Pe 28 martie, în Viețile Sfinților, există și o Povestire despre ostașul Taxiot, care a înviat din morți. De aici aflăm despre un bărbat din Cartagina Africii, care a trăit în păcate, dar apoi s-a pocăit. Însă iarăși a căzut în desfrânare, a murit și a fost dus în Iad, unde a stat câteva ore și apoi a fost înviat de Dumnezeu pentru a se pocăi și pentru acel din urmă păcat al lui.

Iar el, după ce a înviat, trăind încă 40 de zile și pocăindu-se, a relatat succint cum arată Iadul: „desfăcându-se pământul, m-am pogorât, fiind purtat prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și necurate, până la cele mai dedesubt temnițe ale Iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic și unde nu este viață oamenilor, ci muncă veșnică și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților”[1].

Iar când Îngerii i-au scos sufletul din Iad și l-au readus la trupul lui, i-au spus: „Nu se poate să te pocăiești, decât numai cu trupul cu care ai greșit”. Atunci „am văzut sufleteasca mea fire ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca niște tină neagră și mă îngrețoșam să intru în el”[2].

De unde înțelegem că sufletul e legat de trupul lui, cu care a făcut fapte bune sau a păcătuit, iar pocăința o poate face numai omul integral, trup și suflet, și nu o poate face sufletul separat.

Sufletul e în strânsă legătură cu trupul lui, care va învia la Judecata de obște și împreună cu care va moșteni fie Raiul, fie Iadul, după faptele omului.

Dar înțelegem și că firea sufletului, așa cum a zidit-o Dumnezeu, este bună și frumoasă în veci. Însă acest lucru nu îl salvează pe om de la întunericul cel veșnic, nici nu îi aduce vreo ușurare în Iad, dacă el nu vrea să creadă și să se pocăiască pentru păcatele sale.


[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 403-404.

[2] Idem, p. 404.

Did you like this? Share it: