Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Revenind la dezbaterea pe care ne-am propus-o, în Luceafărul, metamorfozele lui Hyperion ascund, în opinia lui Blaga, un ideal voievodal[1], însă Bușulenga a remarcat bine că voievozi sunt numiți și arhanghelii, reorientând interpretarea spre un ideal angelic. Rememorăm versurile: „Părea un tânăr Voievod/ Cu păr de aur moale”…Cele două transformări succesive înfățișează (la un nivel prim de lectură, e drept), mai întâi un înger, apoi un demon:  „– O, ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată /…/ – O, ești frumos cum  numa-n vis/ Un demon se arată”.

În literatura veche aflăm pasaje în care Luceafărul căzut este fostul voievod al îngerilor. Astfel, în capitolul al II-lea din Cronograful lui Danovici (tradus după cel al lui Matei Kigalas), intitulat Cum au cădzut Luceafărul den ceriu, se spune:

„A patra dzî când fiace Dumnădzău luminele cele mari și stelele, într-aceasta dzî au cădzut den ceriu Luceafărul, carele <iara mai mare> pre o ceată de îngeri den cetele îngerești, carele s-au mărit dentru sâne și s-au mândrit în cugetul său. <Și au zis> că-ș va pune scaunul său împotriva scaunului <lui> Dumnedzău <să să> privască și el tocma cu Dumnădzău[2]. Dece numai <cât îi vini>  acesta gând întru sine, atâta s-au și desfăcut <ceriul și au cădzut>  cu toată ceata lui. […] Și toți aceia câți au cădzut de în cer <cu acel voevod, făcutu-s-au> diiavoli întunecați. […] Pentr-aceasta au cădzut acest <voevod de îngeri (s. n.) și> s-au făcut diiavol”[3].

Importantă este și tradiția conservată din Hexaemeron­ul Sfântului Epifanie de Salamina, de largă circulație în Evul Mediu românesc, reprodusă și în Palia istorică, conform căreia Satana, fostul Luceafăr din ordinul/ ceata arhanghelilor, a căzut din cer împreună cu îngerii care l-au urmat, în ziua a patra, în aceeași zi în care Dumnezeu a creat luminătorii, adică aștrii cerești[4]:

„A patra zi făcu soarile, luna și stelile. Aceste trei lucruri făcu Dumnezeu a patra zi. O Lukife(r) svedtelstvuetu. Într-această zi fu împodobit ceriul cu toată podoaba, iar mai pre urmă, întunerec și beznă, și [Luceafărul] fu lipsit de frumusețea ceriului, pentru că acesta gândi și zise întru sine: «Pune-voi scaunul mieu spre norii ceriului și voiu fi asemene Dumnezeului de sus!». Și pentru căci numai ce gândi, cu învățătura lui Dumnezeu fu lepădat din cinul îngeresc și, în loc de lumină, să sălășlui întru întunerec, iar de frumusețea îngerească fu lipsit”[5].

Reținem ca semnificativă tradiția relatată în Hexaemera cu privire la ziua a patra (o vom evoca pe larg la timpul potrivit), pentru că aștrii, în simbolistica lor ca lămpi/ lampadofori sau ca litere ale cerului (Origen[6]) – „cerurile grăiesc toate” (Dosoftei, Ps. 96, 21)[7]; „cartea cerului albastru cu mari litere aurite”; „scrisul stelelor de foc” (Eminescu, Peisaj și În vremi de mult trecute) –, ca literatură celestă (protobiblie, biblie cosmică[8]) – cosmosul ca lectură sacră, etică/ morală – rezistă până în poezia pașoptistă și la Macedonski, pe de o parte iar, pe de altă parte, fenomenul meteorilor (al meteoriților), al stelelor căzătoare este ilustrat adesea de poezia noastră preromantică: Vasile Fabian-Bob, Bolintineanu, Heliade, Alecsandri.

La noi, meteoriții sunt împrumutați din lirica romantică europeană, fără a le fi asociată, însă – poate vag – simbolistica demonică. Sugestia provine din Biblie, în care Satana este numit steaua dimineții care a căzut din cer (Is. 14, 12-13), iar în LXX, cel mândru, cel înălțat în cugetul lui este meteoric (II Sam. 22, 28, Is. 2, 12-13 etc.)[9].

În lirica noastră pașoptistă, însă, nu aflăm simboluri sumbre. În pastelul Noaptea al lui Alecsandri, cerul scutură „din a lui poale lungi și răpizi meteori” – o viziune cosmic-domestică și pașnică[10] –, în poezia căruia dăm și peste imaginea naturii/ cosmosului ca „templu” (Miezul iernei) și de cea a lunii ca o „lampă aninată la poarta de vecie” (O noapte la țară)).

Eminescu nu ignora semnificațiile simbolice mult mai profunde, față de care noi n-avem astăzi aceleași tresăriri. Vasile Fabian-Bob, Bolintineanu și Heliade (care și introduce Zburătorul în scena literară) începuseră deja, înaintea lui Eminescu, să se compare cu aștrii – nu neapărat cu aștrii căzători.

Antim Ivireanul nu trecea cu vederea episodul căderii Luceafărului:

„Păcatul cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele iaste mândriia, care o au izvodit și au născut singur Satana, carele era înger și să numiia Luceafăr, pentru multa lumină ce avea; care mândrie l-au surpat și l-au pogorât, cu toată ceata lui, întru cele mai de jos prăpăstii ale Iadului. Și dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negrețele şi decât toate întunericile mai negru și mai întunecat și iaste să se osândească în veci nesfârșiț[i], pentru căci nu are tămăduială, nici vindecare rana lui, că fiind duh, nu are pocăință. Și cu acest păcat al mândriei, pentru multa lui zavistie, au înșălat și pe ticălosul Adam, de l-au surpat din cinstea lui și l-au dus la moarte și l-au pogorât și pre dânsul în Iad.

Și precum păcatul mândriei au avut putere de au pogorât pre Luceafăr, până la cele mai de jos prăpăstii ale Iadului, așa şi bunătatea smereniei are mai multă putere decât mândriia; că au făcut pre singur Dumnezeu, Carele iaste Făcătoriul Luceafărului și S-au plecat atâta, cât au lăsat ceriurile și toată slava și lauda ce avea de [la] toate Puterile Cerești, de S-au pogorât pre pământ și S-au făcut om și S-au smerit până la moarte, după cum zice Fericitul Pavel, moarte pe Cruce; și S-au pogorât și până la Iad de au scos pre Adam, cu tot neamul lui și l-au suit împreună cu dânsul la ceriu, unde au fost și mai înainte. Iară Luceafărul n-au putut să se mai sue, căci îl atârna păcatul în jos”[11].

Eminescu cunoștea, desigur, astfel de relatări. L-am evocat și pe Antim Ivireanul întâi pentru a sesiza linearitatea tradiției și, în al doilea rând, pentru a remarca introducerea acestui episod biblic atât în cronografe cât și în omilii, în interiorul unei prelegeri morale care repudiază mândria și recomandă umilința/ smerenia (inclusiv pasajul din Danovici, citat aici prescurtat, dezvoltă tema).

Există însă și un al treilea rând pentru care am urmărit această tradiție. Și anume acela că am ajuns, în cercetarea noastră, la părerea că Eminescu se integrează pe sine în această polemică, între umilință și mândrie luciferică. În Memento mori[12] se autoinserează în seria ruinelor și a căderilor – după ce recapitulează istoria omenirii.

Dacă Bolintineanu, după cum observa undeva Ion Negoițescu, vedea mormântul lui Conrad și îl integra astfel în rândul celor care nu mai sunt (vanitas vanitatum și ubi sunt?), Eminescu este în stare să se includă singur, cu „ruinele gândirii”, în rândul deșertăciunilor care au încercat, cu „gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție”, să se înnemurească. Suntem departe de vanitatea lui Lamartine, Byron, Victor Hugo, Schopenhauer etc., cu tot luciferismul lui Eminescu[13].

Titlul poemului (ales de Călinescu, dar care conservă semnificația variantelor gândite de poet: Vanitas vanitatis, Tempora mutantur) – ilustrând o temă fundamentală a poemului, ușor asociabilă celei a deșertăciunilor – reprezintă un vechi apel, memento mori, reverberant însă în tot Evul Mediu, cu insistență în cel bizantin și românesc (devenind un topos esențial, alături de cel al deșertăciunilor): „adu-ți aminte adeseori de moartea ta, și nu vei greși mult lui Dumnezeu”[14].


[1] Sesizat însă și în alte poeme: Scrisorile (III și IV mai cu seamă), Doina, O, rămâi, Povestea codrului, Peste vârfuri, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. II, Spațiul mioritic, op. cit., p. 206 ș. u.

[2] Gândul îl ispitește și pe Dan-Dionis, din Sărmanul Dionis, vezi și fragmentul citat infra.

[3] Cronograf. Tradus din grecește de Pătrașco Danovici, vol. I, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Gabriel Ștrempel, studiu introductiv de Paul Cernovodeanu, Ed. Minerva, București, 1998, p. 5-6.

Poetul a avut în posesia sa un exemplar manuscris, care s-a pierdut, dar din care Eminescu a reprodus un pasaj, din capitolul despre Împărățiia lui Traian, în Convorbiri literare (1 august 1877), cf. Paul Cernovodeanu, Eminescu și cronografele românești, art. cit., p. 59. Cernovodeanu consideră că Eminescu fie a citit acest cronograf chiar din biblioteca familiei, fie l-a achiziționat el însuși, cf. Idem, p. 57.

[4] Hexaemera Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom și Ambrozie de Mediolanum insistă pe împodobirea cerului, a cosmosului, în această zi, cu florile stelelor, cu adevărate ghirlande de trandafiri cerești (îl parafrazez pe Sfântul Ambrozie), fără a discuta aici de cataclismul produs în rândul ierarhiilor îngerești. Pe această linie se înscrie și cronograful lui Mihail Moxa.

[5] Palia istorică, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Alexandra Moraru și Mihai Moraru, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2001, p. 102. A se vedea însă și zidirea îngerilor din ziua întâi, p. 101.

[6] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 415, n. 23.

Viziunea s-a conservat până în târziu: „Tezele lui Mircea Vulcănescu din Dimensiunea românească a existenței (Caiete critice, 1-2/1983) intră în rezonanță cu descifrarea de forme simbolice în marele tot. «Lumea», scrie acest autor, «este o carte de semne» (nu cu mult diferit se exprima Novalis!), investită cu o «plinătate dinamică și schimbătoare […], o vastă procesiune». Mai departe, afirmă filosoful român al culturii, simbolul de natură spațial-temporală implică materialitatea odată cu transcendența. […] Lectura romantismului românesc prin grila simbolurilor sale ne apare astfel justificată”, cf. Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. II, Ed. Minerva, București, 1985, p. 9.

[7] Folosim: Dosoftei, Opere 1. Versuri, ediție critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, București, 1987.

[8] În literatura română este decelabilă până târziu, începând însă de la Neagoe Basarab: „Au nu vedeți că soarele face umblarea sa? Au nu vedeți luna slujind Celui ce o au făcut? Au nu vedeți făptura slujind Făcătorului său? Au nu vedeți toate stihiile lucrând, fieștecare precum îi iaste tocmeala și pre ce iaste făcută? [] Au nu aveți ochi să vedeți frumusețile făpturii și să cântați Celui ce au făcut făptura?”, cf. Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970, p. 327.

Aserțiuni similare se găsesc la Varlaam, Antim Ivireanul sau Cantemir.

[9] În VUL: excelsos.

[10] Alecsandri se referă la fenomenul în sine, contemplat de el fără zdruncinări sufletești, ca un spectacol cosmic. Ziarele și revistele vremii au consemnat aceste fenomene. În Albina Românească din 9 septembrie 1837 se spune: „Noaptea la 29 spre 30 Avgust trecut, s-au văzut din deosăbite locuri a Țării de Sus în Moldova, un meteor seau arătare fizică despre care împărtășim următoarele: ziua au fost sănină și căldura păn’la 24 grade Romiur (la umbră) [30°C], când pe la 11 ceas[uri] s-au văzut chear deasupra Mănăstirii Neamțu un glob luminos de formă sferoidică, lungureț în mărime ca de 12 palme. Acest meteor să coborea din atmosferă, în direcție oblică (chizăși) spre apus, încet pe deasupra ogrăzii Mănăstirii, luminând toate poenile cu foarte vie și sclipicioasă lucoare, și slobozind scântei care lumina ca ale stelilor căzătoare. Din părțile îmvecinate cele de aproape, precum târgu Neamțu, să părea cumcă Mănăstirea ar fi arzând. Acest meteor s-au observat și de la Dorohoi la același ceas”. Cf.
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2015/06/15/aparitia-unui-meteor-deasupra-moldovei-albina-romaneasca-iasi-1837.

[11] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 49.

[12] Despre Memento mori, Mircea Scarlat spunea că e un proiect pe care Eminescu l-a abandonat, însă cred că e greu de stabilit acest lucru: aceasta este perspectiva noastră, dar Eminescu nu preconizase să fie internat și nici să moară tânăr, încât nu putem deduce cu certitudine despre niciunul dintre proiectele sale că ar fi fost părăsit definitiv. Perpessicius spunea despre Poemul deșertăciunilor că „se ştie că era terminat încă din 1872, dar pentru care tot mai schița episoade noui și în cursul anilor de studenție berlineză, așadar între 1872-1874”, cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 174.

Ipoteza sistării definitive a lucrului la acest proiect grandios nu ni se pare validă. Mihai Zamfir are de asemenea convingerea că Eminescu a avut „un registru creativ de timp lung. […] În mintea lui Eminescu n-a intrat niciodată ideea de text definitiv”, cf.  Mihai Zamfir, Scurtă istorie…, op. cit., p. 252, 263.

[13] A se vedea și  Mihai Zamfir, op. cit. supra, p. 263-264: „Dacă reforma poetică întreprinsă de Eminescu ne apare astăzi drept copleșitoare, imaginea poetului despre propria sa poezie ne stupefiază: a fost unicul poet român și unul dintre foarte puținii mari poeți ai lumii care și-a privit opera în perspectiva unei imprefecțiuni esențiale, ontologice. […] S-ar zice că poetul a vrut să demonstreze, cu ajutorul propriei sale creații (geniale!), nedesăvârșirea funciară a condiției umane”; nedesă vârșire pe care, adăugăm noi, o subliniază neîncetat textele vechi.

[14] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit., p. 224.

Varlaam relua același îndemn: „Adu-ți amente că veri muri”, cf. Carte romănească de învățătură [Cazania, 1643], vol. II: Textul, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 260.

Did you like this? Share it: