Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În Sărmanul Dionis este imaginată, la nivel uman, această cădere arhetipală, experiată de către personajul Dionis. Obsedat de o carte („La sfârșitul cărții era zugrăvit Sf. Gheorghe în lupta cu balaurul”, „simbol ce înfățișa adevărul nimicind neștiința”[1]), Dionis crede că poate accede prin ea la a-și cunoaște adevărata ontologie, ca ființă nemuritoare, încât se desparte de materialitatea sa[2], păstrând doar personalitatea spirituală, care poate călători liberă în cosmos și care se stabilește în lună, împreună cu iubita sa, Maria.

Dar și aici „mintea lui era preocupată și privirile ochilor lui mari erau ațintite asupra acelei porți vecinic închise.

 – Aș voi să văd fața lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea[3].

 – Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți, zise îngerul serios (s. n.).

Odată el își simți capul plin de cântece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mișcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte.

În haine de argint, cu frunți ca ninsoarea, cu ochi albaștri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sânuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoși cu capete și umere inundate de plete; iar un în-ger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis (s. n.), cânta din arfă un cântec atât de cunoscut…notă cu notă el îl prezicea…

Aerul cel alb rumenea de voluptatea cântecului. Numai semnul arab lucea roș, ca jăraticul noaptea. «Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea ființa mea. Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu?… Oare nu se mișcă lumea cum voi eu?

El strânse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pământului ardea în salba ei de mărgăritare…Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…» Vum! Sunetul unui clopot urieșesc – moartea mării, căderea cerului – bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica, și Dan se simți trăsnit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrâne, vuirea nemărginirii ce tremura mișcată…«O, gând nefericit!» aiuri el…”[4].

Taina cea mai mare, inaccesibilă lui Dionis, simbolizată de semnul arab, este Dumnezeu, căci și în Memento mori poetul – adresându-se Celui ce a creat universul, Semănătorului de stele, Care scrie „a istoriei gândire” –, trimite „prin secoli de-ntrebări o vijelie/ Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie”.

Însă nu certitudinea existenței lui Dumnezeu este cea la care nu are acces și pe care o dorește, ci vederea însăși a lui Dumnezeu (am subliniat mai sus în text), promovată de Creștinismul ortodox și – nici nu se putea altfel – în paginile literaturii române vechi.

Motivul căderii, ca și cel al călătoriei în stele, sunt esențiale în Luceafărul și în la fel de vastul și de complexul În vremi de mult trecute, din care reținem deplasarea în/ prin lumile cosmice, călătoria magului în lună și apoi în astrul natal (care seamănă uneori cu cea a Luceafărului: „Deasupra vedea stele și dedesuptu-i stele,/ El zboară fără preget ca tunetul rănit,/ În sus, în drepata,-n stânga lanurile de stele/ Dispar. – El cade-un astru în caos azvârlit”) și călăuzirea de către acest mag a prințului dac, care zboară alături de umbra iubită în stele.

Prințul e prins în mreaja unor „visuri lungi [care] gândirea i-o-mbată și i-o mint”, iar magul încearcă să îl îndrepte pe altă cale, el trebuind pe fiul de-mpărat „să-nvețe/ Cari cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe”.

Magul-ghid, care descifrează semnele – recunoscut de critică drept o apariție recurentă – este un personaj extrapolat din tabloul călătoriei magilor după o stea (reprodus în poemul Dumnezeu și om) – de unde magul călător în stele – prin care L-au găsit pe Dumnezeu.

Magii sunt numiți, în scrierile vechi, regi sau filosofi și sunt recunoscuți drept niște cărturari, înțelepți și astrologi, cititori ai semnelor cerești. De altfel, toată literatura veche și patristica creștină desemnează cerul înstelat ca revelație naturală – motiv pentru care și Lamartine putea spune, referindu-se la sine și la epoca sa: „Mais le monde à l’orgueil est un livre fermé” (L’homme).

Devenit însă o instituție a unei societăți de tip arhaic, magul apare în consecință, la Eminescu, în mai multe tipuri de civilizații sau culturi vechi (primitivă, egipteană, dacică, germanică, indiană…) în Memento mori, În vremi de mult trecute, Strigoii, Dumnezeu și om.

Magul, cartea și semnul sunt cele care pot ghida/ conduce către Dumnezeu. Toate trei pornesc de la aceeași simbolistică veche bizantină: Dumnezeu poate fi cunoscut prin revelație/ profeție sau prin contemplarea naturii (numită și revelație naturală), în care cerul înstelat deține un loc primordial.

Cartea naturii (liber mundi) conține semnele/ literele care conduc spre dezlegarea tainei Creatorului și a creației Sale – după Sfântul Epifanie de Salamina, numărul celor create de Dumnezeu (22) este același cu al literelor alfabetului primar ebraic[5] (și tot 22, după Origen, trebuie să fie și cărțile canonului biblic).


[1] Eminescu, Proză literară, postfață de Eugen Simion, EPL, București, 1964, p. 40.

[2] El recurge la o substituție existențială, părăsind umbra muritoare pentru umbra nemuritoare. Este neîndoielnic că filosofia romantică a lui Eminescu referitoare la umbră și noroc cunoaște influențe dinspre Peter Schlemihl wundersame Geschichte, opera lui Adalbert von Chamisso. Secvența părăsirii pe pământ a umbrei înainte de a călători spre soare va apărea și în Legenda ciocârliei a lui Vasile Alecsandri: „Și umbra ei rămâne pe mal înstrăinată”. În legendele scrise de Alecsandri în ultima sa perioadă de creație se observă însă, pe alocuri, viziuni și un indubitabil ton eminescian, inexistente anterior.

Dar jocul alegoric al umbrelor, ca dialectică ontologică, credem că i-ar fi putut fi sugerat lui Eminescu și de alte texte românești, ca spre exemplu o cântare din slujba înmormântării (strofe atribuite Sfântului Ioan Damaschin), în care e definită „viața cea trecătoare, care este umbră fără ființă (s. n.), vis de înșelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieții pe pământ” (cf. Rânduiala înmormântării mirenilor, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 237).

Relația ne-a fost sugerată de utilizarea de către poet, în motto-ul poemului Strigoii, a cântării consecutive: „Văzând pe cel mort zăcând, toți să ne gâdim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfășoară, cu pământ se acoperă” (Ibidem).

Varlaam, mustrând într-o cazanie pe bogatul cel lacom din parabolă, scria: „În loc de viiață, aleasă moarte, și în loc de binele cel stătătoriu, goni umbra (s. n.) [cu sensul: a fugit după umbră]”, cf. Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 259. (În poezia Dintre sute de catarge se află și versurile: „De-i goni fie norocul,/ Fie idealurile”…, adică: dacă vei alerga după noroc…)

Dacă viața trecătoare este umbră fără ființă, atunci viața eternă este adevărata ființă, pe care, din planul acestei existențe, o privim ca pe o umbră ce ne însoțește consecvent, ne așteaptă, așa cum se petrece în nuvelele lui Eminescu. De aici: alternanța umbrelor.

[3] Ne amintim de poezia Îngerul cu o carte în mână, a lui Nichita Stănescu, în care Nichita se poate să-i fi făcut portretul lui Eminescu, ascunzând în versuri venerația pentru el (sublinierile ne aparțin):

Trecea un înger,
pe un scaun negru așezat.
Trecea prin aer, liniștit
și mândru. /…/

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, și grea
. /…/

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint
. /…/

Mă desprinsei de sus căzând
în piața înserată, liniștită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer și prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită
.

O, el se-ndepărta și eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare
.

[4] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53-54.

[5] A se vedea  Palia istorică, op. cit., p. 103: „Aceste lucruri [făpturi/ creații] făcu Dumnezeu într-aceste șase zile. Sânt de toate doaozeci și doao. […] Aceste 22 de lucruri făcu Dumnezeu în șase zile. Și aceste 22 de cuvinte [cărți ale canonului biblic] din jidovi [din Vechiul Testament]”.

Același lucru îl citim și în Cronograf. Tradus din grecește de Pătrașco Danovici, vol. I, op. cit., p. 4: „Dece [deci] au făcut săvârșit Svântul Dumnedzău doaădzeci și doaă [22] de lucruri ci să chiamă câte slove [cărți] au jidovii în cartia [Scriptura] lor și tocma cu doaădzeci și doaă de cărți [ale canonului Vechiului Testament] ce au scris de la prorocii lor și tocma cu doaădzeci și 2 de semințâi ce s-au tras de la Adam până la Iacov, cum scrii la cartè lui Moisi, la pisaniia véche, adică în Biblie”.

Asemenea precizează și cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului: „Pe toată făptura cea văzută a numit-o carte, în care carte Cerul și pământul sunt ca două foi, întru care pe cât privim pe cea prea frumoasă zidire a lui Dumnezeu, pe atâtea slove avem, care ne învață pe noi pentru Dumnezeu”, cf. Hronograf, [scris de Sfântul Dimitrie al Rostovului], Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1992, p. 13.

Did you like this? Share it: