Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Polisemantismul nu trebuie să ne mire, pentru că este un fenomen larg răspândit în opera lui Eminescu.

Poetul are tendința pronunțată de a folosi termeni polisemantici sau chiar omonime: icoane (e folosit cu sensul ortodox obișnuit sau cu cel, de asemenea tradițional, de imagini/ reproduceri, în limba și literatura română veche, sau cu semnificația contrară de idoli, ori ca sinonim pentru măști, simboluri, semne, imagini), basm („luminoasele basme” versus „posomorâtul basm”, în Memento mori), adjectivul palid,-ă e folosit, simultan, cu sensul cunoscut astăzi, dar și cu cel contrar (funcțional în epoca pașoptistă), de strălucitor („cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune, /…/ ca o stea ce nu apune” (Epigonii), „înger de palidă lumină” (De-aș muri ori de-ai muri), „palidă haină” (Înger de pază) – mă întreb dacă „palid e la față” (Luceafărul) nu are cumva semnificația opusă celei care i se atribuie) – etc., etc.

Cuvântul demon nu face nici el excepție: are uneori semnificația de înger de geniu (o interferență cu idei romantice este, credem, evidentă, însă nu și o influență literară directă), alteori e folosit în accepțiunea tipic religioasă de diavol, înger căzut.

Astfel de genii care au această tendință demonică sunt „călugărul cuvios”[1] Dan (Sărmanul Dionis) sau călugărul Ieronim (Cezara), care este „cel mai frumos model de pictură…un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu”[2], „model frumos, din a cărui mușchi și forme respira mândria și noblețea”[3], pentru Luceafăr/ Lucifer din tabloul Căderea îngerilor.

În acest tablou, „cu fața de o senină seriozitate întindea Arhanghelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura și a frunții boltite și ochii lui albaștri străluceau pare că de putere și energie. Brațu-i se întindea spre haos…aripile lungi și albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui și deasupra frunții se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus străbătut pe ici pe colea de câte-o stea murind, jos întunecos și rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenușie de loc gol pentru figura demonului urmărit”[4]. Portrete asemănătoare, ale lui Toma și Ioan, având deopotrivă caracteristici angelice și demonice, au prins contur și în Geniu pustiu.

Ținea cont Eminescu și de faptul că purta numele arhanghelului Mihail? Credem că da, și la fel mai târziu Lucian Blaga – care a și sesizat modelul voievodal la Eminescu – insinuează în construcții poetice onomastica sa fotoforă („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)).

Disputa smerenie-mândrie se duce în planul gnozei/ cunoașterii și al creației poetice. Eminescu face aluzie la eșecul rațiunii îndreptate trufaș către cer, în poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, și îl exprimă destul de tranșant în Memento mori (poem despre care Mircea Scarlat credea că este cheia înțelegerii întregii opere și concepții poetice eminesciene), într-o rugăciune inedită (în sensul că n-a comentat-o nimeni ca atare, până la noi[5]) către Dumnezeu:

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ­– sfânt și mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine ești?…Să pot pricepe și icoana ta…pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolțile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viața omenirei nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aș cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine,
Dar să știu ­– semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi? /…/

Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire
Și icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe,
Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă
Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins. /…/

În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie,
Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum își zidește vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ș-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci și plini de mite, i-au trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei ușă,
Dară arse cad din ceriuri și-mi ning capul cu cenușă
Și când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri
Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Gândirea babilonică are aceeași finalitate ca și Babilonul însuși. Grecia și filosofia Greciei deopotrivă au cunoscut decăderea, aidoma celorlalte civilizații.

Vanitatea spirituală/ cognitivă nu e mai puțin supusă pieirii decât construcția materială: este mesajul poemului Memento mori, în care este reprodusă nu doar mărirea și decăderea civilizațiilor și a marilor personalități istorice, începând de la Nabucodonosor, Sardanapal, Nero până la Napoleon (lipsește însă Alexandru Macedon), dar și a filosofilor Greciei și a poeților, între care i-a reperat pe Orfeu, David și Solomon.

Dezbaterea este mai vastă în literatura și poezia românească, despre aspirația legitimă și virtuoasă spre frumos, spre lumină și spre înălțime și riscul erorii, al imitării umane a căderii luciferice. Vasile Fabian-Bob (evocat tangențial în Epigonii și Icoană și privaz) indica: „nu ieși nebunește din hotarul sferei tale” (Moldova la anul 1821)[6].

Bolintineanu se văzuse „dulce luceafăr prin stele” (Almelaiur), iar Heliade „meteor de groază, comet preafioros” (Destăinuirea) în fața oamenilor, conținând un „foc strein și rece” pentru locuitorii acestui pământ perceput ca vale a plângerii, întrebându-se totuși despre focul poetic: „Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?”.

Bolliac, la rându-i, era ademenit de zboruri cosmice: „Mare Dumnezeu! de ce nu poci, lăsându-mi pământeasca haină, […] ca un fulger meteor să zbor prin ăst hrănitor văzduh în lăcașul fericirii (s. n.)[7], și slujind împrejurul scaunului tău, să privesc de-acolo luptile vânturilor, armonia sferilor și tot ceea ce visez aici?” (Meditația VI. Înserarea)[8].

Și tot Heliade, care învățase a scrie românește pe Alexandria (cea băsnuitoare), imaginează epoci străvechi ale omenirii în care „imperatorii /…/-n vehicule ca stelele volante,/ Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de răpezi/ Îți străbătea prin aer de la pământ la lună,/ Din lună drept în soare”.

În vreme ce Alecsandri, versificând Legenda ciocârliei, concepe poetic călătoria fetei îndrăgostite spre soare, având ca vehicul însă nu o stea volantă, ci tradiționalul cal năzdrăvan.


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 47.

[2] Idem, p. 78. [3] Idem, p. 82. [4] Cf. Ibidem.

[5] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 297-324, cf. 
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[6] Cf. Poezia românească în epoca romantică, volum îngrijit și prezentat de Mircea Anghelescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 21-22.

[7] Într-o anumită măsură, ne poate explica de ce Luceafărul lui Eminescu zboară către Dumnezeu ca un „fulger nentrerupt rătăcitor”. Pentru un comentariu extins, a se vedea din nou cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit. supra, p. 172-181, 192-194.

[8] Cezar Bolliac, Scrieri, I, Meditații. Poezii, ediție și note bibliografice de Andrei Rusu, prefață de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1983, p. 21.

Did you like this? Share it: