Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [2]

Iubiții mei[1],

pentru Sfântul Ambrosius[2] al Mediolanumului[3], crinul înseamnă curăție[4]. Pentru că Domnul Își paște turma Lui în crini [Cânt. Cânt. 2, 16], adică în toate virtuțile creștine, care ne fac să fim curați și Sfinți înaintea lui Dumnezeu. Și crinii virtuților cresc numai în Biserica Lui, care e pășunea Sa. Iar noi, oile Sale cele raționale, trebuie să paștem adevărul Lui aici, în Biserica Sa, pentru ca să fim ai lui Dumnezeu. Adică „o turmă [μία ποίμνη]” și „un Păstor [εἷς Ποιμήν]” [In. 10, 16, BYZ].

– De ce Domnul a folosit în Ioannis 10 parimia [τὴν παροιμίαν][5] turmei?

– Pentru a indica faptul că turma oilor are coeziune internă și că ea este condusă de un păstor. Așa după cum Biserica are coeziune interioară și e condusă de Dumnezeu. Pentru că parabolele Domnului nu au rolul de a-l „minimaliza” pe om, ci de a sublinia anumite trăsături de caracter ale omului credincios. Căci atunci când omul credincios a fost comparat cu o oaie, Domnul a subliniat blândețea oii și viața ei comunitară. Și după cum o oaie nu poate trăi fără turma ei și fără păstorul care o duce la mâncare și o mulge și o tunde, tot la fel cel credincios nu poate trăi fără Biserică și fără capul Bisericii, Dumnezeu, Cel care îl păzește și îl conduce tot timpul.

Dar omul credincios e providențiat de Dumnezeu în Biserica Lui. Pentru că aici el trăiește dimpreună cu alții viața credinței și nu de unul singur. Și pe cât ne personalizăm în Biserica Lui, pe atât devenim mai comunionali. Pentru că noi ne sfințim aici, în mijlocul comunității Bisericii și dimpreună cu ea, fiind sfințiți de Capul Bisericii.

Sintagma „spirit de turmă” însă, folosită în mod curent, e una negativă. Pentru că nu presupune alegerea personală și, implicit, contactul cu realitatea. Căci, spunea cineva recent, „spiritul de turmă nu recunoaște libertatea gândirii, nu acceptă ideile individuale, cel care nu merge după turmă este etichetat ca fiind trădător sau dușman. Nimeni și nimic nu a cultivat vreodată mai bine manipularea spiritului de turmă decât Facebook-ul”[6]. Și putem extinde manipularea la mai mulți factori de decizie și publicitari.

Pentru că oamenii nu aleg să gândească cu mintea lor, ci se lasă manipulați de oameni abili în acest scop. Sau se lasă duși de opinia generală și nu vor să sufere din cauza poziției personale, pe care ar putea să o adopte. Pentru că, în definitiv, prin sintagma „spirit de turmă” nu se neagă posibilitatea oamenilor de a gândi cu propria lor minte, ci se subliniază faptul că ei refuză să gândească și să aleagă în mod personal și merg pe mâna altora, pentru că vor să le fie „bine” la nivel social. Își refuză identitatea pentru confortul relativ. Căci, fără doar și poate, confortul lor e pe cât vor alții să li-l asigure, adică cei care i-au manipulat.

Însă viața Bisericii nu e o viață în cadrul căreia „nu trebuie să gândești cu mintea ta”, ci, dimpotrivă, trebuie să alegi tot timpul ceea ce e bine. Și ceea ce e bine, aceea e și folositor omului. Folositor cu adevărat, adică folositor pentru mântuirea lui. Din acest motiv, în Biserică, trebuie să alegem tot timpul ceea ce dorește Dumnezeu, pentru că acela e binele adevărat al omului. Iar dacă alegem ceea ce vrea Dumnezeu, atunci nu adoptăm „un spirit de turmă”, la modul negativ, ci alegem ceea ce Dumnezeu dorește să alegem și care e bine și pentru noi, e binele cu adevărat.

Sfântul Vasilios cel Mare a subliniat faptul că soarele „a fost zidit pentru om, iar omul pentru Dumnezeu; omul ca să Îl slăvească pe Dumnezeu, iar soarele ca să-l slujească pe om”[7]. Pentru că întreaga creație a fost făcută pentru om. Iar când diavolul l-a înșelat pe om și el a păcătuit, a făcut asta pentru a-și exprima ura lui față de Dumnezeu. Căci diavolul, „în chip[, adică în om, în cel creat după chipul Lui n.n.], și-a arătat ura, fiindcă de Dumnezeu nu putea să se atingă”[8].

Iar războiul lui, al diavolului, contra omului, este un război contra lui Dumnezeu[9]. Dar și orice păcat al nostru este un război împotriva lui Dumnezeu, pentru că orice păcat se împotrivește voii Lui cu noi. Și când păcătuim, noi ne asemănăm demonilor și ne unim cu ei, războindu-ne cu Dumnezeu.

– Ce le-a spus Domnul iudeilor în In. 8, 44?

– „Voi sunteți din tatăl [vostru], diavolul, și poftele tatălui vostru vreți a face. Acela era dintru început ucigaș de oameni și în adevăr nu a stat, căci nu este adevăr în el. Când are să spună minciuna, din ale sale zice; căci mincinos este și tatăl ei”, al minciunii. Adică, toți cei care păcătuiesc, păcătuiesc împreună cu demonii, care sunt ucigași de oameni. Și ei l-au ucis pe om, mai întâi de toate, prin minciună, pentru că i-au spus că prin păcătuire „se aseamănă” cu Dumnezeu. Și orice păcat are la bază o înșelare a noastră de către demoni, adică o prezentare a minciunii drept „adevăr”.

Sfântul Ioannis Hrisostomos are o omilie în care a vorbit despre șarpele înălțat de Sfântul Moisis în pustie[10]. Iar șarpele acela Îl închipuia pe Hristos, Care a fost spânzurat pe Cruce[11]. Căci „tipul șarpelui…era chipul iconomiei Crucii”[12]. Iar Hristos S-a răstignit pe Cruce pentru ca să ne scape de robia demonilor și de toate minciunile lor. Și tot în această predică, Sfântul Ioannis ne spune că Treimii trebuie să I ne închinăm, pe Treime trebuie să o slăvim și pe Treime trebuie să o predicăm[13]. Pentru că așa au cugetat și Profeții, așa au propovăduit și Apostolii și așa au crezut și Mucenicii Bisericii[14]. Căci toți Sfinții L-au slăvit pe Dumnezeul treimic, pe Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar Sfântul Ioannis Hrisostomos apără veșnicia persoanelor dumnezeiești și unitatea ființei Treimii[15], căci Treimii I se cuvine o singură închinare[16].

În sec. al 14-lea, după mărturia Sfântului Filoteos Cocchinos [Φιλόθεος Κόκκινος][17], după ce se scotea Agnețul, apoi mirida Preacuratei Stăpâne, a doua miridă a Proscomidiei era dedicată Sfintei Cruci, Puterilor Cerești, Sfinților Profeți, Apostoli, Ierarhi, Mucenici, Cuvioși și tuturor Sfinților[18].  Pentru că toți aceștia erau pomeniți într-o singură miridă și nu în 9 miride ca astăzi. Iar mirida Îngerilor și a Sfinților se punea lângă mirida Născătoarei de Dumnezeu sau în partea stângă a Agnețului și toate celelalte miride se puneau dedesubtul celei de a doua miride[19]. Căci a 3-a miridă era pentru ierarhia Bisericii și pentru cei vii, a 4-a pentru ctitorii Bisericii și pentru toți cei adormiți, iar a 5-a pentru cel care liturghisește. După care, sub Agneț, se pomeneau ca și azi vii și adormiți[20].

Și, după cum observăm, Hristos este în mijlocul lumii Sale, Născătoarea de Dumnezeu e de-a dreapta Sa, Îngerii și Sfinții sunt ai Lui și împreună cu El, iar Biserica e împreună cu Dumnezeu. Pentru că aceasta este esența Proscomidiei: că Hristos este Cel care ne mântuiește pe noi, iar Îngerii și Sfinții fac parte din Biserica Lui, pe când noi, cei ai Bisericii Sale, ne rugăm ca toți cei vii și cei adormiți să facem parte din Biserica Sfinților Lui pentru toți vecii.

Părintele Ică jr. l-a tradus pe μεταβαλὼν prin „preschimbându-le”[21], deși μεταβάλλω înseamnă a schimba. Iar la sfințirea Cinstitelor Daruri, în greacă, se spune: „Schimbându-le [cu] Duhul Tău Cel Sfânt [Μεταβαλὼν τῷ Πνεύματί Σου τῷ Ἁγίῳ]!”[22]. Căci, prin harul Duhului Sfânt, Pâinea și Vinul euharistice sunt schimbate în Trupul și Sângele Domnului. Ele devin Trupul și Sângele Lui, deși, din iconomia lui Dumnezeu, noi le vedem ca fiind aceleași și după sfințirea lor, pentru ca să ne putem împărtăși cu ele.

Sfântul Nicolaos Cabasilas [Νικόλαος Καβάσιλας][23] ne spune că „pâinea [proscomidită n.n.] nu e jertfită nici înainte de a fi fost sfințită, nici după ce a fost sfințită, ci chiar în momentul în care e sfințită, fiindcă atunci pâinea devine Însuși Trupul Domnului[24].

Iar apa fierbinte, turnată peste Sfintele Taine la Dumnezeiasca Liturghie, „e turnată…nu ca și cum atunci ar veni Duhul Sfânt peste Cinstitele Daruri, pentru că ele au primit harul dumnezeiesc în chiar momentul când au fost sfințite, ci ca să însemne modul în care Biserica a avut și are pururea parte de Duhul Sfânt: fiindcă ea are parte de El prin Mijlocitorul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos”[25]. Pentru că Hristos e nedespărțit de Duhul și de Tatăl. Și Biserica e plină de slava Treimii.

Iar, „după sfințire[a Cinstitelor Daruri n.n.], când pe Masă zace cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos, preotul toarnă în pâinea și vinul sfințite apă fierbinte și așa se împărtășește cu ele și le dă și celorlalți, lucru care însemnează pogorârea în Biserică a Duhului Sfânt, care a avut loc atunci când s-a săvârșit iconomia lui Hristos și are loc pururea atunci când se aduce Jertfa [euharistică]”[26]. Pentru că orice Taină și Slujbă a Bisericii înseamnă o coborâre a harului Treimii în cei credincioși. Fiindcă în orice lucrare sfântă a Bisericii se regăsesc prezența și lucrarea lui Dumnezeu în cei credincioși.

Într-o scriere a lui Martin Luther din 1524[27], către primarii și consilierii de orașe din Germania, el spunea că trebuie să știm Sfânta Scriptură „atât în latină, greacă, ebraică și germană, precum și în multe alte limbi”[28].

Iar dacă pentru multele erezii și nesimțiri susținute eu îl detest pe Luther, în această problemă, a cunoașterii Scripturii în mai multe limbi – la care eu adaug și cunoașterea Sfinților Părinți, a dogmelor, a canoanelor și a cultului Bisericii în mai multe limbi, și, în primul rând, în greacă –, eu sunt prieten cu el. Și sunt prieten nu numai cu el, ci cu toți cei care pledează pentru cercetarea manuscriselor Scripturii și ale Sfinților Părinți și cu cei care editează în mod critic cărțile Bisericii. Pentru că trebuie să știm care sunt textele sursă ale credinței noastre și cum arată ele.

Denia din Marțea Mare a început cu Mirele [Νυμφίος] nostru, Cel care vine în miezul nopții [ἐν τῷ μέσῳ τῆς νυκτός][29]. Pentru că s-a preluat aici, în mod imnografic, Mt. 25, 6 și s-a înțeles că privegherea este esența parabolei celor 10 fecioare.

– Ce înseamnă însă a priveghea?

– Slujitorul pe care îl va afla priveghind [ὁ δοῦλος ὃν εὑρήσει γρηγοροῦντα][30] suntem fiecare dintre noi, cei care ne îngrijim în mod neîncetat de împlinirea voii Lui, dar și de interiorul nostru.

Pentru că uleiul din lămpi [Mt. 25, 3-4, BYZ] reprezintă slava lui Dumnezeu, pe care trebuie să o avem în noi, păstrată prin toate faptele cele bune ale evlaviei.

Și de aici înțelegem că Privegherea liturgică nu e doar o Slujbă extinsă a Bisericii, ci e un mod de a fi al creștinului ortodox.

Pentru că privegherea nu ține de noapte sau de zi, ci e o stare continuă de atenție, de încordare, de vigilență, în care lăsăm sau nu lăsăm să intre și să iasă din noi cuvinte, gânduri, sentimente, gesturi.

Privegherea e starea continuă de atenție în care ne păzim interior de atacurile demonilor, dar și triem continuu gândurile care vin în noi și ne reținem de la păcate. Pentru că privegherea e o privire în adâncul nostru, e un ochi deschis dinăuntru spre în afară, prin care ne raportăm la tot ceea ce există. Căci sufletul e cel care privește prin trupul nostru la lucrurile din jur și le înțelege valoarea în funcție de folosul duhovnicesc pe care acestea i-l aduce.

Pentru că această stare duhovnicească, în care harul lui Dumnezeu ne luminează continuu ca să înțelegem ce se petrece în noi, e cea prin care trebuie să trăim praznicele Bisericii. Pentru că bucuria sfântă a praznicelor trebuie trăită cu luciditate duhovnicească, adică în stare de priveghere sfântă. Căci, pentru a ne bucura cu sfințenie în praznicele Domnului, trebuie să ne protejăm bucuria interioară de atacurile demonilor. Iar dacă închidem porțile simțurilor și nu lăsăm ca păcatele să urce prin ele, atunci ne bucurăm împreună cu Domnul în cămara de nuntă, adică în adâncul ființei noastre.

Viața creștină e o viață de continuă priveghere [Mt. 25, 13]. E o viață eminamente eshatologică. Pentru că noi Îl așteptăm pe Domnul în stare de luciditate iubitoare, în stare de nădejde bucuroasă, în stare de credință văzătoare de Dumnezeu. Pentru că ritmul de viață al Bisericii e unul eshatologic, e unul prin care trăiește din plin racordarea ei la veșnicie, dar, în același timp, Biserica așteaptă intrarea întregului cosmos în veșnicie.

Așa că noi, creștinii ortodocși, nu putem să ne acomodăm în mod deplin cu istoria și cu lumea, în faza în care ea arată acum, pentru că noi așteptăm viața cu Dumnezeu, viața veșnică cu El, care presupune transfigurarea întregii umanități și a întregii creații. Noi așteptăm veșnicia cu Dumnezeu, o veșnicie trăită împreună cu El, întru Împărăția Lui, fapt pentru care nu ne putem limita așteptările noastre doar la viața noastră terestră de câțiva zeci de ani. Însă, în același timp, perspectiva eshatologică a vieții creștine nu pune în paranteze istoria și viața noastră în istorie, pentru că de viața de acum depinde mântuirea noastră. Ci, cu toată așteptarea noastră eshatologică, noi trăim liturgic viața de zi cu zi, simțindu-L pe Dumnezeu în toată slujirea Bisericii. Iar predicarea noastră e tot în cadru liturgic, pentru că aici, în Biserica Lui, în timp ce Îi slujim Lui, noi înțelegem tot mai deplin revelația Sa dumnezeiască dăruită Bisericii Sale. Și, înțelegând-o, crește tot mai mult în noi conștiința că trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate.

De aceea, Liturghia Bisericii este în primul rând mulțumire adusă lui Dumnezeu. Prin tot cultul Bisericii Dumnezeul treimic e preaslăvit și mărturisit ca fiind în mijlocul creației și al Bisericii Sale. Și de la El cerem tot ajutorul și toată sfințirea și toată mântuirea noastră.

Comentând In. 1, 19-28 într-o predică a sa, Sfântul Gregorius cel Mare, Patriarhul Romei[31], spunea că „cunoașterea (scientia) este o virtute, smerenia (humilitas) însă este paznicul virtuții. [Căci]…mintea [trebuie] să se înfrâneze în tot ceea ce știe, ca nu cumva ceea ce adună virtutea cunoașterii să înlăture suflarea îngâmfării”[32].

Smerenia este paznicul virtuților, pentru că recunoaște că toate virtuțile sunt făcute împreună cu Dumnezeu și că El ne-a întărit întru toate. Smerenia nu se vede independentă față de Dumnezeu, ci dependentă de El întru toate. Îngâmfarea e mișcarea interioară a sufletului opusă smereniei. Pentru că ea verbalizează minciuna cum că noi suntem ceea ce suntem „doar prin propriile noastre puteri”.

Îngâmfarea e antropocentrică, pe când smerenia e teocentrică. Îngâmfarea se bazează pe om și Îl refuză pe Dumnezeu, pe când smerenia adună și păstrează virtuțile cu grijă, pentru că ea le consideră pe toate făcute împreună cu Dumnezeu. Și când ne considerăm și pe noi și pe toate cele ale noastre ca fiind darurile lui Dumnezeu, atunci stăm în smerenie și în reala raportare interioară față de Dumnezeu. Pentru că nu ne vedem fără El și nu admitem să fim fără El.

Iar într-o altă predică a sa, Sfântul Gregorius vorbea despre „bucuria sărbătorii lăuntrice”[33]. Căci adevărata bucurie, pe care o avem mereu cu noi, e sărbătoarea din noi înșine. Degeaba venim la Biserică și prăznuim, dacă nu prăznuim și în noi înșine! Căci privegherea continuă e și o bucurie continuă. Iar postul e și el continuu, ca și rugăciunea și facerea de bine, pentru că e o renunțare continuă la ceea ce nu ne avantajează, adică la păcate.

Iar în creșterea noastră liturgică, când înțelegem tot mai mult din cultul Bisericii, înțelegem la un moment dat că toată atmosfera din Biserică e destinată pentru ca să fie translatată în noi înșine. Pentru că în noi trebuie să se mute întreaga Biserică, cu toată slujirea ei, și noi trebuie să devenim o biserică într-o continuă slujire, într-o continuă cântare, într-o continuă doxologie, într-o continuă înțelegere a voii Lui cu noi. Numai așa noi devenim liturgici! Numai așa noi devenim priveghetori!

Ce se întâmplă atunci când aduci în casă o ramură de liliac înflorit, lalele și narcise și le pui pe toate în apă, pe masă? Ele împarfumează camera cu mirosul lor! Mirosul lor nu te lasă indiferent. Primăvara, prin intermediul florilor, intră la tine în casă. Tot la fel, fiecare virtute pe care o ajutăm să înflorească în noi, își dă parfumul ei. Fiecare virtute e unică și are parfumul ei. Dar împreună sunt o câmpie duhovnicească. Curăția interioară, citirea, privegherea, paza gândurilor, rugăciunea, milostenia, slujirea, pocăința, smerenia, umilința, iubirea, asceza sunt virtuți cu mirosul lor, cu miros propriu. Dar toate la un loc, într-un singur suflet și trup, sunt un paradis de frumusețe sfântă. Iar noi înșine ne putem personaliza paradisul interior la nesfârșit. Pentru că pe el îl putem înfrumuseța cu toate virtuțile dumnezeiești și cu toată teologia dumnezeiască a Bisericii.  Și când vorbim din inima noastră oamenilor, tot acest paradis duhovnicesc se revarsă prin buzele, prin fața, prin tot trupul nostru în afară și îi înfrumusețează pe oameni.

Căci așa cum păcatele din noi îi urâțesc pe oameni, tot la fel virtuțile noastre îi luminează și îi fac să fie verticali în viața lor. Pentru că atunci când îl întâlnești pe un om al lui Dumnezeu, Îl întâlnești pe El în acesta și Dumnezeu ne învață prin oamenii Săi cum să ne iubim unii pe alții. Pentru că iubirea duhovnicească nu este doar „un cuvânt” vehiculat în mediile teologice și bisericești, ci e o faptă personală, una care îi îmbrățișează pe oameni și îi face și pe ei iubire curată și sfântă. Căci iubirea dumnezeiască e ca un soare care încălzește și luminează și, în același timp, îl atrage cu totul pe om spre urmarea lui. Și cei care ne lăsăm convinși de iubirea lui Dumnezeu și o vedem în oamenii Lui, dorim această iubire nespus de mult, pentru că ea este adevărata relație între oameni și viața oamenilor. Căci fără iubirea lui Dumnezeu noi nu cunoaștem ce este cu adevărat viața și cât de mare împlinire interioară putem trăi aici, pe pământ.

Însă iubirea lui Dumnezeu L-a urcat pe El pe Cruce, pentru ca să ne vindece de păcatele noastre. Și Crucea e cea mai mare declarație de dragoste a lui Dumnezeu pentru tot omul care vine în lume. Pentru că El ne-a arătat cum și cât trebuie să iubim oamenii: până la a ne jertfi pentru ei. De ce? „[Căci] mai mare dragoste [decât] aceasta nimeni [nu] are, ca cineva să[-și] pună sufletul lui pentru prietenii lui” [In. 15, 13, BYZ].

Dar cel care se curățește mereu de patimi se aduce și el jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, atât Cuviosul, cât și Mucenicul Bisericii se jertfesc lui Dumnezeu, pentru că ambii renunță la ei înșiși pentru Dumnezeu. Ei sunt morți pentru lume și pentru ei înșiși, pentru că se dăruie lui Dumnezeu. Iar în dăruirea lor lui Dumnezeu stă însăși viața lor, viața lor veșnică, viața ca veșnică existență împreună cu Dumnezeu.

Însă Căsătoria nu e mai puțin jertfă și dăruire adusă lui Dumnezeu. Pentru că soții învață să se iubească reciproc și, în același timp, să Îl iubească pe Dumnezeu prin toată viața lor împreună. Căsătoria, ca și Monahismul, sunt moduri de existență dimpreună cu Dumnezeu. Și în ambele moduri de viețuire ortodoxă, omul învață că primește pe cât se dăruie și este, pe cât se nevoiește să se curățească pe sine însuși.

Aducem flori la Biserică? Atunci să ne facem și noi flori ale lui Dumnezeu! Aducem ouă roșii la Biserică? Atunci să ne umplem și noi de nevoința care ne omoară patimile și ne învie la viața veșnică! Pentru că oul înroșit ne arată că Hristos a murit pentru noi, dar, în același timp, că oul are viață în el însuși și el este asemenea grâului pus în pământ, care va răsări. Căci Hristosul iubirii noastre a murit pentru noi, S-a pogorât în Iad pentru ca să deschidă Raiul cu Sfinții Lui scoși din Iad, și a înviat a 3-a zi ca un Biruitor, pentru ca să ne arate că viața creștină e biruință veșnică a păcatului și a morții.

Căci viața veșnică e viață fără de moarte, e viața cu Dumnezeu, Care a învins tot păcatul în umanitatea Sa cea asumată pentru noi, dar ne ajută să îl biruim și în noi înșine. De aceea, viața creștină e o bucurie ascetică, e plânsul care ne bucură, e durerea care ne înviază, e fericirea care nu se va lua de la noi.

Să ne nevoim cu nădejde, iubiții mei, căci Paștiul nostru e viu și e veșnic! Și El ne va ridica din moarte pe toți, la viața Lui cea veșnică, pe toți cei care credem întru El și Îi slujim Lui până la sfârșit. Amin!


[1] Începută în Lunea Mare, pe 10 aprilie 2017, zi cu mult soare. 19 grade la ora 15.00. Și terminată în Marțea Mare, la ora 11. 57. Erau 20 de grade la ora 11.00.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mediolanum.

[4] PL 16, col. 1986. În comentariul său la Cântarea Cântărilor.

[5] Forma de Ac. a cuvântului apare în In. 10, 6, BYZ. Iar παροιμία [parimia]/ parimie înseamnă proverb, ghicitoare, alegorie, cf. Friberg Greek Lexicon, 21.031, apud BW 10.

[6] Eva Șimon, Spirit civic vs. spirit de turmă, 2 octombrie 2015, cf. http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/analize-interviuri/19169-eva-imon-spirit-civic-vs-spirit-de-turm.html.

[7] PG 31, col. 1452/ Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite & Două cuvinte despre Botez, trad. din lb. gr. veche, studiu introd. și note de Ierom. Lavrentie Carp, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 55. [8] PG 31, col. 1456/ Idem, p. 58. [9] Ibidem/ Ibidem.

[10] E publicată în PG 56, col. 499-516. [11] PG 56, col. 501. [12] PG 56, col. 503. [13] PG 56, col. 508. [14] Ibidem. [15] PG 56, col. 510. [16] PG 56, col. 511-512.

[17] A se vedea: https://de.wikipedia.org/wiki/Philotheos_Kokkinos.

[18] Sfântul Nicolae Cabasila, Explicări la Dumnezeiasca Liturghie. Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2014, p. 202-203. [19] Idem, p. 203. [20] Idem, p. 203-204. [21] Idem, p. 220.

[22] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Kabasilas.

[24] Sfântul Nicolae Cabasila, Explicări la Dumnezeiasca Liturghie. Scrieri II, op. cit., p. 235-236. [25] Idem, p. 236-237. [26] Idem, p. 238.

[27] Luther a murit pe 18 februarie 1546. Iar această scriere a scris-o cu 22 de ani înainte să moară. El a murit la 63 de ani, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[28] Martin Luther, Scrieri, vol. II, traducere și note de Petru Forna, prefață și introduceri de Daniel Zikeli, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 20016, p. 240.

[29] Triodul, ed. BOR 1986, p. 475/ În limba greacă, textul se regăsește aici: http://glt.goarch.org/texts/Tri/t05.html. [30] Ibidem/ Ibidem.

[31] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Grigore_I_cel_Mare.

[32] Sf. Grigorie cel Mare, Omiliile a VII-a și a XIV-a la Evanghelia după Ioan, cu introd. și trad. din lb. lat. și note de Isabela Stoian, în rev. Studii teologice, seria a III-a, anul X, nr. 2, aprilie-iunie, 2014, București, p. 262. [33] Idem, p. 268.

Did you like this? Share it:

Previous

Reîntoarcere la Nichita [87]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [49]

4 Comments

  1. Irina

    Mi se pare aberant ca noi, ortodocșii, să fim etichetați că avem spirit de turmă când vedem în jurul nostru aproape numai oameni îndoctrinați și înregimentați, care gândesc și acționează după cum sunt învățați, fie că sunt naivi, fie interesați. Iar Facebook-ul și internetul nostru au fost transformate în ultimii ani în zone destinate comerțului, afacerilor și manipulării. Dar aceasta nu fără voia și acceptul majorității internauților, pentru că și pe ei îi interesează tot cam aceleași treburi, adică cum să facă bani sau „să se descurce” cu afacerile și cu relațiile.
    De aceea, dintr-o oportunitate extraordinară de a comunica cu adevărat între noi și de a transmite altora adevăr și cunoaștere, internetul se transformă din ce în ce mai mult în… ceea ce este lumea reală de afară, plină de răutate și de invidii, gata să caute numai profitul individual. Sfinția voastră sunteți o rara avis pentru mine și pentru cei care știu să vă aprecieze munca enormă, atât de valoroasă și gratuită.
    Sărut mâna Părinte, binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Irina, pentru apreciere și pentru prietenie! Și aveți dreptate întru totul: onlineul devine tot mai comercial și e folosit preponderent în mod comercial sau pentru relaxare, iar zonele de educație și de duhovnicie sunt tot mai rare și „neinteresante”. Pentru că cei care propagă comerțul le prezintă ca „neavenite”. Dar dacă ne sunteți aproape, veți avea parte, cu harul lui Dumnezeu, de noi și noi surprize frumoase din partea noastră. Vă doresc numai bine, sărbători cu pace și cu bucurie sfântă și să ne întărim în nădejde! În nădejdea că Dumnezeu va avea grijă de noi și ne va lumina ce să facem. Numai bine!

      • Irina

        Mulțumesc mult, Părinte, și eu vă doresc Sărbători luminate, pline de bucurie și de pace, dumneavoastră și familiei dv! Și vă aștept să vă citesc mai departe cu mult drag. Doamne ajută!

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Numai bine, doamnă Irina! Și eu vă aștept aici mereu, ca să ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne luminează și ne întărește să scriem! Vă mulțumesc mult!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén