Predică la Duminica a II-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

vorbind despre trupul îndumnezeit al lui Hristos Cel înviat, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că el „era un trup total transparent pentru sufletul și dumnezeirea Sa”[2]. Adică cei care Îl vedeau pe Domnul Cel înviat știau că este Dumnezeu întrupat, nu Îl puteau confunda cu un om obișnuit, pentru că „prin el nu se vedea decât lumina”[3] dumnezeirii Sale. Însă, continuă Părintele Dumitru, „în acest fel de trup se va îmbrăca fiecare om iubitor de Hristos la înviere[a cea de obște n.n.], dar păstrând notele [trăsăturile n.n.] lui personale și tot ce s-a imprimat în el prin faptele și gândurile lui cele bune din timpul vieții pământești”[4]. Pentru că și trupul pnevmatizat al Domnului, deși era plin de lumină, „păstra urmele cuielor, dar prin el se vedea viața sufletului Său, imprimată de gândurile și faptele Lui generoase și mântuitoare, purtat de extrem de luminosul Său ipostas [persoană n.n.] divin.

[De aceea,] Apostolii au cunoscut, în trupul lui Hristos cel înviat, trupul Lui de dinainte de moarte, dar ridicat la cea mai frumoasă slavă, transparență și frumusețe duhovnicească”[5].

Căci trupul îndumnezeit al unui Sfânt nu este un alt trup decât cel pe care Sfântul l-a primit prin naștere, ci este cel întru care Sfântul s-a născut, dar s-a și umplut de slava lui Dumnezeu, în toate nevoințele vieții sale pământești. Pentru că Sfintele Moaște, pe care noi le avem de la Sfinții lui Dumnezeu, sunt trupurile lor, cu care ei s-au născut și în care ei s-au sfințit, dar care, după moarte, nu au fost pătrunse de putreziciune, pentru că slava lui Dumnezeu este în ele.

Și astfel, privind Sfintele Moaște pe care Biserica le cinstește ca pe trupurile înduhovnicite ale Sfinților lui Dumnezeu, noi înțelegem, în mod practic, spusa Sfântului Pavlos, că trupul este „templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ]” [I Cor. 3, 16, BYZ]. Iar dacă Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui, adică și în sufletele și în trupurile lor, pentru că oamenii sunt psiho-somatici, atunci ei, Sfinții, sunt templele vii și raționale ale lui Dumnezeu. Căci ei, acum, prin sufletele lor, sunt în Împărăția lui Dumnezeu, iar, prin trupurile lor sfinte, cei care sunt recunoscuți de către Biserică, sunt în Biserică.

Însă îi știm noi pe toți Sfinții lui Dumnezeu? Nu, nu-i știm pe toți! Știm noi unde sunt toate Sfintele lor Moaște? Nu, nu știm! De aceea, numai o parte din Sfintele lor Moaște sunt în Biserici, Paraclise, chilii, muzee și în casele celor credincioși. Dar toate sufletele Sfinților sunt în Împărăția lui Dumnezeu și El îi cunoaște pe fiecare în parte, pentru că, în relație directă cu El, ei și-au sfințit viața.

De aceea, Sfintele Moaște sunt semnele reale ale sfințeniei. Ele arată că trupul nostru se sfințește în același ritm cu sfințirea sufletului nostru, pentru că omul se sfințește în mod total. Nicio parte a trupului nostru nu este exclusă de la sfințenie! Și aceasta, pentru că în integralitatea noastră noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Și când ducem chipul la asemănarea cu Dumnezeu, când trăim în ascultare de Dumnezeu și cu El în noi, prin slava Lui, atunci ne facem frumoși ca El, ca Cel preafrumos și fără asemănare, și Care a ieșit din mormânt „ca dintr-o cămară strălucind”[6].

– De ce mormântul Domnului e văzut în mod liturgic ca o cămară?

–  Pentru că subliniază faptul că mormântul Domnului a fost profețit în Ps. 18, 6 în acești termeni: „El [este] ca un mire ieșind din cămara sa [Αὐτὸς ὡς νυμφίος ἐκπορευόμενος ἐκ παστοῦ αὐτοῦ]” [LXX].

Căci παστός [pastos] înseamnă camera de nuntă. Camera în care mirele își duce pentru prima oară mireasa, cu care abia s-a căsătorit. Adică o duce în dormitorul conjugal, cum spunem noi astăzi, care e camera mirelui și a miresei, a soților.

Însă de ce a ajuns Domnul în mormânt? Pentru că a murit pentru noi pe Cruce! Și de ce e mormântul Lui o cămară de nuntă și nu un loc de care, adesea, nu vrem să auzim? Pentru că mormântul Său a fost locul în care s-a odihnit activ trupul Său cel îndumnezeit și „prin care stricăciunea s-a stins”[7]. Pentru că în mormântul Său, trupul Său era unit cu dumnezeirea Lui și nu a cunoscut stricăciunea. Și după cum sufletul Său, unit cu dumnezeirea Lui, era activ în Iad, tot la fel, pe pământ, în mormântul Său, trupul era unit cu dumnezeirea Lui și era activ, era lucrător, era plin de sfințenie, pentru că era trupul Fiului lui Dumnezeu întrupat, adică trupul cel mai îndumnezeit cu putință.

Și El a ieșit ca un Mire din cămara Sa, pentru că a ieșit cu trupul Său cel mult-pătimitor transfigurat, plin de lumină dumnezeiască, ca un biruitor împotriva morții și a Iadului și, prin trupul Său, El ne arată iubirea Lui față de noi toți. Căci sfințindu-Și umanitatea Lui, El ne dăruie sfințenia Sa în Sfintele Taine ale Bisericii[8]. Iar Biserica este, din această perspectivă sacramentală, cămara Lui de nuntă. Fiindcă Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii „extinde efectul jertfei lui Hristos asupra oamenilor în decursul istoriei mântuirii. Ea e săvârșită prin conlucrarea lui Hristos cu comunitatea bisericească și pentru ea, după ce Hristos Și-a sfințit umanitatea asumată de El prin intrarea Lui ca jertfă la Tatăl, pentru ca prin ea să se extindă această sfințire și la oameni”[9].

Și așa cum trupul Lui era activ în mormânt și nestricăcios și sfințea toate, el este activ și acum, în Biserică, și ne mântuiește pe noi, când ne împărtășim cu El euharistic.

Însă au existat și niște eretici, numiți aftartodochitei [ἀφθαρτοδοκῆται][10] sau aftartodocheți, așa cum s-a încetățenit numirea lor în română, care considerau că trupul Domnului „a fost dintotdeauna nestricăcios” și nu a devenit nestricăcios odată cu moartea și învierea Sa. Însă prin această afirmație eretică ei negau Patimile și Moartea Domnului, falsificând întreaga Lui viață pământească. Căci un trup nestricăcios, adică cu totul înduhovnicit, nu putea să pătimească. Dar trupul Domnului a devenit astfel prin învingerea desăvârșită a stricăciunii în trupul Său, adică a tot păcatul, care aduce stricăciune în noi, prin moartea Lui pentru noi.

Sfântul Ioannis Damaschinos îi desemnează drept inițiatori ai ereziei aftartodochete pe doi Episcopi: pe Iulianos, Episcop de Alicarnassos [Ἁλικαρνασσός], care este Bodrum de azi, în Turcia[11] și pe Gaianos, Patriarhul Alexandriei Egiptului[12]. Iar din istoria Bisericii cunoaștem faptul că și Sfântul Împărat Iustinianos [Ἰουστινιανός][13] cel Mare a căzut pradă acestei erezii, dar că s-a pocăit de ea spre sfârșitul vieții sale[14] și este pomenit pe 14 noiembrie[15].

Însă trupul Domnului, care nu s-a stricat în mormânt, pentru că era purtător de viață dumnezeiască, ne arată nouă cum trebuie să fie și trupurile noastre după moarte: nestricăcioase, frumoase, duhovnicești, pline de viața lui Dumnezeu și făcătoare de minuni. Pentru că, dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu, atunci trebuie să lăsăm după noi nu cadavre, care se descompun și miros urât, ci Sfinte Moaște, adică trupuri duhovnicești, trupuri care sunt temple ale Dumnezeului Celui viu. Trebuie să lăsăm după noi semnele credinței noastre celei drepte și a dreptei și evlavioasei noastre viețuiri creștine.

– Iar Sfântul Tomas, Apostolul, care nu Îl văzuse pe Hristos Cel înviat, ce a vrut să vadă?

– A vrut să vadă „semnul cuielor [τὸν τύπον τῶν ἥλων]” [In. 20, 25, BYZ]! Pentru că a vrut să vadă continuitatea reală și profundă dintre Hristos Cel mort și Hristos Cel înviat. A vrut să vadă dacă Hristos Cel înviat este identic cu Cel răstignit pe lemnul Crucii. Și când s-a convins de acest lucru, el a adeverit întregii Biserici că Iisus Hristos a înviat din morți, că El e Dumnezeu și om, adică Domnul și Stăpânul vieții noastre.

Sfântul Tomas a fost încredințat[16] de învierea Lui. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l reținem! Pentru că Domnul a venit la Ucenicii Lui „[cu] lumina de nesuportat a dumnezeirii [τῇ ἀστέκτῳ θεότητος αἴγλῃ]” Sale[17] și așa le-a arătat semnele cuielor din trupul Său. Iar Sfântul Tomas, atingând trupul Său cel îndumnezeit cu frică și cu credință, a mărturisit că Hristos este Domnul și Dumnezeul său[18]. Pentru că credința noastră are nevoie de încredințări continue din partea lui Dumnezeu. Și încredințările Lui sunt formate din minuni, înțelegeri, vederi și luminări dumnezeiești, întâlniri cu oameni Sfinți, diverse evenimente lămuritoare de sine din viața noastră. Căci prin toate acestea Dumnezeu nu dorește numai ca noi să credem în El, ci vrea să ne certifice faptul că El e mereu cu noi. Că El e cu noi oriunde mergem și orice facem.

De aceea, trebuie să ne bucurăm tot timpul de semnele prezenței Lui în viața noastră. Și fie că e vorba de o carte sau de un om sau de un eveniment prin care Dumnezeu ne vorbește, trebuie să ne bucurăm pentru mila Lui cu noi și să Îi mulțumim pentru toate acestea. Pentru că El ne trimite aceste multe bucurii și certificări continue în viața noastră, tocmai pentru ca să ne arate iubirea Lui față de noi, bucuria Lui față de noi și dorința Lui de a rămâne vii în relația cu El Însuși.

Așadar, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul și Stăpânul vieții noastre! Pentru că El e viu și vrea ca și noi să fim vii. Să ne bucurăm neîncetat de nădejdea bucuriilor celor veșnice ale lui Dumnezeu[19]! Să dorim să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin slava Lui!  Căci, așa cum spunea Sfântul Maximos Mărturisitorul, „fără lumina duhovnicească nu ar putea să primească niciodată mintea omenească vreo vedere duhovnicească”[20]. Pentru că această lumină dumnezeiască este lumina Învierii Sale, este lumina Împărăției Sale.

Hristos a înviat!

Hristos, Dumnezeul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 19 aprilie 2017.

[2] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Opere complete, vol. 5, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 395. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 394-395.

[6] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 34.

[7] Acatistul Sfântului Mormânt, al doilea stih de la icosul al 3-lea, în Acatiste, tipărite cu binecuvântarea PS Dr. Laurențiu Streza, Episcopul Caransebeșului, Ed. Christiana & Sfânta Mănăstire Nera, București, 1999, p. 49.

[8] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ed. cit., p. 742. [9] Ibidem.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aphthartodocetae.

[11] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bodrum.

[12] Cf. Liber de haeresibus, 84, în Die Schriften des Johannes von Damaskos [Scrierile lui Ioannis din Damascos], vol. IV, Liber de haeresibus. Opera polemica, vizate de P. Bonifatius Kotter, în col. Patristische Texte und Studien, vol. 22, Ed. Walter de Gruyter, Berlin & New York, 1981, p. 753/756 și 56.

[13] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[14] Viețile Sfinților pe luna aprilie, ed. BOR 1995, p. 87.

[15] Cf. https://orthodoxwiki.org/Justinian.

[16] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 57/ În greacă, aici: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. Am citat cântarea de la Slavă…Și acum…, de dinainte de Lumină lină…, de la Vecernia Mare: καὶ Θωμᾶν πληροφορήσας.

[17] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. Prima stihiră idiomelă de la Litie. [18] Ibidem.

[19] Filocalia românească, trad., introd. și note de Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1994, p. 312. [20] Idem, p. 320.

Eminescu: între modernitate și tradiție [56]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dumnezeu

Concepția despre Dumnezeu în opera eminesciană se distinge cel mai bine din contextele în care El apare ca un Părinte al geniului. Tema Creatorului Absolut e indisolubil legată de concepția poetică/ artistică a lui Eminescu.

Geniul minții poetice reprezintă o iradiere a Minții/ Gândului care a creat lumea și care poate oricând să creeze lumi – ceea ce o determina pe Rosa del Conte să deducă o religio mentis. Unele creaturi, prin geniul minții, sunt mai aproape de El, într-o relație de filiație, ca față de un Părinte, cu Creatorul Absolut: „Dumnezeu în lume le ține loc de tată/ Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată” (În vremi de mult trecute)[1].

Elogiul minții – reperabil, la Eminescu, în Memento mori și Floare albastră cu precădere – are însă o tradiție veche în literatura bizantină[2] și în cea românească.

Rosa del Conte îi oferea ca exemple pe Maxim Mărturisitorul și Origen, din literatura bizantină, iar din cea românească pe Ioan Exarhul[3] și Antim Ivireanul.

Tradiția se poate urmări însă pe un spațiu istoric vast. Și dacă ne referim numai la cea românească, îi mai putem evoca, între alții și pe lângă Antim[4] (care e mai puțin conceptual și mai mult alegoric/ metaforic și poetic), pe Neagoe Basarab[5], Nicolae Milescu[6], Dimitrie Cantemir[7], Grigorie Râmniceanu[8].

Nicolae Milescu traducea însă în românește și o altă precizare esențială din literatura patristică, și anume de la Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu iaste gând neîncetat[9].

Dosoftei poetizează aceeași concepție, demonstrându-ne retenția ei din perioada veterotestamentară și consecvența în tradiția creștină, în care Creatorul este reprezentat ca Gândul, de nimeni cunoscut, care a gândit din veșnicie lumea și a adus-o la ființă în timp și odată cu timpul: Dumnezeu „au fapt ceriul cu gândul” (Ps. 135, 17), „Mare este Domnul de tărie,/ Și gândul Lui nime nu-i să-l știe” (Ps. 146, 15-16), „Că Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut și-I țân toate rândul” [rânduiala, ordinea, armonia] (Ps. 148, 15-16). Pe acest traiect/ filon, Eminescu putea scrie: O, Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur).


[1] Am formulat ideea, mai pe scurt, și în teza mea doctorală, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 399.

[2] Primul om, necontaminat de rău, se afla întotdeauna, înainte de prelest, „în atingere, prin puterea minții, cu cele dumnezeiești și inteligibile din ceruri”, cf. Sfântul Atanasie cel Mare [al Alexandriei], Scrieri. Partea I, col. PSB, vol. 15, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 32.

[3] „Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori și cu lune, pământul împodobit cu ierburi și copaci, marea bogată în toate soiurile de pești și de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăcește de minunare și nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălțare a spiritului, care îmbrățișează întreg pământul și merge încă și mai sus decât cerurile. De ce este legat acest intelect? Și când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depășeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile și în aceeași clipă se găsește în corpul omului? Cu ce aripi se înalță? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!”, apud Rosa del Conte, op. cit., p. 399-400, n. 17.

[4] „Unde ți-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic? Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeeștii puteri, soțiia [însoțitoarea] cea iubită a îngerilor? Unde iaste frumusețea aceia a închipuirii [asemănării] cei dumnezeești? Unde iaste podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava? Unde sunt frumusețele lui cele minunate, carele îl arăta mai luminat decât soarele?”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 146.

[5] „Mintea iaste cap și învățătură dulce tuturor bunătăților [virtuților] și sfârșitul ei foarte iaste proslăvit. Mintea iaste avuție și comoară netrecătoare, care nu să cheltuiaște niciodată. Mintea cea curată să urcă mai pă deasupra cerurilor și solește [vestește] dreptățile sufletului și ale trupului înaintea atotțiitoriului Împărat. Mintea iaste viiața priiatenilor și împăcare fraților. Mintea trează iaste priiaten mai bun și mai cinstit împăraților și domnilor decât toată avuțiia și bogățiia lor cea multă”, cf.  Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, op. cit, p. 338-339.

[6] Este vorba de un fragment din IV Macabei (Biblia 1688), în traducerea lui Nicolae Milescu (diortosit de V. Cândea sub titlul Despre rațiunea dominantă): „Când a alcătuit Dumnezeu pe om, a sădit în el pasiuni și înclinări [apetențe, sensibilități] și totodată i-a așezat mintea pe un tron în mijlocul simțurilor […]; iar minții i-a dat Legea, prin care, de se va conduce, va împărăți peste o împărăție cumpătată și dreaptă și bună și curajoasă”, cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, op. cit., p. 201-202.

[7] „Microcosmosul [omul] trebuie apoi să prefacă [să vadă cu mintea] soarele macrocosmosului în soare veșnic, adică în înțelepciune dumnezeiască [să contemple soarele văzut ca simbol al înțelepciunii veșnice]. Despre aceasta zice Apostolul (I Cor. 3, 19): «Nebunie este înaintea lui Dumnezeu înțelepciunea lumii», adică lumina solară a lumii, care este întuneric, în fața Mielului, care este Soarele dreptății, adică în fața luminii lui Dumnezeu, dacă nu se va preface în credința deplinei înțelepciuni, adică în lumina sau în soarele pe care îl arată nădejdea. […]

Veșnica înțelepciune este aceea care trebuie să împlinească cele ce acum sunt deșarte și goale: adică «se va face lumina lunii, ca și cea a soarelui», cu alte cuvinte, fiecare cap lipsit de înțelepciune și de cunoaștere se va umple; pentru care lucru ai martor credincios și bun pe Malahia (3, 18), acolo unde zice: «Și vor vedea (adică vor lua cunoștință și vor cunoaște) care este deosebirea dintre cel drept și cel nelegiuit»”, cf. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ediție critică de Virgil Cândea, postfață și bibliografie de Alexandru Duțu, Ed. Minerva, București, 1990, p. 300-301.

[8] În prefața Triodului din 1798: „Cum că iubirea de înțelepciune și de multă știință iaste la om un dar al dumnezeieștii providenții, vederat se cunoaște. Și aceasta au pus aripi minții omenești ca să zboare până la sfera cea cu mulțime de stele, și o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtățimea stelelor celor nerătăcitoare și pre cea cu puțin număr însoțire a planitelor, și starea lor, ținerea, orânduiala, depărtarea, mișcările, încungiurările, întocmirea și frumusețea lor, i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte și pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară și pre cea de iarnă.

Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământului cu însemnare brâne, delnițe, vârste, lățimi, lungimi și alte măsuri asemenea, au deosebit felurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit și cât nelăcuit, râuri, iazere, mări și ochianuri.

Acestași [aceeași] minte iarăși cufundându-se cu o iscodire neliniștită până și în așternutul mării, pătrunzând și cele mai dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înotătoare, nașterea lor, creșterea și înmulțirea. Iar aici au scormonit atâte metaluri, și au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărte negoațe și au împistrit cele patru părți ale lumii cu tot felul de podoabe. N-au obosit nici acia, au zburat iarăși în văzduh ca un vultur”… etc., apud Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, București, 1968, p. 190-191.

Am prezentat, anterior, exemplele de mai sus, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/24/mistica-si-ratiune-2/.

[9] „Dumnezeu iaste duh fără de trup, nevăzut și necunoscut; și iarăși, Dumnezeu iaste fire necunoscută, ochiu neadormit, gând neîncetat; și iarăși Dumnezeu iaste pricina, adecă făcătoare a toată lumea văzută și nevăzută”, cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, op. cit., p. 89.