Eminescu: între modernitate și tradiție [48]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Eminescu, prins între idealul angelic și tentația insurgenței ori prăbușirea demonică în eroare/ eres, deplânge eșecul gnozei sale:
Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu aceleași gândiri să le tot rumegi
Și sarcina de gânduri s-o porți ca pe un gheb[1],
Astfel ades în taina durerii mă întreb…
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun[2]:
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun[3],
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind
Am fost un creier bólnav ș-o inimă de rând.
(Ca o făclie…)
Finalul pare a fi în umilință, predicată de literatura omiletică și etică a Evului Mediu: „Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul/ Cel rău al minții mele…și vremea este vama/ Unde a mea viață și-a arătat arama” (Icoană și privaz).
Însă este demn de poetul cu „o gândire esențial macrocosmică” (G. Călinescu), de „poetul unei viziuni cosmice, însetat de Absolut” (Rosa del Conte), a cărui operă „este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat” (V. Streinu), transferul scenei principale a evenimentelor de pe pământ în cosmos, care se petrece în câteva situații din piese literare de cea mai mare greutate (Luceafărul, În vremi de mult trecute, Memento mori, Sărmanul Dionis).
Imboldul către această lansare imagistică, elanul spre cucerirea cu mintea a cosmosului și spre lumile stelare, receptate (într-un mod care nouă ne poate părea bizar) ca un mediu domestic, ca o patrie, putea să îi fi fost generat și de către elogiile minții din literatura veche[4] și de către comentariile patristice la zilele creației lumii, numite Hexaemera.
Apelul lui Eminescu la Hexaemera este indubitabil în felul de a-L numi pe Dumnezeu Cel „ce în câmpii de caos semeni stele” (Memento mori).
În opera eminesciană există, spre exemplu, nenumărate metafore care compară aștrii cerești cu florile[5] (pornind chiar de la Mortua est!, în care stelele sunt „flori de lumină”) – ceea ce Rosa del Conte denumește „înflorire stelară”[6] sau „vraja eternei sale [a cerului] înfloriri de astre”[7]. Ceea ce nu a sesizat însă Rosa del Conte este faptul că această comparație este exprimată – după cum am arătat și altădată –, în diverse moduri, la Vasile cel Mare[8], Ioan Hrisostom[9], Ambrozie de Mediolanum[10] etc.
Această comparație metaforică, provenind din omiletica patristică – după cum semnalam și cu altă ocazie –, era deja prezentă în lirica romantică, la poeți precum Lamartine, unde cerurile sunt numite „champs d’azur” (L’Hymne de la Nuit), cu ale lor „beaux astres! fleurs du ciel dont le lis est jaloux” (Les étoiles).
Sau la Bolintineanu: „Şi stelele, flori d-aur, în spațiu drag se scaldă” (Fericirea); „Și stelele, flori d-aur în câmpii din eter; /…/ ; Scânteie-albastra mare sub ploaia sa de stele/ Și luncile-eterate cu florile de foc”… (Conrad)[11].
Fără îndoială că Eminescu era la curent cu ambele surse, vechi-patristice și romantice – poate și cu cele folclorice –, doar că el determină vizualizări hiperbolice, îngăduie vizionarismului său a îmbrățișa proporții cosmice, creând un univers în care florile au dimensiuni, lumini și culori stelare:
…poiene constelate
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineață,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roșeață… /…/
Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viață de misteruri /…/
Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,
Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie
Ce străbate-n raze vineți atmosfera argintie… [etc.]
(Memento mori)[12].
Pasaje similare se întâlnesc și în Miradoniz. Ceea ce impresionează este neîndoielnic gigantismul dimensiunilor.
Așa putem înțelege interogația sa, ce ne aduce aminte de colierele de trandafiri [spirantium rosarum] cu care Sfântul Ambrozie compară strălucirile de foc ale stelelor:
…care e steaua mea?
E-acel trandafir roșu[13], ce mut-duios-uimit
Lucește-un gând de aur deasupra-mi în zenit?
(În vremi de mult trecute)
Bogăția aceasta cosmică, cu spectacolul ei celest, cu mișcările de stele și de valuri (Eminescu zice, metonimic: „stele-n ceruri, stele-n valuri” (Lasă-ți lumea)), o aflăm reprodusă mai cu seamă în opera omiletică a lui Antim Ivireanul (deși elemente de panoramă cosmică sunt și în Psaltirea versificată a lui Dosoftei, în poemul lui Miron Costin, în cazaniile vechi sau la Cantemir): „cerurile nalte”, „stelele” și „marea” le găsim pe toate la Antim, mai puțin „piramidele” și „câmpiile asire”, pe care le-am putea afla însă în cronografe.
[1] O imagine argheziană, avant la lettre.
[2] Parafrază biblică, la Mt. 8, 20: „Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul omului însă nu are unde să-Și plece capul”.
[3] Posibil o altă parafrază biblică, la Apoc. 3, 15-16: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”.
[4] A se vedea începutul capitolului următor din lucrarea de față.
[5] A se vedea teza mea doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului, op. cit., p. 389.
[6] Rosa del Conte, op. cit., p. 39.
[7] Idem, p. 110.
[8] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, op. cit., p. 131 și 147: „Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumusețea cea nespusă a stelelor, ți-ai făcut o idee despre Arhitectul universului și te-ai întrebat Cine a brodat cerul cu aceste flori (s. n.) și te-ai gândit că […] prin cele văzute te gândești la Cel nevăzut, atunci ești pregătit să asculți cele ce se vor grăi. […] Pământul și-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor (s. n.) și a fost împodobit și cu perechea celor doi luminători, care, ca niște ochi gemeni, se uită spre pământ…”.
[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 83-84: „Gândește-te, iubite, ce frumoasă e priveliștea cerului înstelat în miez de noapte! E mai încântător decât multe livezi și grădini cu flori! E împodobit, ca și cu niște flori, cu fel de fel de stele (s. n.), care-și trimit pe pământ lumina lor”.
[10] Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi, în PL (Patrologiae cursus completus. Series Latina, ed. J. – P. Migne, 1882), vol. 14, col. 190A:
„Etenim quanto majorem his gratiam Creator donavit, ut aer solito amplius solis claritate resplendeat, dies serenius luceat, noctis illuminentur tenebrae per lunae stellarumque fulgorem, coelum velut quibusdam floribus coronatum, ita ignitis luminaribus micet, ut Paradiso putes vernante depictum spirantium rosarum vivis monilibus renitere…” („Într-adevăr, Creatorul a dăruit acestora multă frumusețe, încât aerul singur strălucește de marea lumină a soarelui, ziua este limpede, întunericul nopții este iluminat de razele lunii și ale stelelor, cerul, ca și cum ar fi încununat de cineva cu flori, așa scânteiază cu focul luminătorilor, încât crezi că vor dăinui ca să împodobească Raiul ca niște coliere vii de trandafiri înflorind parfumați…”). Traducerea și sublinierile ne aparțin.
[11] Mai mult decât atât, sugestia era prezentă și în folclorul românesc, care nu poate fi susceptibil de a fi fost influențat de lirica romantică franceză. Elena Tacciu oferă exemple de orații de nuntă care versifică zilele creației și din care am reținut aceste două versuri (ce respectă nu ordinea creației, ci pe cea a comparației din Hexaemera): „Creatorul «a-mpodobit cerul cu mulți luminători,/ iar pământul l-a împodobit cu flori»”, cf. Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 24.
[12] M. Eminescu, Opere, XV, ediție inițiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, București, 1993, p. 965.
Am relevat anterior aceste aspecte, în cercetările noastre. A se vedea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 265-272.
[13] Combinația între sursa arhaică a imaginii poetice și caracterul ei științific anticipativ/ premonitoriu, dacă ne gândim la descoperiri recente – ca și în cazul cosmogoniei din Scrisoarea I – este paradoxală. În relație cu steaua ca un trandafir roșu, ca o curiozitate, am găsit pe siteul NASA câteva imagini tulburătoare (fotografii magnifice ale nebuloasei Cocoon, surprinse în 2008 și 2009:
http://apod.nasa.gov/apod/ap090305.html,
http://apod.nasa.gov/apod/ap080827.html).
Fragmentele patristice la care am făcut referire mai sus, ca și imaginile cosmice fabuloase, le-am arătat, de asemenea, și în articolul de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/07/ce-mai-e-prin-univers/.