Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 30 aprilie, 2017

Iov, cap. 9, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „Cu adevărat, am știut că așa este. Căci cum va fi muritorul cel Drept în fața Domnului?

3. Căci dacă are să vrea să se judece [cu] El, nu are să asculte lui, ca să nu vorbească împotrivă din buze față de vreun cuvânt al Lui.

4. Căci înțelept[1] este [cu] mintea, tare și mare. [Și] cine, tare făcându-se înaintea Lui, a răbdat[2]?

5. Cel care învechește munții și [ei] nu au știut. Cel care îi răstoarnă pe ei [în] urgie.

6. Cel care clatină [pământul] de sub cer din temelii, iar stâlpii lui se clatină.

7. Cel care zice soarelui și nu răsare, iar deasupra stelelor pecetluiește.

8. Cel care a întins cerul singur [ὁ τανύσας τὸν οὐρανὸν μόνος] și umblă ca pe pământ pe mare [καὶ περιπατῶν ὡς ἐπ᾽ ἐδάφους ἐπὶ θαλάσσης].

9. Cel care face Pleiada [Πλειάδα][3] și Luceafărul de seară [Ἕσπερον][4] și Arcturos [Ἀρκτοῦρον][5]/ Păzitorul ursului[6] și cămările vântului de sud [καὶ ταμίεια νότου].

10. Cel care face cele mari și nepătrunse, slăvite și minunate, cărora nu este număr.

11. Dacă are să mă întreacă, nu am să văd, iar dacă are să mă treacă[7], nici că am cunoscut.

12. Dacă are să izbăvească, cine Îl va întoarce? Sau cine va zice Lui: „Ce ai făcut?”.

13. Căci El a întors urgia. De către El au fost supuși chiții cei de sub cer.

14. Iar dacă are să mă asculte, va judeca cu adevărat cuvintele mele?

15. Căci și dacă am să fiu Drept, nu mă va asculta, [dar] judecății Lui mă voi ruga [τοῦ κρίματος Αὐτοῦ δεηθήσομαι].

16. Și dacă am să[-L] chem și are să [mă] asculte, nu cred că m-a ascultat.

17. [Oare] nu [cu] întuneric are să mă piardă? Iar sfărâmările mele cele multe au fost făcute în zadar.

18. Căci nu-mi îngăduie să răsuflu, ci m-a umplut de amărăciune.

19. Căci [El] apucă [cu] tărie. Așadar, cine judecății Lui se va împotrivi?

20. Căci dacă am să fiu Drept, gura mea va fi neevlavioasă, iar dacă am să fiu fără prihană, strâmb voi ieși.

21. Căci dacă am fost neevlavios, nu am cunoscut [cu] sufletul [meu]. Numai că, [pentru aceasta], mi se ia mie viața.

22. Pentru aceasta am zis: „Cel mare și stăpânitorul pierde urgia.

23. Căci cei netrebnici [sunt] în moarte minunată[8], dar cei Drepți sunt batjocoriți.

24. Căci au fost dați întru mâinile neevlaviosului. Fețele judecătorilor ea le acoperă. Iar dacă nu [este] El, cine este?”.

25. Iar viața mea este mai ușoară [decât] a unui alergător. Au fugit și nu au văzut.

26. Și, cu adevărat, este [și] corăbiilor o urmă a căii sau a vulturului zburând, căutând mâncare?

27. Căci și dacă am să zic, voi uita grăind, [iar] aplecându[-mă cu] fața, voi suspina.

28. Mă clatin [cu] toate mădularele [mele], căci am cunoscut că nu nevinovat mă vei lăsa[9].

29. Iar întrucât sunt neevlavios, de ce nu am murit?

30. Căci [și] dacă am să mă spăl [cu] zăpadă și dacă am să mă curățesc [cu] mâinile cele curate,

31. [Tu] destul în murdărie m-ai cufundat și m-a urât veșmântul [meu].

32. Căci nu ești om ca [și] mine, căruia îi voi lupta împotrivă, ca să venim împreună întru judecată.

33. Doar dacă era mijlocitorul nostru [ὁ μεσίτης ἡμῶν][10] și mustrând și ascultând între amândoi.

34. Lasă de la mine toiagul[11] și frica lui să nu mă răsucească!

35. Și [astfel] nu am să mă [mai] tem, ci voi vorbi, căci așa nu mă [mai] ascund.


[1] Se referă la Dumnezeu.

[2] Puterea Sa.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pleiadele.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Luceafăr.

[5] Am transliterat forma de N. În text este Ac.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arcturus.

[7] Cu vederea.

[8] Au parte de o moarte „bună” în aparență.

[9] În relație cu Dumnezeu. Pentru că El îi va arăta păcatele pe care el nu le cunoaște.

[10] Sintagma „mijlocitorul nostru” e unică în LXX. Însă cuvântul mijlocitor va fi folosit în NT pentru Hristos Domnul.

[11] Adică pedeapsa dumnezeiască.

Eminescu: între modernitate și tradiție [62]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Sfântul Atanasie cel Mare compara armonia universului cu o liră[1] și afirma că Dumnezeu susține permanent creația Sa întru ființă[2], ceea ce Eminescu traduce poetic, la rândul său, prin imaginea planetelor care sunt ținute în ordine de „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori). În Psaltirea de la 1651 (deși nu știu dacă Eminescu o cunoștea), cuvântul lui Dumnezeu, creator și ordonator de lumi, este „fărmăcătura fărmăcătoriului măiestru” (Ps. 57, 6)[3].

Mai mult decât atât, Eminescu concepe în Scrisoarea V aceste versuri: „În zădar boltita liră, ce din șapte coarde sună,/ Tânguirea ta de moarte în cadențele-i adună”, în care „boltita liră” cu șapte coarde ni se pare a denumi cerul – un prooroc cosmic care profețește, tânguindu-se, sfârșitul universului – sau natura cosmică, cea pe care o consideră capabilă a susține „vechiul cântec” atunci când, în catedrala interioară/ lăuntrică a poetului, „organele-s sfărmate” (Scrisoarea IV).

Într-o variantă manuscrisă a Rugăciunii unui dac, poetul exprimă astfel revelația lui Dumnezeu în viața lui, a Celui ce este „al omenirii izvor de mântuire”: „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glasul dulcii muzici [de sfere] simții duiosu-i viers”[4].

„dulcea muzică” este cea a sferelor știm din Scrisoarea V, în care face referire la „culmea dulcii muzice de sfere”.

Este posibil ca poetul să fi cunoscut și cele spuse de Sfântul Clement (sau altele asemănătoare): „Domnul este instrument muzical armonios și sfânt al lui Dumnezeu, Înțelepciunea mai presus de lume, Cuvânt ceresc”[5].

Metafora lirei (a Sfântului Atanasie) apare sugestiv și în fragmentul eshatologic din tabloul Greciei antice (Memento mori), unde lumea s-ar fi putut sfârși dacă planetele ar fi urmat lira lui Orfeu aruncată în spațiu, ceea ce înseamnă că planetele, „universu-n rugăciune” (Memento mori), ascultă și urmează un cântec care le ghidează „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V).

Nu ar fi, prin urmare, de neglijat faptul că în iconografia creștină primară apare uneori reprezentarea „Domnului nostru sub chipul lui Orfeu, cu lira în mână, înconjurat de animale. Acest simbol este foarte folosit și în scrierile autorilor antici, începând cu Clement Alexandrinul. Precum Orfeu îmblânzea cu lira sa fiarele sălbatice și vrăjea munții și copacii, la fel Hristos îi atrăgea pe oameni prin dumnezeieștile Sale cuvinte și domolea forțele naturii”[6].

Deși Orfeul nebun sau deznădăjduit al lui Eminescu nu pare a corespunde iconografiei primare creștine și asocierii cu Hristos (mai degrabă poate fi un simbol al unei lumi creștine disperate), faptul că întregul cosmos urmează unui singur cântec ne poate îndruma, totuși, spre a presupune o interferență ideatică, în versurile eminesciene, cu acest vechi motiv iconografic. Căci, așa cum și alții au remarcat, avem în Memento mori „simbolul lui Orfeu, al cărui cântec susține lumile și fără de care acestea s-ar prăbuși în haos”[7]. Dar Orfeu din mitologia antică nu susținea universul întru ființă, ca un Creator al lumii, nu avea puteri atât de mari, ceea ce face evidentă interferența cu literatura patristică și iconografia din primele secole creștine.

O imagine tradițională a lui Orfeu, în conformitate cu mitologia antică, se poate desprinde din versurile lui Asachi, spre exemplu („De cântarea lui Orfeos munții Traciei s-umplau,/ Și de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau” (La patrie)), dar nu și din cele amintite mai sus ale lui Eminescu.

Faptul că Orfeu din Memento mori și-ar putea arunca lira și astfel ar arunca universul înapoi în neființă (ceea ce, totuși, nu face: poetul prospectează consecințele numai dacă s-ar întâmpla astfel) ne duce cu gândul la semnificațiile adesea subliniate, ale ruinării cugetării creștine: „E apus de Zeitate ș-asfințire de idei”

Pe de altă parte, stingerea aștrilor, din viziunile eshatologice, a fost mai înainte asociată poetic de Heliade cu prăbușirea din cer a demonilor. Ieșirea acestor astre de sub „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori) e – reamintim – descrisă de Eminescu prin recursul la imaginea „planeților care s-azvârl rebeli în spaț’ ” (Scrisoarea I). Doar că expresia este preluată de la Heliade, acesta descriind căderea unora dintre îngeri: „Cad rebelii-n spațiu” (Anatolida sau Omul și forțele).

Comparând apoi căderea spirituală cu cea materială, Heliade-Rădulescu adăuga: „Nestrămutate astre și sateliți, planeți /…/ Sori, centre parțiale, spăimântători comeți,// Când toate s-ar exmulge din marea concentrare,/ Ieșind din a lor axe, și nu s-ar mai ținea,/ S-ar precipita-n spațiu spre-eterna lor pierzare”… Analog, „stinși [lipsiți] d-a lor lumină ca Urius, Titan,/ Așa cad legioane de spirite rebele,/ Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan”.

La Eminescu, „planeții” sunt „din frânele luminii și ai soarelui scăpați”[8]. Este lesne de dedus că „soarele” este, de fapt, Soarele-Dumnezeu, Care proniază și ține lumea întru ființă în „raza” Sa, iar „lumina” care ține planetele în frâu prin „puterea ce le farmăcă pre ele” (Memento mori) reprezintă harul creator al lui Dumnezeu. Remarcăm, de asemenea, că între toate viziunile eshatologice eminesciene există o subtilă și neprevăzută (de către critica literară) relație și coincidență de viziune/ concepție.

În mod evident, Eminescu preia semnificația pe care o introducea Heliade într-un descriere eshatologică fragmentară, inserată într-un tablou cosmogonic. Asociația pe care o făcuse anterior Heliade, el o transformă însă într-o alegorie a sfârșitului lumii așa cum apare în Memento mori: un sfârșit dominat și determinat de scepticism, de necredința oamenilor. Așa se explică tenta cataclismică și dramatică pe care o au eshatologiile eminesciene: numai ilustrarea poetic-picturală se referă la o cădere materială (recurgem la terminologia lui Heliade), pe când adevăratele semnificații din toate poemele lui Eminescu sunt profund alegorice și spirituale.

Că este astfel se vede și din faptul că atmosfera funebră din Melancolie este convergentă ruinelor sufletului, unde s-au șters icoanele despre care putea spune (odinioară) că în sufletu-i, „ca-n paraclis trăiesc” (Povestea). La fel, și viziunea din Andrei Mureșanu este determinată de același sentiment lăuntric, de „inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată”, cu „ruinile sfărmate/ A lumii dinăuntru”.

Sfărâmarea „a sferei castele înstelate” (Andrei Mureșanu) corespunde cu ruinarea concepțiilor celor vechi: „ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat” (Epigonii), în timp ce contemporanii „din toate cele fac icoană și simbol;/ Numesc sânt, frumos și bine ce nimic nu însemnează”.

Prăbușirea universului cosmic rezonează cu prăbușirea universului interior, a unei viziuni coerente/ armonice asupra lumii, consemnează de fapt haosul ca dezagregare spirituală, care precedă eshatologia cosmică: „Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune[9] /…/ Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării /…/ Se-nmulțesc semnele vremei”… (Memento mori).

Amurgul lui Dumnezeu din cugetare e un semn al vremii, al evanescenței lumii.


[1]  „Înțelepciunea lui Dumnezeu [Hristos], purtând tot universul ca pe o liră și împreunând cele din aer cu cele de pe pământ și pe cele din cer cu cele din aer și unind întregurile cu părțile și cârmuindu-le toate cu porunca și voia Sa, alcătuiește o singură lume și o unică rânduială frumoasă și armonioasă a ei, El însuși rămânând nemișcat, dar toate mișcându-le, prin crearea și orânduirea lor, după bunăvoirea Tatălui”, cf. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 79.

[2] „Deci având Tatăl din Sine un astfel de Fiu bun și Creator, nu L-a ascuns făpturilor, ci li-L descoperă tuturor, în fiecare zi, prin subzistența și viața creației”, cf. Idem, p. 85.

[3] Psaltirea de la Alba Iulia (1651), text îngrijit de Mihai Moraru, Alexandra Moraru și Alin Mihai Gherman, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 309.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 75.

[5] Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 73.

În scrierile Sfântului Clement aflăm și metafora somnului ca „vameș al vieții” (Se bate miezul nopții…). Astfel, Sfântul Clement scria, într-o pagină în care recomanda privegherea din timpul nopții: „noi toți trebuie să luptăm din răsputeri împotriva somnului, […] pentru ca datorită stării de veghe să participăm cât mai mult timp la viață – că somnul, ca un vameș, ne ia jumătate din viață”, cf. Idem, p. 277.

După cum am văzut ceva mai devreme, Iordache Golescu insera în vasta sa colecție peremiologică (pe care Eminescu a lecturat-o) și acest proverb: „Somnul, ca vameșul, viața pe jumătate mi-o dă la o parte”.

Sintagma se află, însă, și în manualul despre paza simțurilor, binecunoscut lui Eminescu, al Sfântului Nicodim Aghioritul: „și a treia [parte a nopții] să o dai bir răului vameș al vieții noastre și împreună-trăgătorului de parte somn”, cf. Paza celor cinci simțuri, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, tipărită la Mânăstirea Neamț prin osteneala Arhimandritului Dometian, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 74.

[6] Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, studiu introductiv și traducere de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București, 2009, p. 56.

A se vedea imagini din catacomba Sfinților Petru și Marcellino (Roma) și, respectiv, din mormântul Gallei Placidia din Ravenna, în care este reprezentat Hristos ca Orfeu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu.

[7] Gr. Tănăsescu și A. Nestorescu, Eminescu și Elada, în vol. Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole, ediție îngrijită, prefață, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu, Ed. Junimea, Iași, 1982, p. 215.

[8] Poate că aceleași semnificații ale rebeliunii le implică și unele versuri din Scrisoarea V, unde poetul, pentru „dorul tău demonic” (același pentru care Hyperion, „gând purtat de dor”, zboară la Dumnezeu să ceară coborârea pe pământ), pentru dragostea femeii iubite, „ar da soarelui lumină și luminei libertate”.

[9] Cf. Mt. 24, 12: „Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”.

Cum este caracterizată viața noastră în Iov 8, 9?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

83. Cum este caracterizată viața noastră în Iov 8, 9?

Textul de acolo, în LXX, este următorul: „Căci umbră este viața noastră pe pământ [σκιὰ γάρ ἐστιν ἡμῶν ἐπὶ τῆς γῆς ὁ βίος]”. Și viața noastră este o umbră [σκιὰ] pentru că trece foarte repede. Dacă o privim în derulare rapidă, viața noastră e ca o umbră pe care o vedem cu coada ochiului în viteza mașinii.

Este Dumnezeu pragmatic?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

82. Este Dumnezeu pragmatic?

El este singurul cu adevărat pragmatic, atâta timp cât a creat toate câte există [Fac. 1, 1]. Și nu numai că le-a creat bune/ frumoase foarte [καλὰ λίαν] [Fac. 1, 31], dar le și susține în existență și poartă de grijă întregii Sale creații [Deut. 11, 12] prin slava Sa. Iar noi avem puterea de a gândi și de a lucra și de a fi pragmatici de la El, de la Cel care Se ocupă de toate cele necesare vieții noastre [In. 5, 17].

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén