Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și imaginea lui Zamolxe din Gemenii conține similitudini de viziune (mai ales că recurentele imagini eshatologice ale stelelor care cad ca frunzele viei și ale sorilor care se întunecă provin din exprimări scripturale identice, de la Is. 34, 4, Ioil 2, 10; 3, 4, Mt. 24, 29, Apoc. 6, 12-13):

Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!
El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,
Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie
Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;

El mână în uitare a veacurilor turmă
Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.
Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.
De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.

Există însă paliere de simbolizare – de aceea și la Eminescu am observat această distincție între ființa Sa și reprezentarea Sa ca sumă de manifestări care par ostile, destinate înduplecării celor nepricepuți și neînțelepți, umbriți de „norii de secoli” ai istoriei, care nu receptează decât un scenariu dramatic și sunt impresionați de puterea dumnezeiască, nu și de iubirea Lui.

Remarcăm, aici, că reprezentarea dramatică/ scenică/ spectaculară este modul de a vizualiza sau de a recepta al omului de rând. El are nevoie de dinamism scenic pentru a reflecta.

Reprezentarea lui Dumnezeu trebuie să recurgă la comparații cu elemente sensibile (asemenea preciza și Antim Ivireanul într-o omilie la Schimbarea la față[1]), însă, într-o simbolistică mai înaltă și mai subtilă, mistică, Dumnezeu e Lumină, e Soare care:

„Dimineața când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64, 25); „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7); „Cine poate sta să vază/ De pre nouri cum dai rază?/…/ Cu neguri este Tavorul,/ Ermonul i-i nalt pogorul./ Abi-așteaptă să Te vază,/ De pre dânșii să dai rază” (Ps. 88, 25-26, 51-54) etc.

Templul Lui iradiază lumină: „Din Sion lăcașul Lui sloboade rază” (Ps. 75, 4), „Și Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază” (Ps. 77, 213-217).

În heraldica Împăratului Hristos (într-o profeție mesianică) se află soarele și luna: „În scaun să-mpărățească,/ Ca soarele să dea rază/ Scaunul Lui ce-a să șază/ Denainte-Mi, și ca luna/ Să crăiască totdeauna” (Ps. 88, 142-146) – Eminescu va pune „Lună, Soare și Luceferi” în herbul codrului, ca efigie a Raiului (Povestea codrului).

De asemenea, frumusețea Lui întrece marea: „Minunată-i unda mării,/ Ce-i mai mare Craiul țărâi” (Ps. 92, 19-20).

Raza dosofteiană, denumind strălucirea luminii divine, s-a metamorfozat literar, în opera eminesciană, în „raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) și în raza din Scrisoarea I („imperiul unei raze” întru care rezidă existența terestră și universală, introdusă cu aceeași semnificație în celebra metaforă: „raza ta și geniul morții”), unde lumina lunii, ca în mai toată lirica eminesciană, este o alegorie a luminii dumnezeiești care mai iradiază încă în noaptea lumii, în epoca romantică, în care „e apus de Zeitate și-asfințire de idei” (Memento mori)).

Această interpretare se confirmă și prin faptul că versurile „Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne/ Repaosă în raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) sunt într-o consonanță semantică perfectă cu: „Tot ce se naște, aleargă, piere/ E-n ochii Domnului repaos” (Cu mâne zilele-ți adaogi, variantă)[2]: Dumnezeu este gândirea eternă (dar și mișcare a gândirii care nu cunoaște repaos/ moarte, încetare, neființă).

Însă, cum spuneam, Dumnezeu e mai presus de alegoriile și simbolurile Sale. De aceea, El este Dumnezeu „Al cărui unic nume sfânt/ Nu-l știe nicio limbă„ sau „Tu al căruia unic semn/ Nu-l știe nicio limbă” (în varianta manuscrisă a Luceafărului la care ne-am referit mai sus), Cel „al cărui vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume” (Gemenii) etc.

În poemul Fata-n grădina de aur, Zmeul („cuvânt curat”/ Logos sau Eon – onomastică premergătoare a lui Hyper-eon – care a existat „când universul era ceață sură”) I se adresează cu: „Adonai” (numele rostibil, la vechii evrei, al lui Iahve/ Iehova) – dar pe care îl întâlnim și în Biblia 1688: „Au cu vreare voiu vrea moartea celui fără de leage, zice Adonai Domnul…” (Iez. 18, 23)[3].

Apropiindu-se de tronul Părintelui, pe care – repet – nu-L vede, Luceafărul sesizează, în primul rând, „ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”: nu este o călătorie în timp, el nu se întoarce la începuturile lumii, ci vede ca în ziua cea de-ntâi.

Ceea ce vede: o geneză continuă, puterea creatoare neoprită a lui Dumnezeu, pentru că El susține necontenit creația Sa întru ființă, conform comentariilor patristice. Precizăm: o geneză continuă, nu o geneză repetitivă. Iar luminele pe care le vede izvorând sunt luminătorii/ aștrii, cum ne lămurește mai bine tot varianta manuscrisă evocată: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Născând din neguri stele/ Umplând a chaosului văi/ Și izvorând din ele// Ici se aprinde-o stea în drum/ Colo se stinge-un soare”…[4].

Am văzut că, numindu-L pe Dumnezeu Cel „ce în câmpii de caos semeni stele” (Memento mori), Eminescu urma expresivitatea expunerilor din Hexaemera.

Din psalmul 103 (adevărată deuterogeneză) – cu care începe Vecernia („O ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii)) – derivă și imaginea lui Dumnezeu îmbrăcat în haină de lumină, precum și cea a cerului ca un cort sau a universului ca un templu – pentru că semnificația cortului este mai amplă, fundamentală fiind cea de templu: „Că Tu Te-nvești cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină./ Și Ț-ai tins ceriul ca cortul,/ De l-ai înfrâmșat cu totul”…(Ps. 103, 7-10)[5].

Pornind de aici, tot în Memento mori, Solomon cânta pe „împăratul în hlamidă de lumină”, Dumnezeu-Cuvântul, iar în poemul În vremi de mult trecute avem aceste imagini siderale: a stelelor imperiu întins ca şi un cort” și „cerul și-nfloritu-i cort”:

Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe… /…/

Abia părăsesc unii [îngeri] a domei mari pilastri,
Abia părăsesc ceru-i și înfloritu-i cort… /…/

Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat…

Și în Fata-n grădina de aur, tânăra se adresează zmeului: „Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire/ Ai părăsit al cerurilor cort”.

Expresia „a vieții mele tort [fir]este de asemenea un împrumut psalmic, de unde provine imaginea vieții fragile ca un fir/ o pânză de păianjen (Ps. 89, 10: arahnin), reprodusă astfel de Dosoftei: Anii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36).

Dar și hotarnicele clipe pot proveni din Ps. 38, 13, 15: „Cisla cea de zâle să știu câtă-m este /…/ Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă”.


[1] Atunci „atâta s-au schimbat, cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 10.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 169.

[3] Adonai nu apare nici în LXX și nici în VUL, în acest verset. În LXX este Kirios, iar în VUL este Dominus Deus.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[5] În Psaltirea neversificată: „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 2-3).

Did you like this? Share it: