Reîntoarcere la Nichita [88]
În poemul Starea pe loc descoperim că îl preocupă în continuare justificarea faptului de a nu fi murit de tânăr.
Am întâlnit-o în Epilog la lumea veche (vol. O viziune a sentimentelor): „O, și nopțile nu mă uitam niciodată/ la cer,/ de teamă că m-aș putea prăbuși/ spre el,/ înfrigurat și singur,/ lăsând în urma mea lucrurile”…
Am spus, mai sus[1], că „simțea…gravitația cerului, faptul că îi aparține mai degrabă lui decât pământului. Însă nu voia să moară nu din frică de moarte, ci din compătimire pentru lucrurile lumii, adică pentru lumea însăși”.
Acum consideră, aproape la fel, că:
Ar fi fost un păcat și-o rușine să zbor
Ar fi fost o trădare
să devin dintr-o dată ușor
Greul pământului
care e dragostea lui pentru mine
să-l schimb într-un gând, într-o înălțime
Dragostea acestui glob imens și greoi,
prin moarte
Dacă m-aș fi numărat în trei sau în doi
l-aș fi lăsat ca vita fără pășune
și ca lumina
fără de ochiul de rugăciune.
Mai sunt pentru că el mă este.
Dar ce lungă și sângeroasă poveste…
„Dacă m-aș fi numărat în trei sau în doi”, dacă m-aș fi numărat împreună cu Dumnezeu, „l-aș fi lăsat [pământul]/ ca vita fără pășune/ și ca lumina/ fără de ochiul de rugăciune”.
Se poate interpreta: l-aș fi lăsat fiindcă mă simt pe acest pământ ca vita fără pășune și ca lumina ochiului care nu are rugăciune sau ca lumina care nu întâlnește ochiul de rugăciune. Căci lumina sufletului paște din ochiul de rugăciune al inimii.
Sau: dacă aș fi murit mai devreme, aș fi lăsat pământul cum lași vita fără pășune. Dacă aș părăsi pământul, el ar rămâne fără lumina lui și fără ochiul de rugăciune al lui. Care este, desigur, poetul, așa cum se vede el pe sine, cum se definește în raport cu lumea.
Numai că această rămânere pe pământ s-a transformat într-o „lungă și sângeroasă poveste”. Și dacă „mai sunt”, este doar pentru că „el mă este”, doar pentru că Dumnezeu îl ține în viață.
Altădată, însă, și-ar dori să aibă greutatea necesară acestui zbor. Adică greutatea împlinirii vieții sale, care să îi permită să moară:
Îmi pun cuvântul pe gândire
și ea se rupe strigând și urlând.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.
Îmi pun mâna pe pământ și el se crapă
și fug șobolanii din galerii gemând.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.
Îmi pun sufletul în trup
și el mi se lungește la vale
suferind ca râul de munte
cu peștii smintiți în el.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.
Mă așed în genunchi în fața ta
și ți se sfărâmă fața
de fărâmele genunchilor mei.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.
Pun mâna pe șarpe
și el se face țărână.
Pun mâna pe șaua calului
și el se face pulbere.
Îți spun o singură vorbă
și tu curgi de sub ea
aidoma sângelui de sub cuțit.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.
Strig, și păsările cad sub strigăt.
Plâng și sarea se cristalizează.
Încerc să stau;
secunda se rupe neagră.
O, de-aș avea o cât de câtă greutate
aș putea să zbor.
(Fiziologia unui sentiment)
Pe măsură ce trăiești, lucrurile lumii își pierd consistența. Dar, ca să poți muri, trebuie să ai consistență…
„Născut pentru jumătatea de viață/ cea a barbarilor, cei pe jumătate născuți, – / la adăpostul acestui urlet continuu”, zice poetul, „încerc să am curaj să mă nasc pentru moarte” (Creionul plin de sânge).
Urletul este „al neputinței decât de cuvinte, –/ al clădirii cu oase pe dinlăuntru –/ iar nu cu oase dalbe pe dinafara dalbă /…/ placenta luminii…născând-o pe jumătate”.
Știind că „dragoste este ce sunt”, dar temându-se că „aceasta este predestinată morții”, de aceea se roagă: „însingurează-mă numai cu a iubi, iubire”, încât „să-mi moară numai felul/ îndrăgostirii”, nu și iubirea.
Observam altădată, cu justețe, că „adevărata lui suferință a neîmplinirii transpare prea puțin din versuri, făcând loc unui plâns pentru nefericirea lumii, făcând din poezie o lacrimă pentru durerea tuturor – El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine [Contemplarea lumii din afara ei]” [2].
[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/10/reintoarcere-la-nichita-5/.
[2] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, op. cit., p. 128, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/26/nichita-stanescu-fenomenul-limbii-poezesti/.