Despre cum ne-a slujit pe noi Domnul

Ca să înțelegem întrucâtva iconomia mântuitoare a Domnului pentru noi nu trebuie să uităm vreodată că El a venit ca să ne slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru noi [Mt. 20, 28]. El S-a făcut om, plin fiind de iubire pentru noi, ca să ne răscumpere din mâinile demonilor. De aceea, întreaga Lui viață pe pământ a fost îmbrăcată în smerenie, pentru ca să ne vorbească nouă, făpturilor Sale, cu smerenie și cu blândețe, cu simplitate sfântă și cu multă dragoste. Ca să ne vorbească nouă în favoarea noastră și să parcurgă pentru noi tot drumul mântuirii noastre.

Fapt pentru care, oamenii L-au simțit accesibil. Oamenii au venit cu îndrăzneală la El. Unii cu îndrăzneală bună, mântuitoare, alții cu îndrăzneală satanică. Și cei care S-au atins de hainele Sale au dobândit vindecare dumnezeiască, pentru că slava Lui cea veșnică i-a umplut de milostivirea Lui, pe când cei care L-au ispitit, L-au batjocorit, L-au condamnat în mod nedrept și L-au chinuit într-un mod cu totul inuman, pe El, Cel care făcuse numai bine tuturor, s-au satanizat și mai mult.

Căci cine nu e cu Dumnezeu se întunecă, se răcește, devine inuman, se îndrăcește, pe când cei care Îi urmează Lui, se curățesc continuu de patimi, se luminează, se înfrumusețează interior și se îndumnezeiesc continuu, pentru că „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [οὐ ἐκ μέτρου δίδωσιν ὁ Θεὸς τὸ Πνεῦμα]” [In. 3, 34, BYZ]. El nu ne dă harul Său în mod restrictiv, ci pe cât dorim noi, pe cât ne deschidem noi să îl primim de la El, pe cât ne curățim noi pentru harul Său.

Domnul S-a întrupat mergând către Cruce. El știa pentru ce a venit și le-a spus Ucenicilor Săi, în mai multe rânduri, că drumul Său trece prin Cruce, dar și prin Învierea Sa din morți. Căci El nu S-a oprit la Cruce, ci iubirea Lui ne-a dus, prin Cruce și prin Învierea Sa cea de a treia zi, la cer. Pentru că întru umanitatea Sa, El ne-a asumat pe toți, pentru veșnicie, și ca Dumnezeu și om S-a înălțat la cer și a stat de-a dreapta Tatălui Său.

El a împlinit profețiile vechitestamentare întru chenoza întrupării Sale. În viața Sa ca om, asumată pentru noi, El a împlinit ceea ce prevestise prin Profeții Lui. Însă fiecare profeție S-a împlinit nu într-un mod „rigid” sau „teatral”, ci ca și când nu s-ar fi petrecut nimic special. Toate s-au împlinit într-un firesc desăvârșit, într-un firesc atât de mare, încât Sfinții Apostoli au avut nevoie de luminarea Duhului Sfânt ca să înțeleagă că un moment sau altul din viața Domnului fusese împlinirea unei profeții sau a mai multora la un loc.

Intră în Ierusalim pe mânzul asinei [πῶλον ὄνου] [In. 12, 14-15] pentru ca să împlinească profeția de la Zah. 9, 9. Și când s-au mâniat arhiereii și cărturarii pe minunile Lui și pe copiii care Îl primiseră profetic în Ierusalim [Mt. 21, 15], Domnul le citează Ps. 8, 3, LXX în Mt. 21, 16: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă [ἐκ στόματος νηπίων καὶ θηλαζόντων κατηρτίσω αἶνον]”.

Însă cum ar fi putut să își dea cineva seama, fără să fie luminat de Dumnezeu și fără să fie un mare Sfânt al Lui, că în acel moment se împlinea tocmai acel text al Scripturii? Și cine ar fi putut să coreleze, spre exemplu, fragmentul acesta, din Ps. 128, 3: „pe spatele meu ciopleau păcătoșii [ἐπὶ τοῦ νώτου μου ἐτέκταινον οἱ ἁμαρτωλοί]”, cu biciuirea Lui de către romani?

Dar Domnul ne arată, împlinind profețiile despre Sine, că Vechiul Testament nu e o colecție de cărți teologice care trebuie înțelese literalist, ci ele sunt pline de taine teologice ale viitorului. Că ele vorbesc despre Dumnezeul treimic, că ele vorbesc despre Hristos și Maica Lui, despre Ucenicii și Biserica Sa, că ele vorbesc și despre noi și despre cei de după noi și despre cele eshatologice și veșnice ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se descoperă oamenilor în profunzimea Sa mai presus de orice înțelegere și nu literalist. Căci El nu poate fi cuprins de litere, ci El depășește toate literele. Pentru că Dumnezeul treimic, deși ne vorbește chenotic în Scriptură, pe înțelesul nostru, e mare și de necuprins de către noi.

Motiv pentru care, Sfinții Părinți ai Bisericii au comentat Vechiul Testament ca pe o teologie a Bisericii, ca pe o teologie a prezentului mântuirii noastre și nu ca pe niște cărți din trecut. Ei au văzut în Vechea Făgăduință pe Hristos, pe Cel care a împlinit-o, și împlinirea ei este pentru noi Noua Făgăduință. Sau Vechiul Testament a fost adus la împlinirea lui în Noul Testament, prin care vedem viața veșnică cu Dumnezeu.

Cina cea de Taină le-a fost prezentată de Domnul Ucenicilor Săi ca eveniment premergător Împărăției lui Dumnezeu. Atunci când El le-a spus: „nu am să mai beau din rodul viței [οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου], până nu are să vină Împărăția lui Dumnezeu [ἕως ὅτου ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ]” [Lc. 22, 18, BYZ]. Iar prima parte ne vorbește despre istorie, pe când a doua parte a zicerii Domnului ne vorbește despre veșnicie. Căci El nu a mai băut vin până ce a murit pe Cruce, căci aceasta a fost ultima Lui masă înainte de moartea Sa, dar, odată cu moartea Sa pe Cruce și cu coborârea Sa în Iad, El a deschis Paradisul pentru Sfinții Lui și prin această deschidere a Paradisului cu Crucea Sa, Împărăția lui Dumnezeu a venit la oameni. La toți oamenii.

De aceea, Crucea, coborârea la Iad și Învierea Lui cea de a treia zi reprezintă deschiderea Paradisului/ a Raiului/ a Împărăției Lui pentru toți oamenii. Pentru că slujirea Lui pentru noi a fost reală și mântuitoare și ne transfigurează în fiecare zi, căci El slujește și azi mântuirii noastre.

Dar înainte de Cină, de Liturghie, Domnul a spălat picioarele Ucenicilor Lui. Și ne-a spus prin aceasta că trebuie să ne spălăm picioarele, adică sufletele noastre. Pentru că „cel spălat nu are nevoie decât pe picioare să se spele, căci este curat tot” [In. 10, 13, BYZ]. Și ce înseamnă picioarele aici? Mersul nostru prin viață! Căci, fiind oameni, ne murdărim în chip și fel de păcate, prin mergerea noastră prin viață. De aceea, avem nevoie numai de iertarea păcatelor de după Botez, căci, prin Botez, noi am fost făcuți cu totul curați și fără prihană de Domnul slavei. Adică avem nevoie de Spovedanie sau de spălarea picioarelor sufletului nostru pentru a veni la Cină, la împărtășirea cu Domnul euharistic.

Și când venim la Cină trebuie să fim cuviincioși și smeriți, credincioși și plini de iubire pentru Domnul, pentru Cel care ne-a slujit și ne slujește nouă, adică slujește în continuu mântuirii noastre.

Trebuie să ne împărtășim cu evlavie mare față de Domnul. Dar ca să avem evlavie față de El trebuie să Îl cunoaștem. Și ca să Îl cunoaștem trebuie să Îi cunoaștem teologia pe care El ne-a revelat-o. Căci pe măsura cunoașterii Lui e și iubirea noastră pentru El. Și iubirea noastră pentru El crește pe măsura curățirii noastre pentru El. Căci El ne-a cerut împlinirea poruncilor Lui ca expresie a iubirii noastre pentru El. Și dacă împlinim poruncile Lui, noi suntem prietenii Săi [In. 15, 14].

Care împărat sau patron și-a făcut din supușii sau din angajații lui „prieteni”? Cine îl consideră pe un subaltern „egal” cu sine? Însă Stăpânul nostru și Făcătorul tuturor S-a smerit pe Sine și S-a făcut ca robii Lui și i-a făcut pe robii Lui prietenii Săi. Prieteni și împreună-moștenitori cu El ai Împărăției Sale. Adică pe noi, cei atât de păcătoși, cei atât de mici, atât de umili, El ne-a spălat și ne-a curățit și ne-a pus la masă cu El și ne-a făcut din robi fiii Lui duhovnicești și dumnezei prin har, pentru ca veșnic să ne bucurăm întru Împărăția Lui.

Pentru că Crucea deschide Raiul, Mormântul este izvorul mântuirii noastre, Hristos învie din morți a 3-a zi ca un Biruitor, aducându-Și Sfinții în Împărăția lui Dumnezeu, El Se suie la Tatăl cu umanitatea Sa asumată pentru toți vecii și Biserica Cincizecimii e Casa lui Dumnezeu, cea în care El ne pregătește pentru Paradisul Său cel veșnic, adică pentru împreuna-viețuire cu Sfinții și Îngerii Lui pentru toți vecii.

De unde înțelegem că teocentrismul sau prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru și raportarea noastră la El ne fac să avem o reală abordare antropologică. Căci acest Dumnezeu, Care ne vrea numai pentru Sine, are ochi numai pentru noi, cei creați după chipul Lui. Pentru că El S-a coborât la noi, pentru ca să ne înalțe pe noi la Sine. Și prin aceasta, teocentrismul ne vorbește despre adevăratul umanism, despre umanismul teocentric al Bisericii.

Pentru că Biserica pledează pentru omul real, pentru omul deplin, pentru omul care își sfințește viața și care e unul teocentric. Pentru că Dumnezeu e centrul vieții sale. El nu are alt dumnezeu afară de Dumnezeul treimic. Și pentru aceasta, omul Bisericii se călăuzește după Revelație, adică după Tradiție și Scriptură, și vede toate în profunzimea relației lui cu Dumnezeu.

De aceea, dacă vrem să vorbim despre umanismul creștin, atunci de umanismul creștin se ocupă aghiologia. Adică știința eclesială care ne vorbește în mod profund și detaliat despre Sfinți și despre viața lor. Pentru că Sfinții sunt oamenii adevărați, deplini, împliniți și ei sunt ai Bisericii. Omul adevărat e cel eclesial, e cel care trăiește în Biserică și în ritmul ei divino-uman de viețuire, de existență. Fapt pentru care, omul Bisericii trăiește în și prin adevăr, în și prin viața lui Dumnezeu.

Și așa putem înțelege și tăcerea Domnului din fața lui Pilatos [Mt. 27, 14]. El nu răspunde învinuirilor celor nedrepte, nu răspunde minciunilor la adresa Sa, pentru că aceia deja Îl condamnaseră în mod nedrept. El nu Se disculpă, pentru că nu are nevoie să Se disculpe, atâta timp cât cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17] și nimeni nu Îl putea vădi de păcat [In. 8, 46].

Iar El tace când noi păcătuim, când păcătuim mult și greu, pentru că El compătimește cu noi ca și cu niște copii prostuți. El suferă împreună cu noi pentru păcatele noastre și nu Se bucură de ele!

Căci ce face un tată, când vede că copilul lui, în loc să întindă o jucărie unui alt copil, se îndreaptă spre el ca să îi scoată ochii? E îngrozit! E mut de groază! …Și sare imediat spre propriul său copil, ca să nu îl lase să facă grozăvia pe care dorea să o facă.

Însă Dumnezeu, Cel care ne-a dat posibilitatea să alegem, ne lasă să alegem și ceea ce ne omoară. Dar alegerea noastră rea Îl umple de tăcere pe Dumnezeu, pentru că Lui Îi e milă de durerile pe care ni le provoacă păcatele noastre. De durerile pe care ni le provocăm singuri. Și tăcerea Lui e iubirea și mila Lui pentru noi. Căci „Dumnezeu este judecător drept și tare și îndelung-răbdător, neaducând urgie peste noi în toată ziua” [Ps. 7, 12, LXX].

Așadar, dacă nu simțim mânia și urgia lui Dumnezeu în viața noastră în fiecare zi, deși noi păcătuim fără scrupule, e tocmai pentru că El ne iubește și ne rabdă-îndelung prostiile și așteaptă întoarcerea noastră. El nu ne pedepsește mult și greu, pentru că ne-ar omorî imediat. Dar îndelunga Lui răbdare, îndelunga Lui iubire nu e un motiv de fericire pentru noi, dacă nu ne îndreptăm viața, pentru că „binele” nostru va merge în Iad. Căci oricât de bine am trăi noi aici, pe pământ, dacă trăim fără El, ajungem în Iad. Căci El e Raiul nostru, El e Paradisul nostru, și dacă noi nu suntem cu Paradisul, atunci suntem cu Iadul, cu cei care au ales și aleg să trăiască contrar propriei lor fericiri.

Domnul a suferit cumplit în tot trupul Său. Pentru că „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre. Pregătirea păcii noastre [este] în El [și cu] rana Lui noi [toți] ne-am vindecat” [Is. 53, 5, LXX]. Căci „ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, înaintea celui care îl tunde pe el, fără glas, așa nu deschide gura Lui” [Is. 53, 7, LXX]. A suferit toate în tăcere, arătând iubire și milă față de oameni până la moartea Lui. După care a fost înmormântat de Ucenici ai Lui [Mt. 27, 57] în mormânt nou [Mt. 27, 60].

Ucenicii nu i-au furat trupul [Mt. 27, 66], El a înviat din morți a 3-a zi și S-a arătat Ucenicilor Lui [Mt. 28, 9], iar ostașii au fost plătiți să mintă că trupul Lui a fost furat [Mt. 28, 13]. Și minciuna „furării” trupului Său s-a răspândit între iudei [Mt. 28, 15], deși El a fost văzut viu de Ucenicii Lui și nu numai de ei, ci și de milioane de Sfinți ai Bisericii până azi. Căci dacă vrem să cunoaștem ce a spus Iisus Hristos, Domnul nostru, Ucenicilor Lui de peste veacuri, adică tuturor Sfinților Lui, trebuie să facem o muncă de cercetare extinsă asupra tuturor vedeniilor hristologice pe care ei le-au avut și în care El a vorbit cu ei.

De aceea, Viețile Sfinților sunt profund dogmatice, pentru că sunt revelaționale. Ele cuprind multe vedenii ale Domnului, ale Maicii Sale, ale Îngerilor și Sfinților Lui. Și dacă vrem să vedem teologia dogmatică a aghiologiei, atunci trebuie să o cercetăm cu finețe de suflet, cu multă evlavie, pentru că în Viețile Sfinților se continuă Scriptura Bisericii până azi. Viețile Sfinților lui Dumnezeu sunt Scriptura actualizată a Bisericii. Căci viața Bisericii nu se termină odată cu Faptele Apostolilor sau cu Apocalipsisul sau cu scrierile anumitor Sfinți Părinți ai Bisericii, ci noi suntem în Biserica slavei Sale, în aceasta, în care s-a scris Scriptura și au trăit toți Sfinții Bisericii, și Dumnezeu Se revelează oamenilor și acum, în istorie, și în veșnicie, la nesfârșit.

Tocmai de aceea, Dumnezeul nostru e viu și preaminunat, pentru că El Se descoperă cum și cui dorește, spre mântuirea lui. Iar Biserica e plină de minunile cotidiene ale lui Dumnezeu, pentru că e Biserica slavei Sale, în care El e viu și lucrător în mod continuu prin slava Sa. Din acest motiv, Biserica nu este și nu poate fi niciodată „vetustă”, „plictisitoare” sau „neinteresantă”, pentru că Biserica e plină de minuni, de vederi dumnezeiești, de noutăți duhovnicești, adică de luminări și înțelegeri sfinte.

Și toate acestea sunt posibile și la îndemâna noastră, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, a trăit ca un om printre noi și ne-a deschis nouă Împărăția prin toată iconomia Lui pentru noi. Căci toată lucrarea Lui mântuitoare a fost pentru ca noi să trăim duhovnicește, să trăim frumos, să trăim harismatic. Ca niște preafrumoși ai lui Dumnezeu, ca fălcii vii ale Împărăției sale celei veșnice.