Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Același tip de imagism, fundamentat pe dilatări cosmice ale dimensiunilor, se regăsește și în Sărmanul Dionis, în care Eminescu a conexat concepției tradiționale teoriile moderne filosofice despre superioritatea realității din planul conștiinței.

Libertatea de gândire a poetului ca și expansionismul cosmic și cognitiv sunt îngăduite de permisivitatea cugetării bizantine şi de aceea Eminescu își permite să asimileze osmotic în filosofia sa structurile interogative ale lui Kant sau ale altor filosofi, scriitori și gânditori ai epocii, la care face referire în nuvele, dar care nu puteau constitui surse poetice și vizionare, nu puteau inspira zboruri cosmice.

Dilatarea dimensiunilor aparține unei concepții care are în vedere o realitate primordială și o alta eshatologică, distincte de cea prezentă, și apare în descrierile paradisiace din opera lui Eminescu. Dar, necunoscându-și propria tradiție, „critica contemporană cu Eminescu va vorbi scandalizată de metamorfozele pe care limba poetului îndrăznea să le impună realității”[1].

O sursă poetică a redimensionărilor, a zborurilor și a descrierilor cosmice mai putea fi Milton, alt poet orb, cu al său Paradise Lost – inspirator al multor roantici, tradus în franceză de Chateaubriand și una din lecturile asidue pentru Lamartine –, din care deja, înaintea lui Eminescu, Heliade se inspirase și el destul de mult compunând Anatolida sau Omul și forțele.

Condensarea pământului până la dimensiunile unui „mărgăritar albastru”[2] pe către Dionis îl așază în salba iubitei sale, seamănă cu o secvență miltoniană, în care Satan invidiosul (cum îl numește și Victor Hugo într-un poem) vede întreg cosmosul creat de Dumnezeu cum atârnă de „empyreal Heaven” ca o „pendent World, in bigness as a star/ Of smallest magnitude close by the Moon”.

Perspectiva îi este doar atribuită de Milton lui Satan – care nu explorează frumusețea cosmică, ci o constată nesuportând-o –, a cărui incursiune în văzduhul cosmic bardul Albionei (cum îl numește Heliade) o folosește ca pretext pentru a expune sclipitoarele sale viziuni stelare, dar nu este singura ocazie[3].

În mod cert însă, Dionis nu are atitudinea lui Satan, căderea lui nu este definitivă și el nu este un damnat veșnic, cu toate sugestiile demonice[4] din această nuvelă – și este un lucru valabil pentru toți eroii eminescieni, din întreaga sa operă.

Cred, de asemenea, că presupunerea lui Iulian Jura, aceea că „Luceafărul este Satan[5], este o deducție unilaterală. Această identificare nu se poate dovedi vreodată în mod rezonabil. Vom reveni asupra subiectului ceva mai târziu.

Întorcându-mă la cealaltă figură dominantă a poeticii eminesciene, magul, acesta este un personaj exponențial, întrucât Eminescu se identifică, mai mult sau mai puțin lămurit, în diferite situații, cu acestă ipostază. Explicit se exprimă în versurile: „gându-mi e proroc” și „știu ce-i scris în stele” (Cântecul lăutarului); „în nopți /…/ pricep scrisul al stelelor de foc” (În vremi de mult trecute).

Magul își face o apariție semnificativă și în episodul Egiptului din Memento Mori, confirmând o preocupare determinantă a poetului. Mărturiile ne vorbesc și despre interesul deosebit pentru astronomie, pe lângă altele[6] (și epoca romantică îl îndreptățea, pe lângă tradiția românească medievală, Kant fiind de asemenea un cercetător al acestui domeniu, dar nu numai el, ci și mulți alți savanți, filosofi și literați ai secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea – Leopardi, spre exemplu, scrie în 1813 o Istorie a astronomiei (Storia dell’astronomia))[7].

Descifrarea semnificațiilor complexe ale acestui personaj necesită o analiză mai extinsă, pe care o vom face mai departe. Transgresia acestui personaj, magul, dinspre istoria biblică spre opera eminesciană, este evidentă mai ales în poemul Dumnezeu și om – așa cum am semnalat deja.


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 196.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 52.

[3] Here finished He [God], and all that He had made
Viewed, and behold! all was entirely good [cf. Fac. 1, 31].
So even and morn accomplished the sixth day:
Yet not till the Creator from his work
Desisting, though unwearied, up returned,
Up to the Heaven of Heavens, His high abode,
Thence to behold this new created World,
The addition of his empire, how it showed
In prospect from His throne, how good, how fair,
Answering his great idea. Up He rode,
Followed with acclamation, and the sound
Symphonious of ten thousand harps, that tuned
Angelic harmonies: The Earth, the Air
Resounded (thou remember’st, for thou heard’st)
The Heavens and all the constellations rung,
The planets in their stations listening stood,
While the bright pomp ascended jubilant.
‘Open ye everlasting gates!’ [cf. Ps. 23, 7-10] they sung;
‘Open ye Heavens! your living doors; let in
The great Creator, from his work returned
Magnificent, his six days’ work, a World;
Open, and henceforth oft; for God will deign
To visit oft the dwellings of just men,
Delighted; and with frequent intercourse
Thither will send his winged messengers
On errands of supernal grace’. So sung
The glorious train ascending: He through Heaven,
That opened wide her blazing portals, led
To God’s eternal house direct the way –
A broad and ample road, whose dust is gold,
And pavement stars, as stars to thee appear
Seen in the Galaxy, that Milky Way
Which nightly as a circling zone thou seest
Powdered with stars.

[4] O altă interferență cu Milton și cu o legendă apocrifă pe care acesta ar fi folosit-o a fost investigată de Zevin Rusu, în Luceafărul în literatura romantică, articol apărut în Revista de istorie și teorie literară, 30 (1981), nr. 1, p. 51-67. Autorul consideră că la baza unui episod din Paradisul pierdut și a câtorva opere romantice ar sta o legendă apocrifă, relatată în Cartea lui Enoh.

În acest apocrif, fiii lui Dumnezeu din Biblie (cei din neamul lui Set, oameni credincioși, care s-au amestecat însă cu fiicele oamenilor, din neamul lui Cain, și au dat naștere giganților/ uriașilor, cf. Fac. 6, 2-4) sunt considerați a fi nu oameni, ci de-a dreptul îngeri, care s-ar fi îndrăgostit de femei pământene și astfel au căzut din cer. Mai mult decât atât, ei sunt numiți îngeri-aștri, ceea ce i-a atras atenția lui Zevin Rusu și l-a determinat să facă o paralelă cu Luceafărul.

În Cartea a XI-a din Paradisul pierdut, „Arhanghelul Mihail îi arată lui Adam ce se va întâmpla cu posteritatea sa” (p. 52): amestecul celor două neamuri, al lui Set și al lui Cain, nașterea uriașilor și consecința tuturor acestora, potopul. Autorul afirmă că giganții „sunt prezentați de Milton nu după cei din Biblie, ci după cei din legenda apocrifă” (Ibidem). Cartea lui Enoh, „la începutul sec. XIX e tradusă și studiată în Anglia, Franța și Germania, adunându-se o bogată literatură de specialitate, din care legenda apocrifă este prelucrată de romantici și folosită ca izvor de inspirație, secundată fiind de capodopera lui Milton” (Ibidem).

Z. Rusu descoperă urmele acestei influențe la Thomas Moore (The Loves of the Angels/ Amorurile îngerilor), Byron (Heaven and Earth/ Cerul și pământul), care „ia textul original din Geneza, cu fiii lui Dumnezeu, dar pe care-l interpretează după legenda apocrifă” (p. 54), A. De Vigny (Éloa), Lamartine (La Chute d’un Ange/ Căderea unul înger, în care, „în viziunile VIII-XV, au un important rol și giganții din legenda apocrifă” – p. 58).

Tema căderii îngerilor, consideră autorul, a trecut și în literaturile rusă și română, ilustrată fiind de Lermontov (Demonul) și Ion Heliade-Rădulescu (Căderea dracilor și Anatolida).

Concluzia lui Zevin Rusu este că „legenda apocrifă se centrează pe dragostea dintre îngeri-aștri și femei pământene” (p. 62), iar „prin iubirea Luceafărului pentru Cătălina, poemul lui Eminescu restabilește întocmai tema legendei apocrife, adică iubirea îngerilor-aștri pentru frumusețea pământenelor” (p. 64).

Acceptând că se poate vorbi, teoretic, de o interferență, opinia noastră este că Luceafărul lui Eminescu e totuși destul de departe de legenda apocrifă menționată, după cum se îndepărtează și de basmul original cules de Kunisch. Reținem însă ideea existenței unui context romantic favorabil desfășurării și dezvoltării acestei teme, corelată și cu o altă obsesie a romanticilor, care poate fi considerată o adevărată revitalizare a apocatastazei origeniste: „problema reabilitării lui Satan, apropiat adesea de titanism, în legătură cu cea a îngerilor căzuți, le-a dat mult de gândit romanticilor” (p. 56) și, mai ales, de… speculat, în plan literar, pe seama ei.

Emil Turdeanu, după ce face istoria circulației acestui apocrif în Europa și stabilește importanța lui pentru literatura romantică, nu este de acord cu ipoteza lui Z. Rusu că Eminescu a folosit Cartea lui Enoh ca sursă de inspirație, recunoscându-i doar o legătură tematică, ci consideră că o sursă viabilă poate fi traducerea lui Heliade-Rădulescu la opera lui Byron, Heaven and Earth, publicată în 1839, cf. Emil Turdeanu, Laetitia Turdeanu-Cartojan, Studii și articole literare, postfață și note complementare de Mircea Anghelescu, Ed. Minerva, București, 1995, p. 46-47.

[5] Iulian Jura, Mitul în poezia lui Eminescu, Librairie Universitaire J. Gamber, Paris, 1933, p. 24.

Sunt în asentimentul lui D. Caracostea, care observa și el asemănări cu Cerul și pământul lui Byron (a se vedea supra) și care, comentând faptul că Radu Dragnea vedea în Luceafăr un înger, iar Tudor Vianu un demon, afirmă că nu este de acord cu niciuna dintre cele două decriptări, pentru că în personalitatea Luceafărului se observă „alături de o înaltă idealizare, coexistența patimii fără saț și plină de-ntunerec. Dar tocmai această coexistență mă împiedică să văd numai cealaltă lature, cea demonică. Pe cât este de nesățioasă patima, pe atât este de inalienabil felul înalt [al Luceafărului]”, cf. D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1943, p. 87-88, 94.

[6] „Și tot așa de extraordinară mi s-a părut orientarea lui [a lui Eminescu] în domeniul astronomiei. Cunoștea și spunea, în cifre, distanțele dintre corpurile cerești, între ele, și depărtarea lor de pământ”, cf. M. Eminescu, Opere, III, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația Regele Mihai I, București, 1944, p. 312.

[7] În plus, se poate consulta, pentru interacțiunea lui Eminescu, la Berlin, cu știința egiptologiei, Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Ed. Art, București, 2009, p. 118-217.

Did you like this? Share it: