Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 29 aprilie, 2017

Reîntoarcere la Nichita [91]

„Pricina ochiului nu este lacrima/ ci vederea”, spune Nichita (Patru afirmații în sprijinul realului). Și ca și cum ar fi preîntâmpinat un protest în numele logicii, pentru logica sa inversată, a adăugat: „Nu,/ să nu confunzi niciodată/ ceea ce este real cu ceea ce este adevărat”.

Realitatea ține de ceea ce se poate percepe cu simțurile, adevărul este mai presus și nu de puține ori el poate fi tocmai inversul a ceea ce pare a fi realitatea, într-o percepție superficială.

„A iubi este real,/ iubirea este un adevăr”, spune poetul. A iubi este un fapt real, care se exprimă în acte care se văd, iubirea este un adevăr permanent al sufletului.

După cum spuneam ceva mai sus[1], îl vedem, însă, pentru prima dată pe Nichita copleșit de frica morții: „M-a încercat un sentiment/ ca o apăsare/ când niciodată avusesem greutate./ Mai târziu am știut că el era frica” (Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor).

Și aceasta s-a întâmplat după ce „deodată gândul mi s-a schimbat în vedere/ și ea a început să mă doară/ ca o dezmorțire./ Un fel de creștere de picior/ pentru salt pe secundă”.

Iar frica de acest salt îl cutremură și îl tulbură: „lumina/ menită este punctului. /…/ și pentru că deodată avem început și vom avea sfârșit/ sentimentul numit frică ne-a dăruit cu guri/ sentimentul numit unu ne-a îmbrăcat în făpturi. // De ce ne-o fi trebuit nouă lumina/ și ce este această ruptură numită lumina?/ De ce a trebuit să devenim puncte/ când nefiind eram totul”. Interogația se transformă în punct, în cugetare aflată în suspensie, spânzurată de golul neliniștii.

„Câtă singurătate/ a fi”, exclamă el.

Și „ce singurătate/ să nu înțelegi înțelesul/ atunci când există înțeles. /…/ Dar să nu-nțelegi/ când nu există înțeles /…/ o singurătate a singurătății!” (Hieroglifa).

Și totuși poetul întrevede cum ar putea trece hopul neînțelesului și cum ar putea învinge singurătatea singurătății: „Întunecând întunericul,/ iată/ porțile luminii” (Haiku).

Însingurând singurătatea, iată porțile Raiului, putem zice, imitându-i formula.

Nichita se consideră un constructor al misterului, al tainei („Eu construiesc misterul/ nu îl admir”) – în poemul Defăimarea răului – , ca cel care zidește, prin poezie, casa tainei sufletului său („Fac cărămidă pentru zid de casă/ cuvântul care-l zic e pus pe masa/ și de mâncare este”). De aceea, cel ce a zidit ceva în timpul vieții sale are nădejdea că, împreună cu ai săi, „mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră”.

Vânătoarea (ne)cuvântului care trebuie pus pe masa de mâncare devine: Săgetarea cerbului stretin și harponarea peștelui Vidros (titlul unui poem).

Astfel: „Haideți, vă zic, să vânăm cerbul stretin/ schimbându-ne timpul și răsucindu-ne secundele! /…/ Din oasele lui să ne facem stâlpi de casă/ din pielea lui să ne facem acoperișe/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă. /…/

Haideți, vă zic, să pescuim peștele Vidros/ îndreptându-ne timpul și întinzând secunda/ ca apa vărsată pe lespede,/ iar ziua s-o lungim peste noapte! /…/ Din oasele Vidrosului să ne facem stâlpi de casă/ și din solzii lui, șindrilă,/ iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru/ la nuntă, vă zic”.

E o vânătoare a cuvântului cu sens arhaic de întemeiere, dar care trebuie înțeleasă cu sens spiritual: cuvântul vânat trebuie să îi fie casă și hrană.

Și nu numai atât, ci el însuși trebuie…să se schimbe în cuvânt: „Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul /…/ – Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi! /…/ schimbă-te în cuvinte, repede, cât mai e timp!” (Daimonul meu către mine)[2].


[1] Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/01/reintoarcere-la-nichita-85/.

[2] A se vedea mai sus comentariul meu. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/31/apocalipsa-in-ochiul-lui-nichita-si-despre-ce-trebuie-sa-lasi-in-urma-ta/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [61]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne întoarcem la versurile din Memento mori:

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Și făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,
Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,
Lumea asculta uimită glasu-i dulce și încet.

Este primul elogiu dedicat poeziei, urmat doar de cel – în timbru eshatologic – adresat lirei lui Orfeu. Regele David (tot rege-poet), de asemenea se acompania cu „arfa-i sunătoare”.

Până când vine momentul captivității babilonice „și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” (a se vedea Ps. 136, adesea citat în varianta versificată a lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm[1]/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi hierbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate”).

Arfa sau lira devine simbolul pentru „psalmodica gândire”[2], care, prin Dosoftei, ne-a dăruit prima operă poetică de proporții din literatura română. În afară de poeții-regi nu mai este amintit, între poeți, în Memento-ul eminescian, decât Orfeu, portretizat când deja cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată… / Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind”.

Însă imaginea cerului ca un cort sau ca o catapeteasmă ori a universului ca un templu rămâne esențială. Așa percepea Antim Ivireanul lumea şi înfățișa cosmosul ca pe o icoană a Bisericii universale – „lumea care să chiamă trup, adecă Beserica lui Hristos”[3]­ –, căutând să o picteze astfel. Căci „Beserica aceia era închipuirea ceriului”[4]. Definiție care secondează fidel tradiția patristică: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului cosmos, constătător din ființe văzute şi nevăzute, având aceeași unitate și distincție ca și el”[5].

Acest statut eclesial al arhitecturii cosmice, pe care îl configura și Heliade în Anatolida, îl susținuse și Alphonse de Lamartine, pe filiera patrologiei pe care Eminescu o recunoștea neîndoielnic în versurile poetului francez, fiind parte integrantă și din tradiția sa, precum și reproșul la adresa cecității contemporanilor: „L’univers est le temple, et la terre est l’autel;/ Les cieux en sont le dôme: et ces astres sans nombre /…/ Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés”… (La prière); „Nature! firmament! L’oeil en vain vous contemple; / Hélas! sans voir le Dieu, l’homme admire le temple” (Dieu).

Eminescu este un „poet la care se poate observa o permanentă nostalgie a geometriei ordonatoare a templului. […] La Eminescu (și la contemporanii săi), frecvența cu care templul apare în imagistica poetică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat”[6].

Corespondeța templu-univers sau templu-spirit/ suflet apare, în viziuni impresionante, în contexte eshatologic-funerare, în Memento mori, Melancolie, Scrisoarea I, Andrei Mureșanu și ea ordonează ceea ce pare o dezintegrare haotică (cred că indică tendința poetului de a se delimita de o astfel de concepție, opoziția sa față de acest deznodământ, iar semnificațiile ating profunzimi nebănuite):

Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire;
Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască
Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească
Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Marea valur’le să-şi mişte şi să tremure murindă,
Norii, vulturii mariùmbrii, a lor aripi să-şi aprindă,
Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort;
În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,
Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească
Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort.

Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească
Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,
Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos:
Râur’le să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză
Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos.
Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:
Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine].

(Memento mori)

*

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață şi s-azvârl rebeli în spaț’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit…

(Scrisoarea I)

*

 O! de-aș vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalță și întinde,
Și nourii ca sloiuri de gheață aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate

 ­Cerul din rădăcină nălțându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre și stinse surpatele lumine.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roșii, gigantice făclii,
Şi-apoi se sting. ­ Nimicul, linţoliu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

(Andrei Mureșanu)

*

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopții [luna] moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii [stele] o mie
Şi în mormânt albastru [al cerului] și-n pânze argintie [norii],

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopților monarc! /…/

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin fereste sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas; /…/

Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

(Melancolie)

După cum se poate observa, predomină imaginile sepulcrale proiectate asupra cosmosului. Semnificațiile romantice ale ruinelor (ruinele interioare sau ruinele lumii) sunt cunoscute (chiar mai înainte, John Milton, în Paradisul pierdut, îi vedea pe demoni prăbușindu-se ca „hideous ruin”).

Ruina Bisericii are drept consecință ruinarea sufletului: din „Biserica-n ruină /…/ Abia conture triste şi umbre au rămas”, la fel: „Și-n sufletu-mi /…/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Iar ruina sufletului omenesc determină risipa/ ruina[7] universului așa cum îl știm. Eminescu imaginează, în mod alegoric, cum în Biserica cerului se slujește înmormântarea pământului („Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască/ Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească/ Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat”), iar apoi însăși catapeteasma acestei Biserici siderale se sfâșie („În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească,/ Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească/ Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort”).

De aceee, esențială este corespondența între viziunea eshatologică și melancolia/ deprimarea sau destrămarea spirituală pe care o resimte.

Se potrivește versurilor de mai sus observația care s-a făcut poeziei lui Arghezi: „Imaginea dominantă a naturii este aceea a unei biserici, împodobite somptuos pentru ritualul morții”[8].

Elemente concrete ale corespondenței eclesiale sunt: catapeteasma (cerul cu icoanele stelelor)/ cortul, făcliile (luminătorii cerești sau fulgerele), clopotele, doma însăși (un echivalent neologic al casei din literatura veche care semnifică atât biserică, dar și cosmos) sau mausoleul.

Paradoxală este însă ordinea imprimată și în final – care statutează aparent lipsa unei raționalități/ coerențe a devenirii lumii – faptul că tocmai sfârșitul pare a fi structurat într-o ordine corelativă genezei.

Explicația este amplă și dificil de dedus, dar vom încerca să o expunem în continuare.


[1] Îl evocă și Nichita Stănescu într-un poem: „Plânsem cât plânsem, apoi șezum/ ca să renaștem din nou” (Mâna cu cinci degete din vol. Oul și sfera).

[2] Elena Tacciu era de altă părere: „simbolismul lirei și al harpei, preluat de întregul lirism romantic, el va avea și la Eminescu configurări ossianice”, cf. Romantismul românesc…, vol. I, op. cit., p. 371. Dar și Ossian, după Heliade, era „orb ca Homer” și „profet ca David”, cf. Idem, p. 353.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 124. [4] Idem, p. 42.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 15.

[6] Mircea Scarlat, Istoria poeziei…, vol. II, op. cit., p. 64-65.

[7] Poetul utilizează termenul risipă cu sensul din limba și literatura română veche: ruină („Întunericul e haina îngropatelor risipe [ruine]).

[8] Roxana Sorescu, Interpretări, Ed. Cartea Românească, București, 1979, p. 69.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén