Pastorala pascală a PS Galaction Stângă [2017]
† Galaction,
din mila lui Dumnezeu
Episcop al Sfintei Episcopii
a Alexandriei și Teleormanului,
tuturor dreptcredincioșilor creștini, cinului monahal, preacucernicilor și preacuvioșilor părinți din această sfântă și de Dumnezeu păzită Episcopie,
har și pace de la Hristos Domnul Cel înviat, iar de la noi părintească îmbrățișare și arhierească binecuvântare!
„Prăznuim omorârea morții,
sfărâmarea Iadului
și începătura vieții
celei veșnice”
(Canonul Învierii,
cântarea a 7-a)
Iubiții noștri fii duhovnicești,
Hristos a înviat!
Bucuria biruinței vieții asupra morții și a sfărâmării Iadului prin Învierea Mântuitorului Hristos ne-a adunat astăzi în Sfintele noastre Biserici, uniți într-un gând și în sfântă rugăciune. Se cuvine dar, cu bunăvoință, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru multa Sa milostivire, dar mai cu seamă pentru că ne-a binecuvântat să fim în viață.
Viața este cel mai mare și mai de preț dar pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu. Fiind împărtășire și participare la măreția creației lui Dumnezeu, viața este un prilej de bucurie pentru noi și, de aceea, ne este foarte dragă fiecăruia dintre noi: „Lumina este dulce și plăcut este ochilor să privească soarele” (Eccl. 11, 7), ne spune Sfânta Scriptură. Dar tot în Sfânta Scriptură citim: „Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea și să-și izbăvească sufletul său din mâna Iadului?” (Ps. 88, 47).
Expresie și mărturie a iubirii divine, viața este darul prin care Dumnezeu a voit să ne facă părtași fericirii celei veșnice. Însă vrăjmașul cel dintotdeauna al omului, diavolul, a voit să ne răpească, prin amăgire, acest mare dar dumnezeiesc și să ne înjuge pe veci cu moartea. Dar Dumnezeu, Care „n-a răbdat ca făptura Sa să fie înghițită de pieire”, a deschis întreaga vistierie a milei și a iubirii și, prin jertfa de pe Cruce a Fiului Său și prin slăvită Învierea Sa, a curmat robia păcatului și a biruit moartea, sfărâmând stăpânirea răutății, precum încă de demult Prorocul vestea: „Din stăpânirea locuinței morților îi voi izbăvi și de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruința ta?” (Os. 13, 14).
Sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea biruinței vieții asupra morții și siguranța învierii fiecăruia dintre noi. Dacă prin Adam moartea a pus stăpânire pe om, iată, prin Înviere, moartea a fost biruită. Dacă „printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”, iar de atunci „moartea a trecut la toți oamenii” (Rom. 5, 12), „tot printr-un om – prin Hristos Domnul – a venit și învierea morților” (I Cor. 15, 21). Dacă, începând cu Adam, toți oamenii, fiind supuși robiei păcatului și morții, nu puteau să se ridice singuri din blestem și să trăiască în veci, prin Învierea Mântuitorului toți sunt izbăviți din legăturile morții și trecuți din întuneric la lumină și din moarte la viață. „Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 22).
Prin Jertfa Mântuitorului Hristos moartea se transformă în eveniment pascal, de mutare la Dumnezeu, iar în lumina Sfintei Învieri ea devine cale spre învierea veșnică și poartă unică a unirii cu Dumnezeu. Începutul acestei lucrări de înălțare a neamului omenesc către îndumnezeire este înfăptuit de Mântuitorul Hristos, prin pogorârea Sa la Iad, după cum ne dă mărturie o frumoasă rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:
„Și pogorându-Se, prin Cruce, în Iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi-născut din morți, ca să fie El Însuși Începătorul tuturor întru toate”[1].
Înțelegem că „S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului” (Efes. 4, 9) și „propovăduind duhurilor ținute în închisoare” (I Petr. 3, 19), Hristos deschide calea spre înviere oricărui muritor și porțile Raiului îi primesc pe toți cei ce doresc să intre prin ele.
Încă din timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul Hristos a stăruit asupra învățăturii despre învierea cea de obște și a legat-o în mod nemijlocit de propria Sa Înviere.
Astfel, cu puțin timp înainte de Patimile și Moartea Sa pe Cruce, El îi întărește pe Sfinții Lui Apostoli, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fii vii” (In. 14, 18-19). Încă și mai lămurit arată aceasta când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață…Că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (In. 5, 24, 28-29).
Mai presus de cuvinte, Mântuitorul Hristos întărește acest adevăr prin fapte, înviind pe fiica lui Iair (Mc. 5, 41), pe fiul văduvei din Nain (Lc. 7, 14), pe bunul Său prieten Lazăr, cel mort și îngropat de 4 zile (In. 11, 43) și culminând cu propria Sa înviere, pe care noi astăzi, cu neasemănată bucurie o vestim, cântând: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Biruința asupra morții sufletești a omului, ca neascultare față de Dumnezeu, și ridicarea firii umane căzute sunt realizate de Mântuitorul Hristos pe parcursul întregii Sale activități pământești, prin cuvintele, faptele și minunile Sale, prin întreaga Sa viață de jertfă și lumină. Viața Sa este un Paști, adică o trecere de la moarte la viață pentru umanitatea asumată în ipostasul Său dumnezeiesc, realizând în Sine intrarea umanității în iubirea Preasfintei Treimi.
Învierea este actul final și întregitor prin care Hristos nimicește puterea păcatului și a morții făurindu-ne nouă o Cale către Împărăția Sa cea veșnică, Hristos devenind „Paștile nostru Care S-a jertfit pentru noi” (I Cor. 5, 7). El Însuși ne învață în acest sens: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6). „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (In. 10, 9).
Așadar, avem o Cale către Înviere! La ea se ajunge mergând mereu și cu multă strădanie și nevoință: „Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). De altfel, însăși întreaga trăire a celor dintâi creștini, după cum ne arată Sfânta Scriptură (F. Ap. 18, 25; 19, 9, 23), era denumită „cale” sau „calea Domnului”. De la Înviere și cât va fi lumea, Cel ce ne conduce pe această cale, Cel care merge împreună cu noi, este Hristos Cel înviat, Cel care a parcurs și cunoaște drumul spre Înviere, căci El este deopotrivă Calea și Călătorul, „învierea și viața” (In. 11, 25).
Învierea Mântuitorului Hristos este vocația umanității, iar starea de îndumnezeire a firii umane înfăptuită prin ea devine sensul istoriei, care presupune nădejdea omului în înviere. Știind că veșnicia nu poate fi trăită în limitele vieții pământești, omul nădăjduiește în înviere. „Aștept învierea morților”, mărturisim noi în Simbolul de credință, iar Sfântul Apostol Pavel afirmă în același sens: „Și noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 23).
Viața omului capătă valoare și sens numai în lumina Sfintei Învieri, ca țintă finală și împlinire a vocației noastre primordiale, aceea de a fi nemuritori. Având această înțelegere, creștinii s-au avântat pe calea nevoințelor Postului Mare nu cu întristare, nu „cu sac și cenușă” precum în vremea veche, ci cu bucurie și nădejde, știind că la sfârșitul călătoriei îi așteaptă cu certitudine Slăvita Înviere, din ale cărei roade bogate se vor împărtăși prin credință, har și fapte bune.
Călători „pe marea vieții”, dar având ca destinație Împărăția lui Dumnezeu, căpătăm „nădejde tare de mântuire”, când auzim și noi cuvintele Îngerului, care astfel vestea Sfânta Înviere Sfintelor Femei Mironosițe: „Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați! Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis” (Mt. 28, 5-6).
Învierea Domnului risipește întunericul și alungă orice teamă, „Nu vă mai temeți!” devenind deviza și întărirea celui ce se îndreaptă pe „calea mântuirii”.
În Rai, Adam nu știa ce este moartea, nici păcatul, nici teama, căci fiind nedespărțit de Dumnezeu nu avea cum să cunoască moartea și, în desăvârșită ascultare trăind, el nu știa păcatul. După căderea în păcat însă, glasul lui Dumnezeu îl înspăimântă. Păcatul adusese cu el rușinea și teama. De atunci și până la Sfânta Înviere, toți urmașii lui Adam au rămas supuși sentinței divine „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!”, păcătuind cu rușine și murind cu teamă.
Dar a venit vremea harului și auzim glas de aur din Scripturi, zicând: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu!” (Lc. 1, 30). Chiar Hristos, potolind furtuna de pe mare, îi îmbărbătează pe Ucenici, zicând: „Eu sunt, nu vă temeți!”. Și iarăși, întărindu-i pe Muntele Tabor, El le grăiește: „Sculați-vă și nu vă temeți!”.
Nici noi, creștinii de astăzi, nu ne mai temem, căci „din mormânt a răsărit iertarea” și Îl auzim în mod deslușit pe Domnul Cel înviat, Care ne zice: „Nu vă temeți!”. Nu vă temeți de relele acestui veac, nu vă temeți de nedreptate, nu vă temeți de valurile patimilor, nu vă mai temeți de moarte, ci „Bucurați-vă!”. Să ne bucurăm în necazuri și în întristări, nădăjduind și crezând în Domnul, iar bucuria slăvitei zile de astăzi să devină pentru noi bucuria vieții, bucurie sub al cărei semn stă însăși credința și mântuirea noastră.
Iubiți fii ai Învierii Domnului,
ca bucurie permanentă a vieții noastre, Învierea Domnului este pentru întreaga lume „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, nu numai în plan istoric, ci, mai ales, în plan existențial. Hristos Cel înviat biruiește moartea mai întâi în trupul Său, cunoscând vicleșugul ei și sfărâmând din interior puterea ei, ridicând firea Sa umană la nestricăciune și desăvârșire. Roadele învierii Sale se extind asupra tuturor oamenilor, atât vii cât și morți, făcând astfel începutul unui nou veac, hristologic și eshatologic în același timp, dăruind creației puterea de a deveni Biserică. El transformă lumea prin iubirea Sa într-un „atelier al nemuririi”, după cum frumos se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în care cei iubiți ai Săi primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu.
Evidențiind caracterul ontologic al Jertfei și Învierii Mântuitorului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog ne lămurește adevărul acesta prin următoarele cuvinte: „Deci Dumnezeu Cel peste toate a venit pe pământ ca să rezidească și să înnoiască pe om prin prezența Sa și să binecuvinteze toată zidirea blestemată din pricina lui. În scopul acesta a dat viață și a făcut nestricăcios sufletul pe care l-a luat, dar trupul Său neprihănit și dumnezeiesc, deși l-a îndumnezeit, l-a purtat încă stricăcios și nematerial. Căci cel ce mănâncă și bea, ostenește și asudă, e legat și lovit, atârnat și pironit pe cruce, este în chip vădit stricăcios și material. De aceea a și murit și a fost așezat în mormânt! Dar când a înviat întru nestricăciune, a înviat împreună și trupul însuși duhovnicesc, cu totul dumnezeiesc și nematerial. De aceea n-a rupt nici pecețile mormântului când a ieșit din el…Iar coborând în Iad, El a eliberat din legăturile veșnice sufletele Sfinților ținute acolo și le-a înviat. Deci taina aceasta nu s-a săvârșit numai cu Hristos, ci pentru toată lumea și cu fiecare din Sfinții de odinioară, și se săvârșește fără încetare până acum”[2].
Înțelegem așadar că Învierea, deși s-a petrecut în timp, acum două milenii, ea este contemporană cu noi, dar și cu veșnicia, prin roadele și efectele sale care lucrează activ și permanent în cei credincioși. Sfânta Înviere e săvârșită „o dată pentru totdeauna”, dar devine în istorie izvor de viață și de veșnicie.
Din acest izvor gustând și noi nu putem tăcea, ci dând glas sărbătorii Îl mărturisim pe Hristos Cel înviat ca „Domn și Stăpân al vieții noastre”. Aceeași mărturie o auzim de la un Sfânt Părinte al Bisericii noastre, care, arătând harul zilei de azi și roadele ei cele bogate revărsate cu prisosință peste noi, grăia: „Batjocorit, necinstit, ocărât și scuipat a fost, însă pe noi de rușinea și necinstea veșnică ne-a slobozit. Cu spini a fost încununat, însă nouă ne-a întocmit cununa veșnică a slavei. Pe lemn a fost răstignit și a murit, însă a întunecat soarele, a clătinat pământul, a deschis mormintele, a înviat pe cei morți, pe tâlhar în Rai l-a dus și prin moartea Sa moartea noastră a omorât. În mormânt a fost pus ca un muritor, dar prin puterea Sa a înviat ca un fără de moarte și nouă, celor ce murim, ne-a dat nădejdea învierii. Astfel, crezând în Cel înviat, nu ne vom lepăda a-L mărturisi ca Domn și Dumnezeu, Care ne-a rânduit nouă cale de mântuire”[3].
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, „Eu sunt Ușa”, ne spune limpede Mântuitorul Hristos, iar Sfânta Sa Înviere este „piatra din capul unghiului”, este cheia de boltă la care se raportează viața noastră. Plină de roade se arată pentru noi Învierea Domnului, dacă vom înțelege că numai prin Hristos și în Hristos putem ajunge la viața veșnică.
„Fără Mine nu puteți face nimic”, ne grăiește iarăși Hristos Domnul, iar Sfântul Efrem Sirul dă mărturie despre acest adevăr, spunând: „Eu, cât despre mine, mă tem de moarte, dar Hristos este îndrăzneala mea. În mine mă tem, în Acela mă bizuiesc; în mine fug, iar în Acela stau; în mine mă rușinez, în Acela cutez, El este mărgăritarul, eu tina, El Comoara, eu țărâna; El Viața, eu moartea”[4].
Iubiții mei,
Ziua Învierii este cel mai mare eveniment din istoria mântuirii. Ea pune în cumpănă soarta veșnică a lumii întregi și a istoriei. Ea este lumină dumnezeiască revărsată din iubire în lume, este putere de creație din nou a lumii spre a o duce la o existență nouă, la o viață nouă. Ziua Învierii este „începătura altei vieți veșnice”. De aceea, Creștinismul nu este o învățătură a morții, ci a vieții. Sfinții Apostoli nu au fost trimiși la propovăduire să vestească învierea morților, ci „pocăința spre iertarea păcatelor”, adică viața cea nouă.
Astfel, Biserica este intrarea în viața înviată a lui Hristos, este creșterea omului în iubire jertfelnică și așteptarea „zilei celei neînserate” a Împărăției lui Dumnezeu. În Hristos, moartea însăși a devenit un fapt de viață, pentru că El a umplut-o cu viața Sa, cu dragostea și lumina Sa. În El „toate sunt ale voastre…fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 21-23). „Și dacă eu fac această nouă viață a mea, dacă fac a mea această foame și sete după Împărăție; a mea această așteptare a lui Hristos, a mea certitudinea că Hristos este viața, atunci moartea mea însăși va deveni un act de comuniune cu Viața. Nu știu cum sau când va veni împlinirea, dar știu că în Hristos această mare Trecere, Paștile lumii a început deja”[5]. „Paștile nestricăciunii” ni s-a dăruit prin Înviere, dar trebuie să ne întrebăm cugetul, dacă pentru noi a însemnat cu adevărat „o trecere”. Am trecut noi la o stare mai bună, mai curată?
Mai mult ca în oricare altă sărbătoare a Sfintei noastre Biserici, noi trăim astăzi înnoirea noastră lăuntrică, duhovnicească, spre care ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Rom. 6, 4). Bucuria Învierii Domnului trebuie să reprezinte pentru noi un popas duhovnicesc spre transformarea morală a fiecăruia dintre noi, prin fapte vrednice de rostul și chemarea noastră la viața veșnică: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).
Fiind născuți din nou prin Hristos, devenim și noi fii ai Învierii, prin înnoirea firii, cu ajutorul harului și cu lucrarea Duhului Sfânt. Iar Sfântul Duh, „Cel care pe cele neputincioase le întărește și pe cele cu lipsă le împlinește”, va veni în ajutorul slăbiciunii noastre. Luminați de Duhul, suntem datori să aprindem în noi dragostea față de aproapele, concretizată în faptele milei trupești și a celei sufletești, viețuind în pace și în dreptate cu toți oamenii. Asemenea Sfinților Apostoli, care, după Înălțarea Domnului la cer, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare și „erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. 24, 53), nici noi să nu dăm uitării rugăciunea în Sfintele noastre Biserici.
Abia când vom împlini toate acestea, vom auzi glasul Domnului și Stăpânului vieții noastre, zicându-ne: „Bine, slugă bună și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău!” (Mt. 25, 21). Vom rosti atunci și noi, într-un glas cu Sfântul Apostol Petru: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă și neîntinată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru noi” (I Petr. I, 3-4).
Împărtășindu-vă din inimă aceste gânduri, cu nădejdea că le veți sădi în sufletele voastre, vă îmbrățișăm cu părintească dragoste și vă dorim o viață nouă în Hristos Domnul Cel înviat, zile îndelungate, cu pace, întru bucurie și cu sănătate deplină și vă adresăm vestirea cea de biruință purtătoare:
Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele doritor și
către Domnul Cel înviat totdeauna rugător,
† Galaction,
Episcopul Alexandriei și Teleormanului.
[1] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 199-200.
[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia, vol. 6, Ed. Humanitas, București, 2009, p. 117-118.
[3] Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de Dumnezeu, vol. III, Ed. Sofia, București, 2006, p. 290.
[4] Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături, tomul II, ed. a II-a, Ed. Bunavestire, Bacău, 2006, p. 354.
[5] Alexander Schmemann, Pentru viața lumii – Sacramentele și Ortodoxia, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 132.