17] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/03/predica-despre-diverse-profetii-mariologice-si-despre-viata-duhovniceasca/.

[18] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 499. [19] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [43]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Revenind la dezbaterea pe care ne-am propus-o, în Luceafărul, metamorfozele lui Hyperion ascund, în opinia lui Blaga, un ideal voievodal[1], însă Bușulenga a remarcat bine că voievozi sunt numiți și arhanghelii, reorientând interpretarea spre un ideal angelic. Rememorăm versurile: „Părea un tânăr Voievod/ Cu păr de aur moale”…Cele două transformări succesive înfățișează (la un nivel prim de lectură, e drept), mai întâi un înger, apoi un demon:  „– O, ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată /…/ – O, ești frumos cum  numa-n vis/ Un demon se arată”.

În literatura veche aflăm pasaje în care Luceafărul căzut este fostul voievod al îngerilor. Astfel, în capitolul al II-lea din Cronograful lui Danovici (tradus după cel al lui Matei Kigalas), intitulat Cum au cădzut Luceafărul den ceriu, se spune:

„A patra dzî când fiace Dumnădzău luminele cele mari și stelele, într-aceasta dzî au cădzut den ceriu Luceafărul, carele <iara mai mare> pre o ceată de îngeri den cetele îngerești, carele s-au mărit dentru sâne și s-au mândrit în cugetul său. <Și au zis> că-ș va pune scaunul său împotriva scaunului <lui> Dumnedzău <să să> privască și el tocma cu Dumnădzău[2]. Dece numai <cât îi vini>  acesta gând întru sine, atâta s-au și desfăcut <ceriul și au cădzut>  cu toată ceata lui. […] Și toți aceia câți au cădzut de în cer <cu acel voevod, făcutu-s-au> diiavoli întunecați. […] Pentr-aceasta au cădzut acest <voevod de îngeri (s. n.) și> s-au făcut diiavol”[3].

Importantă este și tradiția conservată din Hexaemeron­ul Sfântului Epifanie de Salamina, de largă circulație în Evul Mediu românesc, reprodusă și în Palia istorică, conform căreia Satana, fostul Luceafăr din ordinul/ ceata arhanghelilor, a căzut din cer împreună cu îngerii care l-au urmat, în ziua a patra, în aceeași zi în care Dumnezeu a creat luminătorii, adică aștrii cerești[4]:

„A patra zi făcu soarile, luna și stelile. Aceste trei lucruri făcu Dumnezeu a patra zi. O Lukife(r) svedtelstvuetu. Într-această zi fu împodobit ceriul cu toată podoaba, iar mai pre urmă, întunerec și beznă, și [Luceafărul] fu lipsit de frumusețea ceriului, pentru că acesta gândi și zise întru sine: «Pune-voi scaunul mieu spre norii ceriului și voiu fi asemene Dumnezeului de sus!». Și pentru căci numai ce gândi, cu învățătura lui Dumnezeu fu lepădat din cinul îngeresc și, în loc de lumină, să sălășlui întru întunerec, iar de frumusețea îngerească fu lipsit”[5].

Reținem ca semnificativă tradiția relatată în Hexaemera cu privire la ziua a patra (o vom evoca pe larg la timpul potrivit), pentru că aștrii, în simbolistica lor ca lămpi/ lampadofori sau ca litere ale cerului (Origen[6]) – „cerurile grăiesc toate” (Dosoftei, Ps. 96, 21)[7]; „cartea cerului albastru cu mari litere aurite”; „scrisul stelelor de foc” (Eminescu, Peisaj și În vremi de mult trecute) –, ca literatură celestă (protobiblie, biblie cosmică[8]) – cosmosul ca lectură sacră, etică/ morală – rezistă până în poezia pașoptistă și la Macedonski, pe de o parte iar, pe de altă parte, fenomenul meteorilor (al meteoriților), al stelelor căzătoare este ilustrat adesea de poezia noastră preromantică: Vasile Fabian-Bob, Bolintineanu, Heliade, Alecsandri.

La noi, meteoriții sunt împrumutați din lirica romantică europeană, fără a le fi asociată, însă – poate vag – simbolistica demonică. Sugestia provine din Biblie, în care Satana este numit steaua dimineții care a căzut din cer (Is. 14, 12-13), iar în LXX, cel mândru, cel înălțat în cugetul lui este meteoric (II Sam. 22, 28, Is. 2, 12-13 etc.)[9].

În lirica noastră pașoptistă, însă, nu aflăm simboluri sumbre. În pastelul Noaptea al lui Alecsandri, cerul scutură „din a lui poale lungi și răpizi meteori” – o viziune cosmic-domestică și pașnică[10] –, în poezia căruia dăm și peste imaginea naturii/ cosmosului ca „templu” (Miezul iernei) și de cea a lunii ca o „lampă aninată la poarta de vecie” (O noapte la țară)).

Eminescu nu ignora semnificațiile simbolice mult mai profunde, față de care noi n-avem astăzi aceleași tresăriri. Vasile Fabian-Bob, Bolintineanu și Heliade (care și introduce Zburătorul în scena literară) începuseră deja, înaintea lui Eminescu, să se compare cu aștrii – nu neapărat cu aștrii căzători.

Antim Ivireanul nu trecea cu vederea episodul căderii Luceafărului:

„Păcatul cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele iaste mândriia, care o au izvodit și au născut singur Satana, carele era înger și să numiia Luceafăr, pentru multa lumină ce avea; care mândrie l-au surpat și l-au pogorât, cu toată ceata lui, întru cele mai de jos prăpăstii ale Iadului. Și dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negrețele şi decât toate întunericile mai negru și mai întunecat și iaste să se osândească în veci nesfârșiț[i], pentru căci nu are tămăduială, nici vindecare rana lui, că fiind duh, nu are pocăință. Și cu acest păcat al mândriei, pentru multa lui zavistie, au înșălat și pe ticălosul Adam, de l-au surpat din cinstea lui și l-au dus la moarte și l-au pogorât și pre dânsul în Iad.

Și precum păcatul mândriei au avut putere de au pogorât pre Luceafăr, până la cele mai de jos prăpăstii ale Iadului, așa şi bunătatea smereniei are mai multă putere decât mândriia; că au făcut pre singur Dumnezeu, Carele iaste Făcătoriul Luceafărului și S-au plecat atâta, cât au lăsat ceriurile și toată slava și lauda ce avea de [la] toate Puterile Cerești, de S-au pogorât pre pământ și S-au făcut om și S-au smerit până la moarte, după cum zice Fericitul Pavel, moarte pe Cruce; și S-au pogorât și până la Iad de au scos pre Adam, cu tot neamul lui și l-au suit împreună cu dânsul la ceriu, unde au fost și mai înainte. Iară Luceafărul n-au putut să se mai sue, căci îl atârna păcatul în jos”[11].

Eminescu cunoștea, desigur, astfel de relatări. L-am evocat și pe Antim Ivireanul întâi pentru a sesiza linearitatea tradiției și, în al doilea rând, pentru a remarca introducerea acestui episod biblic atât în cronografe cât și în omilii, în interiorul unei prelegeri morale care repudiază mândria și recomandă umilința/ smerenia (inclusiv pasajul din Danovici, citat aici prescurtat, dezvoltă tema).

Există însă și un al treilea rând pentru care am urmărit această tradiție. Și anume acela că am ajuns, în cercetarea noastră, la părerea că Eminescu se integrează pe sine în această polemică, între umilință și mândrie luciferică. În Memento mori[12] se autoinserează în seria ruinelor și a căderilor – după ce recapitulează istoria omenirii.

Dacă Bolintineanu, după cum observa undeva Ion Negoițescu, vedea mormântul lui Conrad și îl integra astfel în rândul celor care nu mai sunt (vanitas vanitatum și ubi sunt?), Eminescu este în stare să se includă singur, cu „ruinele gândirii”, în rândul deșertăciunilor care au încercat, cu „gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție”, să se înnemurească. Suntem departe de vanitatea lui Lamartine, Byron, Victor Hugo, Schopenhauer etc., cu tot luciferismul lui Eminescu[13].

Titlul poemului (ales de Călinescu, dar care conservă semnificația variantelor gândite de poet: Vanitas vanitatis, Tempora mutantur) – ilustrând o temă fundamentală a poemului, ușor asociabilă celei a deșertăciunilor – reprezintă un vechi apel, memento mori, reverberant însă în tot Evul Mediu, cu insistență în cel bizantin și românesc (devenind un topos esențial, alături de cel al deșertăciunilor): „adu-ți aminte adeseori de moartea ta, și nu vei greși mult lui Dumnezeu”[14].

[1] Sesizat însă și în alte poeme: Scrisorile (III și IV mai cu seamă), Doina, O, rămâi, Povestea codrului, Peste vârfuri, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. II, Spațiul mioritic, op. cit., p. 206 ș. u.

[2] Gândul îl ispitește și pe Dan-Dionis, din Sărmanul Dionis, vezi și fragmentul citat infra.

[3] Cronograf. Tradus din grecește de Pătrașco Danovici, vol. I, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Gabriel Ștrempel, studiu introductiv de Paul Cernovodeanu, Ed. Minerva, București, 1998, p. 5-6.

Poetul a avut în posesia sa un exemplar manuscris, care s-a pierdut, dar din care Eminescu a reprodus un pasaj, din capitolul despre Împărățiia lui Traian, în Convorbiri literare (1 august 1877), cf. Paul Cernovodeanu, Eminescu și cronografele românești, art. cit., p. 59. Cernovodeanu consideră că Eminescu fie a citit acest cronograf chiar din biblioteca familiei, fie l-a achiziționat el însuși, cf. Idem, p. 57.

[4] Hexaemera Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom și Ambrozie de Mediolanum insistă pe împodobirea cerului, a cosmosului, în această zi, cu florile stelelor, cu adevărate ghirlande de trandafiri cerești (îl parafrazez pe Sfântul Ambrozie), fără a discuta aici de cataclismul produs în rândul ierarhiilor îngerești. Pe această linie se înscrie și cronograful lui Mihail Moxa.

[5] Palia istorică, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Alexandra Moraru și Mihai Moraru, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2001, p. 102. A se vedea însă și zidirea îngerilor din ziua întâi, p. 101.

[6] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 415, n. 23.

Viziunea s-a conservat până în târziu: „Tezele lui Mircea Vulcănescu din Dimensiunea românească a existenței (Caiete critice, 1-2/1983) intră în rezonanță cu descifrarea de forme simbolice în marele tot. «Lumea», scrie acest autor, «este o carte de semne» (nu cu mult diferit se exprima Novalis!), investită cu o «plinătate dinamică și schimbătoare […], o vastă procesiune». Mai departe, afirmă filosoful român al culturii, simbolul de natură spațial-temporală implică materialitatea odată cu transcendența. […] Lectura romantismului românesc prin grila simbolurilor sale ne apare astfel justificată”, cf. Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. II, Ed. Minerva, București, 1985, p. 9.

[7] Folosim: Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1987.

[8] În literatura română este decelabilă până târziu, începând însă de la Neagoe Basarab: „Au nu vedeți că soarele face umblarea sa? Au nu vedeți luna slujind Celui ce o au făcut? Au nu vedeți făptura slujind Făcătorului său? Au nu vedeți toate stihiile lucrând, fieștecare precum îi iaste tocmeala și pre ce iaste făcută? […] Au nu aveți ochi să vedeți frumusețile făpturii și să cântați Celui ce au făcut făptura?”, cf. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970, p. 327.

Aserțiuni similare se găsesc la Varlaam, Antim Ivireanul sau Cantemir.

[9] În VUL: excelsos.

[10] Alecsandri se referă la fenomenul în sine, contemplat de el fără zdruncinări sufletești, ca un spectacol cosmic. Ziarele și revistele vremii au consemnat aceste fenomene. În Albina Românească din 9 septembrie 1837 se spune: „Noaptea la 29 spre 30 Avgust trecut, s-au văzut din deosăbite locuri a Țării de Sus în Moldova, un meteor seau arătare fizică despre care împărtășim următoarele: ziua au fost sănină și căldura păn’la 24 grade Romiur (la umbră) [30°C], când pe la 11 ceas[uri] s-au văzut chear deasupra Mănăstirii Neamțu un glob luminos de formă sferoidică, lungureț în mărime ca de 12 palme. Acest meteor să coborea din atmosferă, în direcție oblică (chizăși) spre apus, încet pe deasupra ogrăzii Mănăstirii, luminând toate poenile cu foarte vie și sclipicioasă lucoare, și slobozind scântei care lumina ca ale stelilor căzătoare. Din părțile îmvecinate cele de aproape, precum târgu Neamțu, să părea cumcă Mănăstirea ar fi arzând. Acest meteor s-au observat și de la Dorohoi la același ceas”. Cf.
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/06/15/aparitia-unui-meteor-deasupra-moldovei-albina-romaneasca-iasi-1837.

[11] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 49.

[12] Despre Memento mori, Mircea Scarlat spunea că e un proiect pe care Eminescu l-a abandonat, însă cred că e greu de stabilit acest lucru: aceasta este perspectiva noastră, dar Eminescu nu preconizase să fie internat și nici să moară tânăr, încât nu putem deduce cu certitudine despre niciunul dintre proiectele sale că ar fi fost părăsit definitiv. Perpessicius spunea despre Poemul deșertăciunilor că „se ştie că era terminat încă din 1872, dar pentru care tot mai schița episoade noui și în cursul anilor de studenție berlineză, așadar între 1872-1874”, cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 174.

Ipoteza sistării definitive a lucrului la acest proiect grandios nu ni se pare validă. Mihai Zamfir are de asemenea convingerea că Eminescu a avut „un registru creativ de timp lung. […] În mintea lui Eminescu n-a intrat niciodată ideea de text definitiv”, cf.  Mihai Zamfir, Scurtă istorie…, op. cit., p. 252, 263.

[13] A se vedea și  Mihai Zamfir, op. cit. supra, p. 263-264: „Dacă reforma poetică întreprinsă de Eminescu ne apare astăzi drept copleșitoare, imaginea poetului despre propria sa poezie ne stupefiază: a fost unicul poet român și unul dintre foarte puținii mari poeți ai lumii care și-a privit opera în perspectiva unei imprefecțiuni esențiale, ontologice. […] S-ar zice că poetul a vrut să demonstreze, cu ajutorul propriei sale creații (geniale!), nedesăvârșirea funciară a condiției umane”; nedesă– vârșire pe care, adăugăm noi, o subliniază neîncetat textele vechi.

[14] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit., p. 224.

Varlaam relua același îndemn: „Adu-ți amente că veri muri”, cf. Carte romănească de învățătură [Cazania, 1643], vol. II: Textul, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 260.