Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: mai 2017 (Page 1 of 6)

Actualitatea, importanța și necesitatea Sfintelor Icoane pentru viața și misiunea Bisericii astăzi

Pentru că anul 2017 este „Anul omagial al Sfintelor Icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești”[1], în conferința mea de astăzi îmi propun să vorbesc despre trecutul și prezentul Sfintelor Icoane în Biserică în 10 subcapitole[2]. Pentru că icoana este o teologie pictată, așa după cum predica este o teologie vorbită. Iar noi avem nevoie să citim și să ascultăm și să vedem teologia Bisericii cu ochii inimii noastre, cu ochii vii ai credinței.

1. Apariția icoanei și a picturii în Biserică

Icoana Bisericii este de origine apostolică[3] și nu e o realitate eclesială tardivă. Pentru că Sfântul Apostol și Evanghelist Lucas a fost primul iconar al Bisericii. Și el a pictat-o cu mâinile sale [ejus manibus] pe Născătoarea de Dumnezeu[4], rămânându-ne de la el trei tipuri de icoane mariologice: Îndrumătoarea, Mângâietoarea și Rugătoarea[5]. În primele două, Maica lui Dumnezeu Îl poartă în brațele ei pe Mântuitorul nostru, pe când în a treia, în Rugătoarea, ea se roagă Domnului pentru mântuirea întregii lumi[6].

Și de la iconografia, luminată de Dumnezeu, a Sfântului Evanghelist Lucas, Biserica s-a îmbrăcat în pictura ei teologică ca într-o haină de nuntă. Lucru confirmat de pictura eclesială păstrată în catacombele romane și de fragmentele picturale din primele secole creștine, care au fost descoperite de arheologi în multe părți ale lumii.

Astfel, Domnul ca Bunul Păstor apare în catacomba Sfintei Priscilla din Roma, dar tot aici ni s-a păstrat și fresca Maica Domnului cu Pruncul Iisus[7].

În catacomba Sfintei Domitilla îi găsim iconizați pe Sfinții Noe, Moisis, Ionas și Daniil, dar și nașterea Domnului și închinarea celor 3 Sfinți Magi, minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor și învierea Sfântului Lazaros[8]. La Duras Europos, în Siria, s-a găsit „cea mai veche Biserică creștină descoperită până în prezent [și] aceasta a fost reconstruita la Universitatea Yale la începutul anilor 1930”[9]. Și ea era una pictată integral, ajungând până la noi fresca în care a fost reprodusă minunea vindecării paraliticului de către Domnul și „cea mai veche reprezentare a lui Hristos descoperită până acum”[10]. Fresca Bisericii a fost datată ca fiind realizată între anii 232-256 după Hristos[11].

2. Teologia icoanei (aspecte dogmatice și liturgice)

Sfintele Icoane, însă, nu sunt în primul rând podoabe ale Bisericii, ci o exprimare dogmatică și liturgică a teologiei Bisericii. O exprimare fidelă a teologiei Bisericii. Fapt pentru care, atunci când vorbim despre icoana Domnului, noi înțelegem că ea este o picturalizare teologică a dogmei hristologice a Bisericii. Pentru că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este Dumnezeu adevărat [Θεὸν ἀληθῶς] și om adevărat [ἄνθρωπον ἀληθῶς][12], și nu doar Dumnezeu și nici doar om. Și pentru că Fiul Tatălui Și-a asumat umanitatea Sa din trupul Maicii Sale, tocmai de aceea El poate fi iconizat de Biserică, pentru că umanitatea Lui e nedespărțită de dumnezeirea Sa[13], cu care S-a unit în cadrul persoanei Sale preexistente, veșnice.

Dar dacă, din punct de vedere dogmatic, unirea ipostatică/ personală a celor două firi în Hristos este fundamentul iconografiei ortodoxe, din punct de vedere liturgic, Sfintele Icoane sunt mărturia vizuală a întrupării Domnului. Și, totodată, ele adeveresc faptul că Sfinții Lui sunt reali, că ei sunt persoane istorice, dar în același timp că ei s-au sfințit și s-au umplut de slava lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale. Iar noi nu putem sluji în Biserică fără icoanele Bisericii[14], pentru că icoanele sunt, pentru ochi, ceea ce sunt cuvintele pentru auz: certificările teologice ale credinței noastre ortodoxe.

3. Prevederi canonice, juridice (regulamentare) și ermineutice (din trecut și de azi) privitoare la Sfintele Icoane și la pictura bisericească

În canonul 82 de la Trullo se stabilește faptul că Domnul trebuie iconizat „după înfățișarea [Sa] cea omenească [κατὰ τὸν ἀνθρώπινον χαρακτῆρα]”[15] și nu în mod simbolic, sub forma mielului, pentru ca astfel să ne aducem aminte de iconomia Sa cea mântuitoare pentru noi[16]. În canonul al 9-lea de la Sinodul al VII-lea Ecumenic se interzice orice scriere care ridiculizează sau neagă Sfintele Icoane[17]. Pe când în canonul al 10-lea al Sfântului Nichiforos Mărturisitorul se stabilește faptul că în fața Sfintelor Icoane se îngenunchează și că ele se cinstesc prin sărutare[18].

Dar textul dogmatic fundamental al Bisericii care ne învață cinstirea Sfintelor Icoane este hotărârea dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic din 787. Unde ni se cere ca să cinstim icoanele Domnului, ale Maicii Sale, ale Sfinților Îngeri și ale tuturor Sfinților Săi[19]. Pentru că zugrăvirea lor iconică ni-i aduce mereu în minte și ne umple de dorul lor[20].

În ceea ce privește erminiile zugravilor sau cărțile de pictură, în care se indică modul în care trebuie să se picteze Domnul, Maica Sa și diverși Sfinți ai Bisericii, în opinia Dr. Bogdan Botezatu, ele au început să apară în sec. al XVI-lea, până atunci acestea transmițându-se pe cale orală[21]. Și cea mai cunoscută, completă și sistematică dintre ele este a Ierom. Donisios din Furna[22], carte ce a fost reeditată recent în limba română[23].

Conform Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 14, sub. x, Sfântul Sinod are și atribuția de „a supraveghea din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic, lucrările de arhitectură, pictură și sculptură și alte forme de artă bisericească ortodoxă[24]”. Prin decizia patriarhală nr. 136 din 10 mai 1950 s-a stabilit faptul că „nicio lucrare de pictură, reparație sau operă nouă nu se face în Bisericile Ortodoxe decât de pictorii care au autorizația Patriarhiei și aprobarea chiriarhului”[25] locului. În Patriarhia Română există în vigoare și Regulamentul pentru zugrăvirea Bisericilor, care a fost publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, XXXVI (1912), nr. 7[26]. El a fost aprobat în 1912 și sancționat prin Decretul Regal nr. 4316/ 1912[27].

Și în acest regulament se precizează faptul că „la zugrăvirea oricărei Biserici este admis numai stilul bizantin. Cultul ortodox având o semnificație determinată și precisă și răspunzând unui scop bine știut, icoanele și tablourile de pictură din Biserici trebuie să ocupe un loc anume, spre a fi în armonie cu ideea specială avută la întocmirea cultului și la alcătuirea planului pentru clădirea Bisericilor. Locul destinat fiecărei icoane: în Altar, pe boltă și pe pereți se zugrăvesc icoane care înfățișează ce se săvârșește aici: pe bolta Altarului se poate înfățișa Sfânta Treime sau Maica Domnului; pe pereții Altarului se zugrăvesc Sfinții Ierarhi ale căror Liturghii se săvârșesc având împreună pe Arhidiaconul și Întâiul Mucenic Ștefan și pe Arhidiaconul Laurențiu, și alții; dacă locul este spațios se pot zugrăvi ș icoanele altor Ierarhi ca: Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz, Sfântul Spiridon al Trimitundei, și alții; la proscomidiar se zugrăvește peștera de la Betleem, cu Închinarea Magilor, iar deasupra ei Pogorârea de pe Cruce de către Iosif și Nicodim.

Pe catapeteasmă sau tâmplă se zugrăvesc icoane ce se raportează la mântuirea lumii prin Iisus Hristos. Deasupra catapetesmei stă Sfânta Cruce cu Răstignirea, [având] de o parte pe Maica Domnului și de alta pe Evanghelistul Ioan. În rândul întâi sub Cruce, se pun icoanele Profeților. Sfânta Fecioară stând în mijloc cu Pruncul, iar Profeții de-a dreapta și de-a stânga ținând în mână profeția sau simbolul lor și arătând spre Iisus Hristos. În al doilea rând se așază icoanele Apostolilor sau icoana Mântuitorului, în mijloc; în al treilea rând icoanele Praznicelor Împărătești cu Învierea Domnului în mijloc sau Cina cea de Taină sau Sfânta Mahramă; în rândul de jos se așază icoanele împărătești: a Mântuitorului la dreapta, a Maicii Domnului la stânga și icoana hramului la dreapta, iar la stânga icoana Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântul Ierarh Nicolae, sau și altele după cum va permite spațiul. Sub acestea se vor zugrăvi tablouri corespunzătoare icoanei de deasupra. Pe Ușile Împărătești, se zugrăvește Buna Vestire, iar pe cele laterale Arhanghelii Mihail și Gavriil; când spațiul rezervat catapetesmei va fi mic, atunci chiriarhul va chibzui care icoane să se pună și câte anume. Pe bolta turnului, în mijlocul Bisericii, se zugrăvește Mântuitorul, revărsând raze în toate părțile ca Luminător al lumii (ca Pantocrator n.n.). Pe pereții din jos ai turnului se zugrăvesc Sfinții Apostoli sau Liturghia Îngerească sau și una și alta. Pe unghiurile de jos ale turnului se zugrăvesc Evangheliștii cu simbolurile lor, și anume: Sfântul Evanghelist Matei având alături un Înger, Sfântul Evanghelist Marcu un leu, Sfântul Evanghelist Luca un vițel și Sfântul Evanghelist Ioan un vultur.

Pe partea dreaptă a Bisericii, de la catapeteasmă spre ușă, se zugrăvește Mântuitorul ca Arhiereu pe tron, având la dreapta pe Maica Domnului și la stânga pe Sfântul Proroc Ioan Botezătorul. Pe partea stângă a Bisericii, de la catapeteasmă spre ușă, [se zugrăvesc] Sfinții Împărați Constantin și Elena. Pe ambele părți apoi, Sfinții Mari Mucenici: Gheorghe, Dumitru și ceilalți, după cum spațiul și mijloacele permit.

Pe boltă, deasupra ferestrelor, în dreapta, [avem] Nașterea Domnului, [iar] în stânga Învierea Domnului. În Bisericile unde se află Moaștele unui Sfânt și unde un Sfânt este cu deosebire venerat de popor, se pun tablouri din viața sfântului respectiv. Pe amvon se zugrăvesc Evangheliștii cu simbolurile lor, iar pe peretele de lângă amvon, deasupra predicatorului, Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe frontispiciul fiecărei Biserici se zugrăvește icoana hramului. În atriu (pridvor), la intrarea în Biserică, se zugrăvește de o parte Învierea cea de obște, iar de [ceal]altă parte Judecata de Apoi. În nartică, în locurile rămase libere, și unde pot avea loc și alte icoane, se pot zugrăvi pe zid, pe coloane sau pe lemn, icoanele Sfinților a căror venerare este mai răspândită ca Mucenici și Mucenice, Cuvioși și Cuvioase”[28]. Iar Bisericile construite în secolul al XX-lea în țara noastră au implementat în mod masiv indicațiile din acest regulament privind pictura bisericească.

4. Icoana în cultul ortodox; afirmare a credinței ortodoxe, memorial biblic și eclesial, chemare la rugăciune și sfințenie, frumusețe a Casei Domnului

Vorbind despre Sfintele Icoane ale Domnului, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ne spune că ele Îl reprezintă pe însuși Fiul lui Dumnezeu devenit persoană a firii umane, fără să Se identifice sau să Se confunde cu firea umană[29]. Însă, pentru că trupul e mediul firesc de exprimare a sufletului, „fața lui Hristos i-a convins pe Apostoli că e fața lui Dumnezeu însuși, dar a unui Dumnezeu care nu înspăimântă, căci apropierea Lui maximă de oameni e apropiere a nesfârșitei Lui iubiri și bunătăți [exprimate] în chip uman”[30].

De aceea, prin intermediul Sfintelor Icoane, noi ne mărturisim credința noastră în Domnul, în Maica Sa, în Îngerii și în Sfinții Lui, dar perpetuăm și conștiința realității lor personale și a prezenței lor în Biserică și în lume. Pentru că Dumnezeul nostru treimic e Cel care ține toate în palma Sa, dar, în același timp, prin slava Lui, e în fiecare dintre noi, cei botezați în numele Său, și ne asigură coeziunea noastră eclesială. Iar prin Sfintele Icoane și prin tot programul iconografic al Bisericilor noastre, noi mărturisim în mod vizual ceea ce experimentăm înăuntru nostru: că Dumnezeu e împreună cu Îngerii și Sfinții Lui, dar că El Își cheamă Biserica Lui la comuniunea veșnică cu El în Împărăția Sa. Și o cheamă nu de la distanță și nici fugitiv, ci din interiorul fiecăruia dintre noi, în mod continuu, atâta timp cât S-a coborât în noi, prin slava Lui, începând de la Botezul nostru, și locuiește și trăiește în noi, cei care credem în El.

Pictura sfântă a Bisericii este o anamneză continuă a Împărăției lui Dumnezeu, dar și o invitație prea-iubitoare la urmarea Domnului și a Sfinților Lui. Pentru că tot programul iconografic al Bisericii ne vorbește, în mod rezumativ dar esențial, despre Domnul și membrii Împărăției Sale, arătându-ne cum s-au sfințit cei care bine s-au nevoit. Din acest motiv, pictura Bisericii e un trecut înveșnicit sau un prezent continuu al Sfinților Lui, pentru că ea ne vorbește despre cum s-au sfințit Sfinții Lui, dar, mai ales, despre ce a făcut Domnul pentru noi și pentru mântuirea noastră, atâta timp cât consecințele iconomiei Lui celei mântuitoare sunt întărirea noastră continuă în sfințenie.

Sfinții iconizați în Biserică ne cheamă la comuniunea cu ei, adică la rugăciune și sfințenie. Ei ne cheamă la continua noastră curățire de patimi, la vederea lui Dumnezeu în mod extatic și la umplerea noastră de slava Lui și la creșterea noastră continuă în sfințenie[31]. Iar frumusețea picturii bisericești e frumusețe sfântă, transfigurată, pentru că ea ne convinge să dorim cu toată ființa noastră pe Dumnezeul mântuirii noastre, pe Cel cu adevărat frumos, în Care nu este nicio imperfecțiune.

5. Icoana în viața creștinului ortodox: comuniune cu Sfinții și cu Biserica Ortodoxă

Creștinii ortodocși nu se pot închipui fără Sfinte Icoane în casă, fără ca să aprindă candele înaintea lor sau lumânări și fără să se roage înaintea lor. Ele împodobesc peretele de răsărit al camerei lor de rugăciune și sunt dulceața sufletului lor. Pentru că acolo, în fața Sfintelor Icoane, ei își spun cel mai adesea sufletul, acolo trec peste ispite și greutăți, acolo se pregătesc pentru a se împărtăși cu Domnul și acolo Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El. Pentru că Sfintele Icoane sunt școala de teologie și de evlavie a creștinilor ortodocși și unul din punctele de rezistență ale etosului ortodox. Mai ales atunci când au rude și vecini de alte confesiuni, care, pe premise pseudo-teologice, resping Sfintele Icoane.

Pentru că ortodocșii își apară icoanele, își apără posturile de peste săptămână și de peste an, își apără pomenirile făcute celor adormiți și își apără Sfinții în fața prozelitismului religios, pentru că ei trăiesc în comuniune vie, neîntreruptă cu Sfinții Lui. Ei se închină Sfinților, ca celor care sunt în comuniune cu Dumnezeu, o cinstesc în mod aparte pe Maica Domnului și au o evlavie și sensibilitate imensă față de ea, dar nu Îl confundă pe Dumnezeu cu Sfinții Lui, ci pe El Îl adoră cu toată ființa lor. Căci la Biserică ei merg pentru ca să se întâlnească cu Dumnezeu, cu Dumnezeul Cel viu și prea-iubitor, având certitudinea că Biserica Lui e Biserica Ortodoxă de pretutindeni și că numai în ea este locul de slujire plăcut Domnului.

6. Icoana în Școală: semn al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (ca și Sfânta Cruce)

Ultimul concurs național de creație Icoana și Școala mărturisirii, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale și al Cercetării Științifice, a avut loc în perioada 1 decembrie 2016 – 21 mai 2017[32]. Și, în cadrul său, elevii au fost chemați la asumarea și exprimarea iconografică a teologiei ortodoxe. Pentru că ora de religie și prezența profesorului de religie în școală au venit însoțite de prezența icoanei sau a crucii în sălile de curs. Și, prin ele, Biserica face transparentă iubirea lui Dumnezeu față de oameni, cât și vocația omului: îndumnezeirea. Căci Domnul ne cheamă nu la orice fel de viață, ci la viața cu El, la viața trăită maximalist, la viața în ritmul poruncilor Sale celor dumnezeiești.

De aceea, Sfintele Icoane în Școală sunt o mărturie vie a Împărăției lui Dumnezeu, sunt o predică continuă a Bisericii în Școală, dar și un protest tacit împotriva tuturor ideologiilor care îl deformează pe om. Pentru că știința este spațiul experimentului și al constatărilor practice, măsurabile și nu al supozițiilor. Ipotezele nu pot fi certitudini științifice și ele nu pot fi ideologizate, iar pseudo-știința, ca în cazul teoriei evoluționiste, nu are de-a face cu reala știință experimentală. Motiv pentru care, Sfintele Icoane vorbesc copiilor școlarizați despre om ca despre creația lui Dumnezeu și îi învață că omul se sfințește doar împreună cu El, și că nu este un produs al hazardului sau al evoluției transformiste.

Iar dacă omul e creat de Dumnezeu după chipul Său și chemat la asemănarea cu El[33], atunci copilul și tânărul nu sunt doar un pachet de mușchi și de instincte oarbe, ci o conștiință vie, care poate să aleagă să trăiască frumos și împlinitor.

7. Pictorul de icoane/de Biserici: pregătire teologică, artistică și duhovnicească

Iconarul trebuie să fie un profund teolog ortodox dublat de un artist loial tradiției iconografice ortodoxe. El nu poate fi un simplu imitator al paradigmelor iconografice ale Tradiției, dar nici un demolator al hieratismului iconic. El trebuie să își asume și să poarte în sine însuși adevărul Bisericii și, în același timp, să aibă evlavie vie pentru toate amănuntele tradiționale iconografice. Pentru că noutatea iconografică este sine qua non creației artistice, dar ea nu poate să lezeze profunda și venerabila tradiție iconografică ortodoxă. Tradiție care mizează totul pe transfigurare, pe interiorizarea rugăciunii și pe simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine, pe transparentizarea iconică a Împărăției lui Dumnezeu.

Căci pictura bisericească, începând de la cea catacombală până azi, nu a fost și nu este una realistă, ci interpretativă[34]. Pentru că pictorul bisericesc nu este un pictor care face portrete sau pictează naturalist sau simbolist lumea pe care o percepe, ci pictează teologic și tradițional, potrivit canonului iconografic ortodox.

Iconarul trebuie să aibă studii teologice și de specialitate, dar, în același timp, trebuie să confirme în mod practic pregătirea lui teologică și artistică. De aceea, mai întâi de toate, iconarul ortodox trebuie să aibă vocație artistică și iconică. El trebuie să picteze rugându-se, postind, fiind un credincios autentic al Bisericii, pentru că el propovăduiește la nivel pictural teologia Bisericii. Iar cel care se roagă în fața icoanelor sale, trebuie să simtă profunzimea teologică și delicatețea lui, ale celui care le-a pictat. Iconarul trebuie să îl facă pe cel credincios să se simtă că stă înaintea Sfântului reprezentat iconic, să simtă că e în relație directă cu Sfântul reprezentat iconic. Dar nu poate face aceasta niciodată, dacă nu pictează profund ortodox, adică profund teologic, pentru că Sfintele Icoane se adresează omului în totalitatea sa și nu doar minții sau doar sentimentelor lui. Iar credincioșii vor să găsească în icoanele Bisericii aceeași învățătură pe care o găsesc și în Scriptură și în Liturghie și în Viețile Sfinților. Adică vor să găsească credința ortodoxă autentică, fără edulcorări și derapaje teologice. Căci „fiecare pictor [bisericesc] trebuie să facă dovada că știe iconografie, teologie dogmatică și tehnica picturii”[35].

8. Stiluri și tehnici de pictură bisericească/ materiale folosite în pictură

Iconograful Florin Liviu Dumitrescu din Alexandria ne prezintă pe blogul său cum se pictează o icoană, începând de la pregătirea lemnului și până la desenul și pictura propriu-zisă[36], adică pictura în ulei, dar și detalii despre pictura murală sau în frescă[37], cât și despre cea în mozaic[38].

Liviu Dumitrescu folosește clei de impregnare pentru pictura pe lemn, peste care pune pânză de in, de cânepă sau bumbac. Aplică grund alb peste pânză, desenează compoziția iconică cu creionul, aurește icoana în locurile reprezentate de aureole, fonduri și veșminte, după care o pictează. El folosește gălbenușul de ou pentru a dilua, dar și pentru a fixa culorile[39].

După pictarea icoanei, care are și ea multiple etape tehnice intermediare, urmează inscripțiile de pe icoană. Ultima etapă e vernisarea icoanei, pentru a proteja culorile și a le da strălucire. Stratul de vernis trebuie să fie gros și e dat cu o pensulă moale[40].

Pictura în frescă se face peste două straturi de tencuială din var, nisip de râu, câlți din cânepă sau păr de capră, dar cu un var care are o vechime de peste 3 ani. Fresca se face pe tencuială umedă, iar culorile sunt formate din oxizi metalici[41].

Pictura în mozaic se face cu ajutorul cuburilor de marmură și a pietrelor colorate, adăugându-se foițe de aur și de argint. Tehnica aceasta picturală a fost mult prețuită în trecut pentru că este cea mai trainică și durabilă dintre toate picturile bisericești. Pictura în mozaic oferă o puternică impresie de monumentalitate, deoarece lumina se reflectă din numeroasele pietre colorate, care își păstrează strălucirea proprie. Este cea mai rezistentă tehnică picturală la trecerea timpului, la lovire, la uzură, la umezeală, la îngheț-dezgheț, putând fi spălată oricând[42].

Însă pictura în mozaic bizantin este și foarte scumpă. La Catedrala din Mioveni, spre exemplu, pictura bisericească a costat 3.430.000 de euro fără TVA[43]. Tocmai de aceea, majoritatea Bisericilor românești sunt cu pictură în frescă, având pictate pe lemn doar icoanele integrate în iconostas.

9. Tradiția iconografică românească, fidelitate dogmatică universală și specific național

Pictura bisericească românească este una distinctă în spațiul ortodox, din punctul meu de vedere, la modul negativ, pentru că pledează pentru o iconografie mai puțin ascetică decât cea bizantină, având accente realiste care o apropie de cea romano-catolică. Tocmai de aceea putem spune că pictura noastră bisericească are un specific național pronunțat, deținut de dinaintea formării statului român unitar, dar care trădează parțial fidelitatea față de tradiția iconografică bizantină.

Așa se face că, până de curând, în mai toate Bisericile românești de secol 19-20, s-a agreat o picturalitate eclesială fără gravitate ascetică și isihastă, adică o pictură bisericească netradițională. Însă în perioada recentă, democrată, în diverse locuri din România s-a încercat și s-a realizat o revenire reală la pictura bisericească bizantină și diferența dintre aceasta și cea cu specific românesc este evidentă.

Spre exemplu, programul iconografic al Bisericii din Lunca, jud. Teleorman, a fost realizat între anii 1963-1964 și el reprezintă tradiția românească bisericească. Pictura e cvasi-realistă, Sfinții sunt puțin ascetici, titlurile Sfinților sunt românizate, iar vegetația și motivele geometrice și florale existente în frescă amintesc de pictura naivă românească și nu de penuria ascetică a picturii bisericești. Ea a fost pictată, în mare parte, potrivit cu standardele invocate de regulamentul din 1912, despre care am vorbit anterior.

Însă, în Alba Iulia s-a construit[44] o impunătoare, novissimă din punct de vedere arhitectonic și profund ortodoxă la nivel pictural catedrală ortodoxă, care a fost sfințită pe 17 mai 2005. Pictura acestei Biserici cu două hramuri este profund ascetică și isihastă, cu Sfinți interiorizați și plini de pace duhovnicească și în care peisajul iconografic e cu totul spiritualizat. Din punctul meu de vedere, ceea ce s-a realizat aici la nivel pictural și arhitectural e o capodoperă. Iar programul iconografic inovator și, în același timp, profund tradițional al Bisericii, a scos în evidență faptul că pictura bisericească nu e deloc caducă și repetitivă, ci are posibilități ample de a ne surprinde foarte plăcut la nivelul vizualității teologice.

Cred că ar trebui luată ca paradigmă de îndrăzneală sfântă această Biserică, dar și de restaurare a adevăratei iconografii ortodoxe în țara noastră. Pentru că iconografia ortodoxă e profund ascetică tocmai pentru că e dogmatică, e profund isihastă pentru că e liturgică și e profund tradițională pentru că e plină de evlavie față de Dumnezeu și de Sfinții Lui.

10. Actualitatea, importanța și necesitatea Sfintelor Icoane pentru viața și misiunea Bisericii azi

Fără doar și poate, Sfintele Icoane și întregul program iconografic sunt întotdeauna actuale și neapărate pentru Biserică, pentru că pictura bisericească e teologică și tradițională și reprezintă glasul ei la nivel vizual. Iar Sfintele Icoane ale Bisericii sunt emisarii ei teologici nu numai în casele creștinilor, în școli, muzee sau la nivel public-social, ci și în spațiile eterodoxe ale lumii, care încep să înțeleagă tot mai mult importanța teologică a icoanei, pe lângă cea artistică și decorativă.

Dar iconografia ortodoxă are nevoie de explicații continue la nivel predicatorial și editorial pentru ca să fie înțeleasă, pentru că ea conține o bogată și revelată teologie eclesială. Așa după cum notele de subsol ale unei cărți ne explică întrucâtva conținutul cărții, tot la fel comentariile iconografice trebuie să sublinieze teologia abisală a iconismului ortodox. Pentru că teologia și experiența mistică pe care o avem în icoane, o avem și în Scriptură și în cultul Bisericii. Rugăciunea noastră este iconică, pentru că e conținută și de icoanele Bisericii, iar icoanele Bisericii au în ele viața liturgică pe care o trăim zi de zi în Biserică.

Însă icoana ortodoxă, ca și Scriptura și întregul cult al Bisericii, poate fi înțeleasă și de copil și de tânăr și de adult și de bătrân, în felul său și la nivelul său de înțelegere. Copilul Îl vede pe Domnul în icoană cu ochii lui nepervertiți de rele și Îi vorbește fără teamă, pe când tânărul Îl vede ca pe Mântuitorul său, care îl iartă și e bun cu el, pentru că el deja a început să cunoască grelele consecințe ale păcatelor. Maturii Îl cheamă pe Domnul și pe Maica Lui în ajutorul lor, ca să îi întărească în greutățile vieții de zi cu zi, pe când cei bătrâni văd în Sfintele Icoane ale Bisericii mângâierea lor de-o viață, pentru că ei au trăit și s-au rugat și au plâns și s-au bucurat lângă aceleași icoane din casa lor, care le sunt mai mult decât familiare.

De aceea, Sfintele Icoane fac parte din viața noastră, ele sunt prezențe cotidiene în viața noastră și prin ele noi ne regăsim continuu și ne mărturisim continuu identitatea ortodoxă. Iar exodul românesc recent, motivat de căutarea unui trai mai bun, nu a dus în Occident doar brațe de muncă, ci și etosul ortodox, a cărui componentă esențială este icoana și închinarea în fața ei. Din acest motiv, eu consider plecarea românilor în mod masiv în străinătate ca pe o lucrare providențială a lui Dumnezeu, pentru că prin aceasta putem penetra, la nivel spiritual, Occidentul, care e tot mai însingurat și secularizat. Bineînțeles, văd cu toată ființa mea, ca și dumneavoastră, că plecarea lor în străinătate lasă un gol neîmplinit în urmă și că, pe termen lung, exodul românesc e devastator pentru țara noastră. Însă dacă Dumnezeu a îngăduit acest lucru, înseamnă că și noi, cei rămași aici, trebuie să înțelegem schimbarea de paradigmă la care suntem chemați de Dumnezeu. Și această nouă realitate românească ne cere mai multă profesionalizare și mai multă eficiență la locul de muncă și în familie și mai multă moralitate în relațiile sociale. Pentru că trebuie să admitem faptul că doar prin muncă și credință, prin respectarea legilor și a cutumelor sociale noi putem prospera la nivel de familie și de comunitate locală și de țară și ne putem păstra identitatea noastră ortodoxă și românească. Defetismul nu ne poate ajuta nicidecum. Iar îmbogățirea galopantă, în indiferență față de legitate și de semenii noștri, ne sporește singurătatea și izolarea socială și nu starea de bine și de comunicare cu ei.

Însă Sfintele Icoane vorbesc sufletului nostru, ne vorbesc nouă în mod direct și iubitor. În ele noi ne găsim sprijinul, pentru că ne pun în relație cu Sfinții iconizați pe ele și care sunt veșnici vii. Ba, mai mult, pentru că Sfinții sunt plini de har, și Sfintele lor Icoane participă la harul lor[45], după cum ne spune Sfântul Vasilios cel Mare. De aceea, ele sunt făcătoare de minuni în viața noastră.

Și vreau să vă fac o confidență, la finalul acestei conferințe neașteptate pentru mine, dar care m-a onorat foarte mult.

Pentru mine, Sfintele Icoane au fost și sunt convertitoare. Mai înainte de Revoluția Română din decembrie 1989, care a fost momentul reconvertirii mele la Ortodoxie, o icoană a Născătoarei de Dumnezeu cu Pruncul Iisus și o alta a Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei mi-au vorbit în adâncul inimii. Prima era în casa bunicilor mei, unde eu am trăit și am fost educat cu multă dragoste și apreciere, iar a doua era în casa părinților mei. Însă icoana Maicii Domnului mi-a vorbit despre iubirea, blândețea și ascultarea ei față de Fiul ei, pe când icoana Sfântului Spiridon, cu o privire aspră și mustrătoare, m-a învățat să am conștiința păcatului, pentru că niciun păcat nu rămâne nepedepsit. Și ambele lecții mi-au folosit foarte mult în viață și pe ele le-am adâncit din momentul când am început să merg, în mod conștient și cu multă nerăbdare, la Biserică.

De aceea, îi înțeleg foarte bine pe eterodocșii care se convertesc la Ortodoxie numai pentru că au văzut Sfinte Icoane sau pentru că au participat la o slujbă ortodoxă. Pentru că Sfinții ne vorbesc prin Sfintele lor Icoane. Dar mă întristez profund când știu că mulți ortodocși nu le înțeleg semnificația, tocmai pentru că nu au avut niciodată un Sfânt Filippos [F. Ap. 8, 26, 29], care să se apropie de ei și să le explice teologia lor cea dumnezeiască. Fapt pentru care, în activitatea mea pastorală, am pledat și voi pleda întotdeauna pentru asimilarea organică a teologiei iconice, pentru că ea este teologia Bisericii.


[1] Cf. http://basilica.ro/proclamarea-oficiala-a-anului-omagial-si-comemorativ-2017-in-patriarhia-romana/.

[2] Cele 10 capitole ale prelegerii mele au fost indicate ca teme fundamentale în hotărârea sinodală referitoare la anul omagial 2017, cf. http://www.calauza.edj.ro/?p=12249.

[3] Dr. Bogdan Botezatu, Cultul divin și imaginea. Teologia și funcția liturgică a Icoanei (teză doctorală), Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, p. 21.

[4] Acta Sanctorum, vol. 56, p. 296.

[5] Cf. http://ziarullumina.ro/cele-mai-vechi-icoane-ale-maicii-domnului-67468.html. [6] Ibidem.

[7] Cf. https://es.wikipedia.org/wiki/Catacumbas_de_Priscila.

[8] Cf. http://www.domitilla.info/idx.htm?var1=docs/en01.htm.

[9] Cf. http://www.crestinortodox.ro/religie/dura-europos-119572.html [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Definitio Concilii Chalcedonensis, Oecumenici IV, a. 451, în Enchiridion Symbolorum et Definitionum, edidit Henricus Denzinger, Wirceburgi, 1854, p. 41.

[13] Idem, p. 42.

[14] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 67.

[15] Κανόνες τῆς ἐν Τρούλλῳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Πενθέκτης Συνόδου (691 μ.Χ.), cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6/ Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, [f. editură], [f. oraș], 1992, p. 151.

[16] Ibidem/ Ibidem.

[17] Κανόνες τῆς ἐν Νικαίᾳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Ζ´ Συνόδου (787 μ.Χ.), cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS7/ Idem, p. 168.

[18] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. cit., p. 453.

[19] Enchiridion Symbolorum et Definitionum, ed. cit., p. 103-104. [20] Idem, p. 104.

[21] Dr. Bogdan Botezatu, Cultul divin și imaginea. Teologia și funcția liturgică a Icoanei, op. cit., p. 226-227. [22] Idem, p. 228.

[23] Mă refer la ediția: Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sofia, București, 2000, 352 p. Ediția recentă o  retipărește, de fapt, pe cea din 1979, editată de Mitropolia Banatului, cu text îndreptat, completat și indice de C. Săndulescu-Verna.

[24] În format PDF, p. 22, cf. http://patriarhia.ro/images/documente/statutul_bor.pdf.

[25] Cf. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române. Norme privitoare la pictura bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1953, p. 429, apud Dr. Bogdan Botezatu, Cultul divin și imaginea. Teologia și funcția liturgică a Icoanei, op. cit., p. 225.

[26] Cf. Dr. Bogdan Botezatu, Cultul divin și imaginea. Teologia și funcția liturgică a Icoanei, op. cit., p. 226, n. 797.

[27] Ligia Ana Solomon, Sfânta Liturghie tradusă în imagini, articol din 21 noiembrie 2011, cf. http://ziarullumina.ro/sfanta-liturghie-tradusa-in-imagini-2096.html. [28] Ibidem.

[29] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 2004, p. 93. [30] Idem, p. 94.

[31] Despre drumul interior spre vederea lui Dumnezeu și despre întruparea personală a sfințeniei am scris în teza mea doctorală: Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/, cât și în cartea  mea Teologia vederii lui Dumnezeu, Teologie pentru azi, București, 2009, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.

[32] Cf. http://patriarhia.ro/concursul-national-de-creatie-icoana-si-coala-marturisirii-9169.html.

[33] Puteți aprofunda relația dintre chip și asemănare în teza doctorală a Pr. Dr. Marian D. Ciulei, Învățătura despre suflet și trup în antropologia patristică a secolului al IV-lea, Ed. Sirona, [f. oraș],  1999, 399 p., existentă aici la nivel online: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/30/pr-dr-marin-d-ciulei-antropologie-patristica-teza-doctorala-1999/.

[34] Diac. Ciprian Bâră – Pictorul Grigore Popescu (interviu), Pictorul bisericesc trebuie să fie un om al Liturghiei, publicat pe 9 februarie 2009, cf. http://ziarullumina.ro/pictorul-bisericesc-trebuie-sa-fie-un-om-al-liturghiei-48566.html. Saitul de prezentare al pictorului Ion Grigore Popescu este acesta: http://www.murala.ro/ro/curriculum. [35] Ibidem.

[36] A se vedea: https://liviudumitrescu.wordpress.com/2011/01/25/tehnica-iconografiei/.

[37] Idem: https://liviudumitrescu.wordpress.com/2011/06/19/pictura-murala/.

[38] Idem: https://liviudumitrescu.wordpress.com/2013/09/13/mozaic/.

[39] Idem: https://liviudumitrescu.wordpress.com/2011/01/25/tehnica-iconografiei/. [40] Ibidem.

[41] Ana Solomon, Tehnica frescă în pictura bisericească, articol din 5 martie 2012, cf. http://ziarullumina.ro/tehnica-fresca-in-pictura-bisericeasca-71676.html.

[42] Cf. http://icoanemozaic.ro/.

[43] Cf. http://www.bitpress.ro/dezvaluiri/pictura-de-la-catedrala-din-mioveni-va-costa-peste-4-milioane-de-euro-galerie-foto-1228061.

[44] A se vedea: http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/foto-arca-noe-alba-iulia-cea-mai-originala-biserica-ortodoxa-romania-1_5559cf8acfbe376e35537d22/index.html#gallery_currentImage.

[45] Cf. Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad. din lb. gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 69.

Eminescu: între modernitate și tradiție [74]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne amintim însă și alte tablouri eminesciene, în care apare lumea insectelor ca un univers mirific. Descrierile lui Eminescu sunt magnifice, mai cu seamă cele din Memento mori, dar pasaje conținând astfel de referințe sunt inserate atât în binecunoscutul final al poemului Călin (file din poveste), cât și în alte poeme, în peisaje configurate paradisiac:

Printre luncile de roze și de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,

Zidite din nălucire, din colori și din miros,
Curcubău sunt a lor aripi și oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos.

/…/

Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar și diafan țesute de painjeni de smarald.

Pe când greieri, ca orlogii, răgușit prin iarbă sună,
De pe-un vârf de arbor mândru țes în nopțile cu lună
Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,
Și cât ține podul mândru, printre pânza-i diafană,
Luna râul îl ajunge și oglinda lui cea plană
Ca-ntr-o mândră feerie strălucește vioriu. /…/

Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă,
Se ridică dintre lunce, cu-a ei cùpole de ceară
Închegate ca din umbră verde și argint topit,
Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză,
Cu coloane-nconjurate de a viței-ncolăciri. /…/

Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vie,
Struguri vineți și cu brumă poamă albă aurie,
Și albine roitoare luminoasă miere sug [etc.].

(Memento mori)

*

Copii frumoși ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, când ape lin se vaier,
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

(Fata-n grădina de aur)

Am reținut din versurile eminesciene imaginea gâzelor ca pietre prețioase și pânzăria diamantină/ prețioasă sau transparentă a aripilor și a plaselor de păianjen. Este un univers mic privit…macroscopic.

Retalierea universului mic în felul acesta nu ține însă de savoarea orientală a artei miniaturale, nici de precizia inciziei de bijutier a unui poet-faur (poeta artifex). Originea acestei concepții este patristică. Putem rezuma printr-un pasaj din prelegerile Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz) despre Dumnezeu, în care precizează ordinea creației și în care universul ființelor mici nu este deloc trecut cu vederea, subliniindu-se depășirea, în subtilitatea execuțiilor, a marilor artiști, sculptori sau pictori:

„De unde au albinele și păianjenii hărnicia și dibăcia, pentru ca albinele să-și construiască faguri și să-i lege prin celule exagonale și îmbucate una într-alta, și pentru ca stabilitatea fagurilor să se facă prin zidirea de la mijlocul lor și prin îmbinarea de unghiuri cu linii drepte și pentru ca fagurii să se facă în stupi așa de întunecoși și în plăsmuiri nevăzute; iar păinjenii să țeasă pânze cu multe ochiuri din fire atât de subțiri și aproape aeriene, întinse în unele chipuri (și acestea din începuturi nevăzute) și o casă în același timp vrednică de cinste și loc de vânătoare a ființelor mai slabe, în vederea hranei?

Ce Euclide a imitat aceasta, făcând speculații asupra unor linii inexistente și obosindu-se în demonstrații? Care Palamede, în tacticile lui, a imitat mișcările și formațiile cocorilor, după cum se spune, și obișnuințele lor de a se mișca în ordine și în zboruri variate? Ce Fidii și Zeuxizi și Polygnoți și Parrhași și Aglaofoniți au putut să le imite, ei care știu să picteze și să sculpteze frumosul cu o superioritate neîntrecută?

Ce horă armonioasă a lui Daidalos din Cnossos, care s-a trudit jucând pentru o mireasă, spre prisosirea frumuseții, sau ce labirint din Creta, greu de ieșit din el și greu de descurcat, ca să vorbesc ca poeții, și care adesea se întâlnește cu sineși în sofismele artei? Și trec sub tăcere depozitele de provizii ale furnicilor și paznicii lor și tezaurul de hrană corespunzător vremii și celelalte lucruri pe care le știm că se povestesc despre călătoriile și despre conducătorii lor și despre buna orânduire din faptele lor”[1].

Ne răsună evocator în urechi: „Vezi băjenii de albine,/ Armii grele de furnici” (Povestea codrului). Sau: „statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare! De ar avè cărți, jurnale, universități, ai vedè pe literați făcând combinații geniale asupra acestei ordine ș-ar gândi că-i făptura inteligenței, pe când vezi că nu inteligența, ci ceva mai adânc aranjează totul cu o simțire sigură, fără greș” (Cezara)[2].

Ion Pillat va dezvolta și el această temă, a superiorității universului infra-uman, în poemul Ursul lui Donici (din vol. Pe Argeș în sus): „Un fagure de miere ne este mult mai drag,/ Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi:/ Un fagure din care lumina zilei sugi /…/ Oricât ar fi de moale, mătăsuri și covoare/ Nu sunt ca iarba verde în răsărit de soare,/ Când raza e arcușul ce-atinge într-o doară/ Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară”… etc.

Observând descrierile feerice și semnificațiile creaționiste la Eminescu, sesizăm că nu puține sunt versurile în care recursul la universul mărunt fundamentează atmosfera paradisiacă, impresia de basm: „Ea trecea prin frunza-n freamăt/ Și prin murmur de albine” (Făt-Frumos din tei), „S-adun flori în șezătoare/ De painjen tort să rumpă,/ Și anină-n haina nopții/ Boabe mari de piatră scumpă” (Crăiasa din povești) etc.

În finalul poemului Călin (file din poveste) avem o lume mare într-o lume mică, un univers uman reprodus la scară miniaturală, de dimensiunea insectelor, însă finalitatea nu este ludică, pentru că și oamenii, priviți din planul lui Dumnezeu – „în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici” –, la rândul lor, „Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare /…/ muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” (Scrisoarea I).

Această precizare urmează imediat după imagini-le poetice ale cosmogenezei, după ce „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”. Corespondența este mai mult decât clară. De aceea am atras atenția că universul minor nu este deloc de neglijat în configurarea imaginii cosmice eminesciene, ordonate foarte strict în ierarhii, dimpotrivă, el poate să ne lămurească asupra concepției poetului.

Aceeași consecuție se vede și în Călin…, unde, după tabloul „pădurii de argint” urmează imaginea tipologic-primordială a „cuibarului rotind de ape, peste care luna zace” și imediat: „Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ Umplu aerul văratec de mireasmă și răcoare/ A popoarelor de muște sărbători murmuitoare”.

Universul mărunt poate sta în vecinătatea universului mare pentru că, fiind ambele creația aceluiași Dumnezeu, dimensiunile sunt lipsite de importanță.

Luna – stând, semnificativ, pe cuibar de ape – și roiurile de albine reprezintă, pentru Eminescu, o singură imagine, neîntreruptă, a cosmosului. Un Creator unic creează un univers unic. Cu mâna lui Dumnezeu sunt „lucrate” toate, cum remarcam la Dosoftei, fără deosebire, atât cerul, cât și pământul, oceanul sau omul.

Nu există discontinuitate, din acest punct de vedere. Aici se vede unitatea cosmică care ne impresionează adesea în poezia eminesciană, de aceea izvoarele sau roiurile de albine comunică/ reflectă în aceeași măsură taina cosmogenezei, ca și răsăritul stelelor.


[1] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, traducerea din limba greacă de Pr. Gh. Tilea și Nicolae Barbu, Ed. Herald, București, f. a., p. 102-103.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 80.

Relevanța Sfintelor Icoane în lumea de azi

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în cuprinsul Patriarhiei Române.

În fața secularismului contemporan, Biserica Ortodoxă Română reiterează importanța și semnificația spirituală a cinstirii sfintelor icoane, ca mărturisire a dreptei credințe în Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu scopul îndumnezeirii omului prin har. Icoanele ne arată pe Domnul Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţii lui Dumnezeu: îngeri, proroci, apostoli, martiri, cuvioși monahi şi credincioşi mireni ca trăind veșnic în împărăția slavei netrecătoare sau a luminii necreate, care nu se vede cu ochii trupești, ci numai cu ochii credinței, atunci când Dumnezeu dăruiește celor smeriți darul de a vedea, încă din lumea aceasta pământească, lumina cea neînserată sau slava Împărăției cerurilor.

În confruntarea cu ereziile, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întruniți la Sinoadele Ecumenice, au definit adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi adevărul privind cinstirea Sfinţilor, a sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte.

În definiția dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic, întrunit la Niceea în anul 787, Sfinții Părinți au exprimat acest adevăr de credință, în următoarele cuvinte:

„Păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă, fie în scris, fie în mod nescris. Între care una este și figurarea zugrăvirii în icoană, ca una ce este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei și este folositoare spre încredințarea adevăratei, și nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul și spre câștigul nostru unanim; căci ca unele ce în chip neîndoielnic se arată una pe cealaltă, ele (cuvântul și icoana) au în mod evident și aceeași valabilitate”[1].

Din punct de vedere istoric, sfintele icoane au fost sprijin pentru memorie pe calea mântuirii de la începutul Bisericii. Prefigurările lor există încă din vremea Vechiului Testament, așa cum mărturisește și ne învață Episcopul Leontie al Ciprului:

„Ai avut și tu multe și diferite icoane și semne spre aducerea-aminte a lui Dumnezeu, înainte de a fi lipsit de ele din pricina ignoranței tale, adică: toiagul lui Moise, tablele scrise de Dumnezeu, rugul plin de rouă, care nu ardea, piatra seacă îmbelșugată în apă, chivotul purtător de mană, jertfelnicul plin de foc dumnezeiesc, placa de metal cu numele lui Dumnezeu, efodul, care arăta pe Dumnezeu, cortul umbrit de Dumnezeu. Dar, dacă tu cinsteai toate acestea zi și noapte, spunând: «Slavă Ție, Care ești singurul Dumnezeu atotputernic, Care ai făcut minuni în Israel prin toate acestea» (2 Paralipomena 6, 4); dacă tu, prin toate aceste lucruri, poruncite de Lege, pe care le-ai avut altădată, te închinai lui Dumnezeu, căzând la pământ, înțelege că prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu”[2].

Toiagul lui Moise, tablele legii, cortul mărturiei împodobit cu imaginile heruvimilor și Chivotul, toate acestea constituiau prefigurări ale sfintelor icoane, de vreme ce poporul Israel se închina lor nu ca în fața unor idoli, ci aducea cinstire unor obiecte sfinte și de mare preț care îi aminteau neîncetat de faptele minunate săvârșite de Dumnezeu pentru ocrotirea sa.

În mod deosebit, sfintele icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, deoarece prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu şi a le dărui viaţă veşnică.

Ele sunt mărturia zugrăvită în culori și imagini a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu și a vieții sfinte a celor care I-au urmat pe calea duhovnicească a smereniei şi a iubirii jertfelnice. În acest sens, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, mărturisește:

„Acum să spunem că a zugrăvi sau a reda în icoană pe Hristos nu și-a luat începutul de la noi, nici n-a început în generația noastră, nici nu este născocire nouă. Pictura are autoritatea timpului, se distinge prin vechime, este de aceeași vârstă cu propovăduirea evanghelică. Și, ca să spun mai scurt și mai ferm, deoarece aceste sfinte imagini sunt simboluri ale credinței noastre neprihănite, s-au ivit de la început împreună cu credința, și cu ea au înflorit. Sunt o operă a Apostolilor, pecetluită de Părinți. Căci precum ei ne-au învățat cuvântul credinței în Dumnezeu, așa ne-au făcut clar și vădit și prin acestea, ca și prin Scriptura evanghelică, modul în care Mântuitorul a viețuit petrecând pe pământ. Ei au făcut același lucru pe care l-au făcut mulți de odinioară, care au descris faptele minunate înfățișându-le nu numai în cărți, ci și în imagini. […] Drept aceea, cel ce primește cele scrise va primi, în mod necesar, și reprezentarea. Căci dacă nu primește una, nu va primi, în mod necesar, nici pe cealaltă”[3].

Icoanele sunt chemare permanentă la rugăciune și o formă liturgică de mărturisire a adevărului că Fiul lui Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut; Cel Veşnic S-a făcut om muritor pentru ca trecând prin moarte şi Înviere să ne dăruiască nouă viaţa veşnică.

Nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales sfintelor icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că sfânta icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră şi o prezenţă harică a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă înaintea sfintelor icoane.

Harul dumnezeiesc se pogoară permanent asupra celor care vin cu credință, cu frică de Dumnezeu și cu multă evlavie în fața sfintelor icoane, rugându-se cu smerenie și fiind conștienți că nu se închină împodobirii picturale, nici frumuseții, nici materiei din care este alcătuită icoana, ci persoanei care este înfățișată pe icoană. Pentru a putea înfățișa în cuvinte potrivite această deosebire, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae folosea imaginea unei mame care are un portret al fiului său cu care vorbește ca și cum ar vorbi cu fiul ei[4]. Dacă înlocuim aici portretul cu icoana, vedem de fapt cât de mare este eroarea celor care consideră închinarea la sfintele icoane drept o manifestare a idolatriei.

Fiecare credincios ortodox se închină cu credință sfintelor icoane, fiind conștient că această închinare a sa merge direct la sfântul al cărui chip este cinstit şi sărutat cu evlavie, cerând ajutorul lui. În acest sens, Sfântul Teodor Studitul ne povățuiește, zicând:

„Trebuie să ne apropiem de icoană și să ne închinăm ei cu frică și evlavie, întrucât închinarea ei urcă la Hristos, și să credem că prin ea ne vine un har dumnezeiesc și că împărtășește sfințire celor ce se apropie de ea cu credință. Pentru că și la tipul făcătoarei-de-viață Cruci și la icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și a tuturor sfinților toată închinarea sfințitoare a icoanelor urcă prin intermediul prototipurilor lor la Dumnezeu”[5].

Așa cum ne mărturisesc cântările liturgice, Biserica nu consideră icoanele ca fiind simple opere de artă sau podoabe, care pot fi oricând modificate sau înlocuite, asemenea unor picturi obișnuite, ci sfintele icoane sunt expresii liturgice ale credinţei ortodoxe şi lumini ale Împărăţiei Cerurilor, după cum mărturisim în Duminica Ortodoxiei:

„Cu sfintele icoane se luminează acum, împodobindu-se ca o mireasă, Biserica lui Hristos, și pe toți îi cheamă să prăznuiască duhovnicește. Să ne adunăm dar cu un gând și cu o credință, cu bucurie slăvind pe Domnul”[6].

De asemenea, trebuie evidențiat rolul catehetic sau didactic al sfintelor icoane, deoarece acestea au reprezentat, timp de secole întregi, „cărțile” celor care nu știau să citească, povățuindu-i la lucrarea faptelor bune, îndemnându-i la o viață de sfințenie, izvorându-le ocrotire, blândețe și bucurie prin imaginile zugrăvite pe ele.

Sfintele icoane ne călăuzesc sau ne orientează către Împărăţia lui Dumnezeu, care este scopul ultim al vieţii noastre. Icoanele ne arată slava Împărăţiei Cerurilor ca fiind destinaţia noastră ultimă. Omul nu este făcut pentru mormânt, ci pentru viaţă veşnică cerească în Împărăţia lui Dumnezeu sau a Preasfintei Treimi. În icoane vedem Cerul deschis şi unit cu pământul, pentru ca să ridice pe pământeni la cer, prin har.

În viaţa Bisericii Ortodoxe, nu numai locaşul liturgic este împodobit cu sfinte icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic „biserica de acasă”, unde se recomandă să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa sfintelor icoane este mai intimă şi mai profundă, deoarece icoanele ne arată că sfinţii sunt aproape de noi, în faţa noastră. Săvârşită cu smerenie şi evlavie deplină, rugăciunea în fața sfintelor icoane ne aprinde inima de credință şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Sfinţi lui Dumnezeu și ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu și chemați la asemănarea cu El prin harul Duhului Sfânt.

În fața sfintelor icoane, atitudinea corectă este cea de smerită pocăință pentru păcate și mulțumire pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu, pentru darul vieţii pământeşti şi al chemării la mântuire sau la viaţa cerească veşnică. Adeseori, nu suntem vrednici să sărutăm sfintele icoane, din cauză că ne-am întinat sufletul și trupul prin gânduri rele, vorbe rele și fapte rele, dar nădejdea noastră de vindecare și de curățire se amplifică prin rugăciunile şi ajutorul sfinților pe care îi cinstim. Când ne închinăm în fața icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, ne rugăm cu multă căință, dar și cu nădejde de mântuire, zicând:

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmașului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulțumire strigăm Ție: «Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuiești lumea»”[7].

În faţa marilor ispite ale lumii: „pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții”, după cum le numeşte Sfântul Evanghelist Ioan (1 Ioan 2, 16), trebuie să cultivăm gândirea smerită și iubirea jertfelnică, aşa cum ne povățuiește şi Sfântul Apostol Pavel:

„Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit” (Romani 12, 1-2).

Numai astfel vom reuși să ne câștigăm mântuirea sufletelor și să fim bineplăcuți Mântuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului și Sfinților Săi, care privesc neîncetat asupra noastră și ne cheamă prin sfintele lor chipuri, înfățișate în cinstitele icoane să le urmăm dreapta credință și sfânta viețuire.

Sfintele icoane, ca lumini permanente ale credinţei creştine, reprezintă un tezaur spiritual şi cultural, mereu împodobit de-a lungul timpurilor.

Toate aceste lucrări de artă sacră sau liturgică, parte a patrimoniului universal, au fost realizate de iconari și pictori bisericești, care posteau înainte de a se apuca de lucru, rugându-se în timp ce pictau și mulțumind lui Dumnezeu atunci când încheiau lucrarea lor. Un astfel de pictor a fost și Pârvu Mutu, care este propus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare în acest an omagial dedicat sfintelor icoane, iconarilor și pictorilor bisericești. Pictorii rugători şi smeriţi au pictat icoane care au devenit, mai târziu, făcătoare de minuni, atât prin credința celor care se rugau înaintea lor, cât și prin sfințenia vieţii celor care le-au pictat. Cu alte cuvinte, sfinții pictaţi pe icoane oferă pricepere și har iconarului sau pictorului bisericesc care se roagă lor și dorește să urmeze pilda lor în ceea ce privește sfințenia vieții. Aceşti sfinţi oferă ajutor şi celor care se închină lor cinstind sfintele lor icoane.

Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor și ne rugăm Preasfintei Treimi să dăruiască lumină și pace, bucurie și mult ajutor tuturor slujitorilor sfintelor altare din Arhiepiscopia Bucureștilor, în lucrarea lor pastorală și misionară, arătând oamenilor frumuseţile veşnice ale Ortodoxiei.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] „Definiția credinței Sinodului VII Ecumenic de la Niceea”, în: Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 193.

[2] Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților”, la  Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2016, p. 106.

[3] Sfântul Nichifor al Constantinopolului, „Antirrheticus III adversus Constantinum Copronymum”, P.G., vol. 100, col. 310 C, la Preot Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, ediție îngrijită de Ștefan-Ionescu Berechet, Ed. Fundației Anastasia, București, 2005, pp. 131-132.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Considerații în legătură cu sfintele icoane”, în: O teologie a icoanei, ediție îngrijită de Ștefan Ionescu-Berechet, Ed. Fundației Anastasia, București, 2005, p. 54.

[5] Sf. Teodor Studitul, „Epistola către Platon, părintele său duhovnicesc despre închinarea la sfintele icoane”, în: Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, p. 190.

[6] „Duminica întâia a Postului Mare”, Stihira întâi la Vecernia Mică, în: Triod, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 204.

[7] „Duminica întâia a Postului Mare”, Tropar, în: Triod, p. 207.

Generații…

Aud mereu reproșul făcut celor tineri din vremea noastră, și anume că se nasc deja cu smartphonul sau tableta în mână și cu internetul la dispoziție.

Că știu prea multe încă de mici…

Însă așa ni se spunea și nouă, când eram ca ei: că ne-am născut cu pickup-ul sau cu casetofonul în mână, cu televizor în casă, că avem parte de informații și condiții pe care părinții sau bunicii noștri nici nu le-ar fi putut visa vreodată.

Ceea ce era adevărat. Și e adevărat și ce li se spune lor.

Însă niciuna din acestea nu te face nici mai bun și nici mai rău, dacă nu vrei.

Tehnologia foarte avansată de astăzi e vechitura și rebutul de mâine, care n-o să mai impresioneze pe nimeni. Și atunci nimeni nu se va mai gândi că oamenii din ziua de azi au făcut sau nu au făcut ceva din cauza smartphonului sau a tabletei.

Acestea sunt doar ustensile. Care există acum și se învechesc. Până nu vor mai reprezenta decât o piesă antică de muzeu.

Oamenii nu depind în mod esențial de ele. Umanitatea lor nu depinde de ele. Evoluția lor duhovnicească nu depinde de ele, dar nici nu este împiedicată de ele.

Noi, creștinii ortodocși, avem toate aceste unelte și nu le folosim ca să creștinăm lumea, să o cucerim cu bunătatea și iubirea noastră, să o facem ortodoxă prin munca și gândirea noastră.

Am putea să facem lucruri uluitoare, lucruri mărețe, dar nu vrem. Preferăm să nu facem nimic sau să facem doar lucruri ultramediocre și banale în comparație cu ce se poate face.

Sfinții Apostoli au cucerit lumea nu din cauză că mergeau pe jos, citeau la lumânare și n-aveau internet, ci din cauză că aveau…inimă dornică să se ostenească pentru alții.

Dacă ei ar fi avut acces la online, ar fi scris zi și noapte pentru a-i învăța pe toți credința în Hristos și în Biserica Lui.

Noi găsim motivul penibil că ceea ce ne ajută cel mai mult ar fi…ceea ce ne împiedică.

Tehnologia nu ne omoară duhovnicește dacă noi nu ne declarăm învinși…mai înainte de a începe vreo luptă.

Eminescu: între modernitate și tradiție [73]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Mai departe, vom purcede, în dezbaterea noastră, de la analogia între cosmosul mare și cel mic, pentru a scoate în evidență faptul că aceeași minuție caracterizează urzeala amândurora, purtând amprenta perfecțiunii. Și nu numai atât, dar vom putea sesiza că, mai degrabă, universul mic se comportă expansionist, sau, altfel spus, nu macrocosmosul devine paradigmatic, nu el impune paradigme universale, ci microcosmosul. De asemenea, ordinea creației este de la detaliu spre panoramă și nu invers.

La Eminescu s-a remarcat comparația Raiului cu o prisacă și a genezei aștrilor cu roiuri de albine. Este una dintre cele mai semnificative corelații între cele două structuri/ ierarhii, macro și micro-cosmică, și ea ne dezvăluie un alt ideal/ telos eminescian: ordinea desăvârșită, cosmică și socială. În fragmentele manuscrise, viziunile sunt concludente[1].

În primul rând, Raiul e configurat ca o stupărie: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Versurile i-au atras atenția și Rosei del Conte – dar și lui Gáldi[2] –, care a remarcat sursa biblică a imaginii lui Dumnezeu ca un moșneag, de la Daniel 7, 9, unde este vorba de Cel vechi de zile (Antiquus dierum/ Paleos ton imeron), ea trimițând la comentariile aferente ale Sfântului Dionisie Areopagitul.

Imaginea Raiului interferează însă cu cea a Moldovei, descrisă de Ureche și Miron Costin ca un tărâm paradisiac. Și nu doar tiparul edenic imprimat în vechile cronici ne împinge a stabili o paralelă cu versurile eminesciene, dar și detaliul prisăcarului, identificat neîndoielnic de poet în Letopisețul lui Grigore Ureche, de unde aflăm că, „păstorii din munţii ungureşti [din Ardeal], pogorându după vânat, au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese (s. n.) şi îndrăgind locul, au tras pe ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat…”[3] în Moldova.

Simion Dascălul completează cu ceea ce zice că „scrie la letopisețul cel moldovenescu, la predoslovie”, deși „această poveste nu se află însemnată de Ureche vornicul”, anume că vânătorii maramureșeni „au găsit o priseacă cu stupi și un moșneag bătrân, de prisăcăriia stupii…”[4].

Dar și Ureche scrie: „Iani, de s-ar învăța cei mari de pre niște muște fără minte, cumu-ș[i] țin domniia, cum ieste albina, că toate-și apără căscioara și hrana lor cu acile și cu veninul său. Iară domnul lor, ce să chiiamă matca, pre nimeni nu vătămă, ci toate de învățătura ei ascultă”[5].

De aceea, stupul sau „statul albinelor”[6] devine modelul pentru o societate ideală, la Eminescu, idee exprimată și de sihastrul Euthanasius în nuvela Cezara, dar și pentru construcția perfectă[7].

Dar Eminescu a mers mult mai departe și, adăugând imaginii sale poetice și viziunea profetului Daniel despre Cel vechi de zile (Paleos ton imeron este invocat și de Dimitrie Cantemir, în cuvântul introductiv la Hronic[8]) – imagine recurentă în iconografie, după cum și Del Conte semnala –, a ajuns la: „În a raiului prisacă stă moșneagul plin de zile,/ Dumnezeu”. Aici își au sursa imaginile cosmogonice ale stelelor care izvorăsc ca roiuri, reproduse de Perpessicius după manuscrise:

Într-a haosului lume trimeţi colonii de stele
Pe câmpiile albastre ale cerurilor tale

Stupi bătrâni trimiţi tu [-n] lume mândre colonii de stele
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit

Pe-ale cerurilor câmpuri, mâni albastre culeg miere
Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalte

În câmpiile albastre ale cerurilor – pleacă
Colonii de stele de-aur dintr-a raiului prisacă
Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n [in]finit
Ele culeg, mierea vieţii, ceara faptei şi-nspre sara
Veciniciei lor, în stupii vechi şi negri se-ntorc iară
Dormind evi până l-a unei vieţi [din] urmă răsărit.

Ca un stup bătrân trimiţi tu > Stupi bătrâni;

În a cerului prisacă
Ele culeg mierea vieţii, ceara faptelor pe cale
Colbul de pe a lor aripi, ceara vis[elor] faptelor;
Veciniciei lor se-ntorc iar
Veciniciei lor în stupii cei bătrâni se întorc iară;
Dormind evi de întuneric pân l-al vieţii…

Mai cunoscute sunt versurile din Scrisoarea I, unde coloniile lumilor vin să populeze universul: „în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.

Iar în Memento mori: „popoarele de stele iese-n roiuri luminoase /…/ Și din sure văi de caos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Niciun atom luminat”.

Comparația limbii române sau a poeziei cu „un fagure de miere” nu vizează doar dulceața ei, cum se poate deduce imediat, ci și – sau mai degrabă – hexagoanele fagurelui, geometria limbii: „De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) – se referă la perfecțiunea construcției metrice și este în logica celeilalte analogii, cu sculptura în marmură.

Mintea însăși este ca un stup, eremiții/ monahii își stupifică mintea (cred că Eminescu face aluzie la metoda isihastă de atenție/ pază a gândurilor): „dacă corpul ți-l chinuiești și mintea/ Ți-o stupifici”… (Andrei Mureșanu). Chiliile mănăstirilor le aseamănă cu cele ale fagurelui: „Mama-i /…/ l-au învățat/ Să tâlcuiască semne /…/ În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare/ Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai” (Codru și salon).


[1] Reproducerile manuscriptice vor fi, în acest caz, după: M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 175.

[2]  Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 302.

Gáldi insistă, ca mulți alții, pe interpretarea prin apelul la filosofia antică greacă. În mai multe cazuri, credem că am oferit argumente mai solide pentru a justifica orientarea principială spre izvoarele interne. Spre exemplu, el interpretează prăpastia din Scrisoarea I ca fiind infinitul/ apeiron-ul antic, fără să sesizeze că în literatura noastră medievală și în limba veche, atât de cunoscută lui Eminescu, prăpastie însemna abis/ adânc de ape. Îndeamnă însă la studii comparative Eminescu-Dosoftei.

[3] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 12.

[4] Idem, p. 13. [5] Idem, p. 135.

[6] La Eminescu, de altfel, „terminologia apicolă este, ca și la Creangă (în Amintiri din copilărie și în basmul Harap-Alb), bine reprezentată”, iar „obârșia lor [a termenilor] trebuie să fie căutată în limba veche”, cf. G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 85.

[7] „Este incontestabilă legătura dintre concepția sa și cea a marilor teoreticieni conservatori, precum antiutilitariștii S. T. Coleridge, Th. Carlyle, ori teocrați ca Joseph de Maistre, datorită fondului comun de idei, dintre care reținem pe cele care privesc caracterul natural al instituțiilor, Evul Mediu ca mare epocă organică, organicitatea ordinii aristocratice în stat”, cf. Mihai Dorin, Civilizația românilor în viziunea lui Eminescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 38.

Inclusiv „în opera politică [a lui Eminescu], Evul Mediu deține prioritate”, cf. Idem, p. 63.

În opinia sa, „pornind de la distincția făcută de Noica între elementul etern și cel istoric al arhitecturii culturale, considerăm că personalitatea culturală a lui Eminescu se compune dintr-o parte arhetipală, eternă, primită de poet de-a lungul anilor din humusul autohton, și o alta dobândită prin asimilări succesive. […] Format în climatul spiritual ortodox, Eminescu a rămas atașat de acesta, cultura occidentală, asumată fără prejudecăți autohtoniste, ajutându-l să-și clarifice ideile”, cf. Idem, p. 34.

[8] A se vedea Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ediție îngrijită, studiu introductiv, glosar și indici de Stela Toma, Ed. Minerva, București, 1999, p. 3.

Eminescu: între modernitate și tradiție [72]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Cosmosul

Macrocosmosul și microcosmosul, raportate la nivelul uman de percepție (omul fiind el însuși un macrocosmos în microcosmos, conform literaturii patristice), stau deopotrivă în atenția lui Eminescu. Ne vom referi la ambele, pe rând, pentru că atenția pe care el le-o acordă este cu totul deosebită.

Mai mult interes exegetic s-a acordat macrocosmosului și foarte puțin s-a remarcat aplecarea poetului cu o rară delicatețe asupra cosmosului mic, atitudine poetică pe care o va regenera în mod semnificativ Arghezi, dar care nu este rară în poezia și literatura română, dacă ar fi să-i amintim pe Topârceanu, Ion Barbu, Emil Botta, Marin Sorescu sau chiar Eugen Ionescu (care debutează cu Elegii pentru ființe mici).

Putem vorbi la Eminescu de un traiect mai puțin obișnuit, și anume de la cosmosul mic către cosmosul mare, pentru că, în mod paradoxal, microcosmosul pare mai degrabă model pentru macrocosmos, și nu invers.

Perfecțiunea aceasta face parte din paradigma creației, care, în paginile literare medievale, este țesătura, urzeala fundamentată pe delicatețe și atenție la detaliu. Iar sursa acestei paradigmări se află în poezia Psaltirii, unde se preciza că Dumnezeu a urzit toate cu degetele: „Că văzu ceriul/ vădzură cerurile, lucrul deagetelor Tale, luna şi stelele ce-ai Tu urzit”  (Ps. 8, 3)[1].

Aceleaşi detalii le regăsim şi în Cazania lui Coresi, în predica despre fiul rătăcitor:

„Şi împărţi lorŭ tocma (ce se zice, pre voia loru-şŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocma amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înţelesŭ şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ şi totŭ ce e pre elŭ. […] Iar celŭ feciorŭ mai mare şi dereptŭ întru slava Domnului aceastea toate le priimi. Văzù ceriulŭ şi de bunătatea [frumusețea] făpturiei cunoscù pre Ziditoriulŭ. «Văzù», zice, «ceriulŭ, lucrulŭ degetelorŭ Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitŭ (s. n.)». Văzù amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnulŭ, cela ce o au înfrâmseţatŭ”[2].

În Psaltirea de la Alba Iulia, se conservă această expresivitate: „Când văz ceriurile Tale, lucrul degetelor Tale, luna și stealele, carele le-ai întemeiat” (Ps. 8, 4); dar și „Cela [Dumnezeu] ce urzi pământul spre tăria lui, să nu se clătească în veacii veacilor” (Ps. 103, 5)[3].

Asemenea precizări creaționiste le descoperim reproduse cu insistență și în Psaltirea versificată a lui Dosoftei: „Văz că-i tocmit ceriul de mânule Tale /…/ Stele luminate ce lucesc pre noapte /…/ Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 9-12), „Pus-ai întunerec de-ț ascunz[i] lumina,/ Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna” (Ps. 17, 31-32), „Și lumea cu de ce-i plină/ Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână” (Ps. 88, 45-46), „Adânca Ta-nțălepciune/ Nime nu va putea spune. /…/ De svintele Tale fapte [făpturi, creații],/ Ce-s de mâna Ta lucrate” (Ps. 91, 17-22), „Și-i de mâna Lui lucrată/ Toată laturea uscată” (Ps. 94, 21-22), „Şi Tu, Doamne, cu cuvântul/ Dintăi ai urzât pământul,/ Şi ceriurile ce-s nalte/ Sunt de mâna Ta lucrate” (Ps. 101, 89-92), „Și munțâi, și dealuri nalte/ S-or ivi, și șesuri late,/ Pre locul ce sunt urzâte,/ Când i-ai făcut de mainte/ Și le-ai pusu-le hotară”… (Ps. 103, 31-35).

Dacă pământul („laturea uscată”), mările și oceanele („sălaș de ape”), vânturile, munții cu dealurile, cerul și stelele sunt lucrate/ urzite de mâna/ degetele Lui, templul sau cortul este de mătase (închipuind cerul ca un cort din psalmul 103 și Raiul): „svânta Ta casă” cu „corturi tinse în funi de mătasă” (Ps. 41, 15-16), „svânta Ta casă cu veșmânt de mătasă” (Ps. 73, 13-14), „Carii dvoriț la Domnul în casă,/ În curțâle cele de mătasă” (Ps. 133, 5-6), etc.

La Eminescu ne-au reținut atenția, între altele, „ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea” (Călin Nebunul), „pânzăriile de-azur” ale mării (Memento mori, Avatarii faraonului Tlà), „subțirile neguri” care „păreau pânzărie/ De brum-argintoasă, lucind viorie”, felul cum „Pe-al codrilor verde, prin bolțile dese,/ Prin mreje de frunze seninul se țese” (Diamantul Nordului), „vise d-aur în rai țesute” (Filosofia copilei) etc. Expresia „mreje de frunze” este recurentă în poeme și nuvele.

Ne amintim că în opera lui Arghezi – receptiv la sensurile mistice – este foarte extinsă poezia mătăsurilor.

Țesătura este simbol al supleții creative, la Dosoftei, dar și al fragilității existenței umane, al zilelor și anilor care se țes: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36), „bietul suflet /…/ de-abia să-ngână,/ Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină” (Ps. 38, 37-38).  Eminescu putea desprinde de aici „a vieții mele tort” (În vremi de mult trecute) ori „se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești” (Departe sunt de tine), sau imaginea acelui „paingăn de smarald” care: „A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald,/ Și în care luna bate de sclipește viorie/ Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie” (Călin Nebunul). Dar nu trebuie ignorată nici mătasea cu care e îmbrăcată femeia în opera eminesciană.


[1] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, București, 1976, p. 53.

[2] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), op. cit., p. 24.

[3] Psaltirea de la Alba Iulia (1651), op. cit., p. 123 și 491.

Predică la Duminica a 7-a după Paști [2017]

Iubiții  mei[1],

percepția noastră despre om și lume este pe măsura stării noastre interioare. De aceea, unii vor spune că oamenii sunt răi și corupți în mod fundamental, negăsind prea multe lucruri bune la oameni, pe când alții vor spune că oamenii sun buni și muncitori și suferă mult pe pământ. Pentru că oamenii vorbesc prin prisma propriei lor experiențe. Iar dacă omul e păcătos și lipsit de evlavie, dacă e pătimaș, el va zugrăvi toate lucrurile în negru și va vorbi despre oameni la modul negativ. Dar dacă el este un om al evlaviei, atunci va privi profund oamenii și îi va judeca după faptele lor și după mentalitatea lor și după atitudinile lor și nu la modul discreționar.

Pentru că oamenii fac și bune și rele, iar ei nu sunt doar albi sau negri la suflet, ci orice lucru bun ne personalizează și ne face oameni, iar orice păcat ne strică interior, ne urâțește.

Însă binele și răul pe care îl facem țin de alegerea noastră interioară. Și atât binele, cât și anti-binele, adică răul pe care îl facem, au consecințe directe în viața noastră, pentru că au consecințe imediate și veșnice. Tocmai de aceea, păcătosul care nu se pocăiește rămâne mort duhovnicește, pe când cel care se pocăiește se mută continuu „din moarte întru viață [ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν]” [In. 5, 24, BYZ]. Pentru că păcatul este omorârea noastră, pe când viața noastră e slava lui Dumnezeu. Și a trăi în slava lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Dumnezeu, cu Dumnezeul iubirii noastre.

Dar viața cu Dumnezeu e viață eclesială. Și viața eclesială e viața în comuniune și în ajutor reciproc, e viața în iubire frățească și în sfințenie. Pentru că Dumnezeu trimite slava Lui în noi în Biserica Sa, dacă trăim ca reale mădulare ale Lui, adică în curăție și sfințenie, și ca reali frați duhovnicești cu toți ceilalți care vor să se mântuiască ca și noi.

Dumnezeu ne umple de slava Lui în orice Slujbă și rugăciune a Bisericii, dacă căutăm o relație veșnică cu Dumnezeu și o deschidere continuă către semenii noștri. Și El ne umple de slava Lui pentru ca să ne sfințească pe noi în mod deplin.

– Ce se întâmplă însă, dacă nu căutăm relația cu Dumnezeu și nici nu ne deschidem continuu față de semenii noștri, dar totuși venim la Biserică și suntem membri ai ierarhiei bisericești?

– Ne agonisim nouă înșine judecată [κρίμα] mâncând și bând din Sfântul Potir al Domnului, nedistingând Trupul Domnului [μὴ διακρίνων τὸ Σῶμα τοῦ Κυρίου] [I Cor. 11, 29] de mâncărurile comune. Pentru că venim să ne împărtășim cu Domnul fără evlavie și sfințenie în noi înșine, și Îi slujim Lui cu lehamite și indiferență.

Însă o astfel de slujire indiferentă a Lui aduce urgia lui Dumnezeu peste noi. Pentru că ne apropiem să Îi slujim Lui fără să ne pese că nu suntem plini de sfințenia pe care El ne-o cere. Și dacă nu ne pasă de sfințenia Lui, atunci desconsiderăm întreaga sfințenie a Bisericii și considerăm Slujbele Bisericii ca Slujbe „goale” de prezența lui Dumnezeu.

Și avem acest sentiment sfredelitor al „absenței” lui Dumnezeu pentru că nu simțim slava Lui în noi. Nu o simțim în noi și de aceea ne simțim singuri, copleșitor de singuri. Iar din mijlocul unei astfel de singurătăți a păcatului, slujirea lui Dumnezeu e o dramă și o povară enormă.

Însă mulți membri ai ierarhiei Bisericii și mulți creștini ajung să trăiască această dramă a singurătății în mijlocul iubirii lui Dumnezeu pentru că nu vor să accepte că există doar o singură viață a Bisericii și anume sfințenia. Vor să fie lumești în viața de zi cu zi, vor să nu se deosebească de ceilalți, să nu aibă probleme, să nu li se ceară mai mult decât celorlalți, să nu se nevoiască și nici să citească teologie, să nu se sfințească continuu, dar să pară „bisericești” când vin la Biserică. Dar asta nu se poate! Și pentru că nu se poate, tocmai de aceea venirea și slujirea lor în Biserică e un întreg teatru „evlavios”, pentru că vor să mimeze viața și gândirea duhovnicească la Biserică, doar aici, pe acelea pe care nu le trăiesc în fiecare clipă a vieții lor.

Și mentalitatea seculară a oamenilor Bisericii asaltează continuu teologia și viața duhovnicească a ei. Pentru că creștinii cu mentalitate și viață seculară vor să schimbe Biserica, cu rânduielile și gândirea ei profund teologică, după modul lor de a fi și de a gândi. Pentru că vor o Biserică fără asceză, fără contemplație, fără sfințenie, fără simțirea și vederea lui Dumnezeu, fără finalitate ontologică. Vor o Biserică golită de transcendența ei, adică de prezența lui Dumnezeu în ea, și care să fie o instituție „puternică” în această lume, adică potentă financiar și cu o imagine bună.

Însă când Biserica ajunge o instituție „puternică” și „respectată”, adică una dintre celelalte instituții agreate de către Stat, ea își estompează viața interioară, își minimalizează și își diluează mesajul teologic, dând de înțeles că „s-a înrădăcinat” în istorie și „merge” după vântul istoriei.

Numai că Biserica nu își are rădăcinile pe pământ, ci în cer! Fundamentul Bisericii nu e format din legile și cutumele unui Stat, ci fundamentul ei este însuși Dumnezeul treimic. Pentru că prin slava lui Dumnezeu s-a întemeiat Biserica și ea funcționează divino-uman, căci este un organism viu divino-uman. Biserica este Dumnezeu trăind împreună cu Îngerii, Sfinții și cei credincioși Lui.

De aceea, voia Lui e începutul, cuprinsul și împlinirea Bisericii și a lumii și nu voia noastră. Noi numai în măsura în care conlucrăm cu voia Lui sau întrucât voia Lui devine voia noastră putem fi mădulare reale și nu alienate ale Bisericii.

Căci, la Botez, noi devenim mădularele Lui mistice. Dar rămânem astfel numai dacă ne hrănim continuu cu cuvântul Lui, cu Tainele Sale, cu viața Sa cea dumnezeiască. De aici nevoia continuă de ridicare din păcatele noastre pentru a fi cu El. De aici nevoia continuă de spovedire a păcatelor noastre și de împărtășire cu Domnul. Căci Sfânta Euharistie este „mâncarea ce rămâne întru viață veșnică [τὴν βρῶσιν τὴν μένουσαν εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 6, 27, BYZ]. Este mâncarea preadumnezeiască ce ne unește cu Dumnezeu, umplându-ne de viața Lui cea veșnică.

Și niciun Sfânt al Bisericii nu s-a sfințit pentru că s-a aliniat standardelor de viață lumești, ci pentru că a trăit după voia lui Dumnezeu.

Iar Biserica îi cinstește pe Sfinții ei în mod nominal, dar și în sinaxe diferite. Ca spre exemplu în duminica de azi, unde mai mulți Sfinți Părinți sunt cinstiți în sinaxă, într-o adunare aparte.

– Și de ce sunt cinstiți astfel, în sinaxă?

– Pentru a se sublinia o anume particularitate a lor. Spre exemplu, când îi cinstim pe Sfinții români, atunci sinaxa Sfinților români vrea să sublinieze că aceștia toți s-au sfințit aici, pe pământ românesc sau că s-au născut aici sau că au venit la noi din altă parte și aici s-au sfințit și au adormit sau că Sfintele lor Moaște au fost aduse la noi și ei sunt receptați de mult timp ca fiind „ai noștri”.

Însă când avem sinaxa Sfinților Părinți care au participat la un Sinod Ecumenic, atunci Biserica subliniază aportul lor comun, adică aportul fundamental al sinodalității la viața Bisericii. Pentru că Biserica e sinodală și comunitară, e o comuniune de credință și de iubire frățească și nu o organizație „secretă”, „dubioasă”, „închisă în sine”.

Și așa se face că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, despre care Sfântul Atanasios cel Mare a spus că au fost 318[2]. Iar personalitățile lor teologice și duhovnicești sunt copleșitoare.

În Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, se confirmă numărul celor 318 [trecenti decem & octo] Sfinți Părinți[3].

Și primul sinodal pomenit aici este Osius, Episcopul Hispaniei, urmat de Presbiterii Victor și Vincentius de la Roma. După provincia Romei urmează Episcopii din provincia Egiptului[4], apoi cei din provincia Tebaidei, ai Libiei, ai Palestinei, ai Feniciei, ai Siriei, cei din Arabia, din Mesopotamia, din Persia, din Cilicia, din Cappadocia, din cele două Armenii, din cele două provincii ale Pontului, din Galatia, din Asia, din Lidia, din Frigia, din Pisidia, din Licia, din Pamfilia, din provinciile insulare, din Caria, din Isauria, din Cipru, din Bitinia, din Europa, Dacia, Misia, Macedonia, Ahaia, Tessalia, Calabria, Africa, Dardania, Dalmația, Pannonia, Gallia, Goția și Bosfor[5]. Și Episcopii participanți la Sinod sunt trecuți în mod nominal în rândul provinciei lor.

Sfântul Osius Mărturisitorul, Episcopul Cordobei, e pomenit pe 27 august și el a pledat pentru introducerea lui deoființă [ὁμοούσιος] în Crez și a semnat primul actele Sinodului I Ecumenic[6]. El a prezidat și Sinodul din Sardica (Sofia de azi, în Bulgaria) din 343, apărându-l pe Sfântul Atanasios cel Mare, care era principalul adversar al arianismului[7].

Sfântul Atanasios cel Mare a participat la Sinod ca Diacon al Sfântului Alexandros al Alexandriei, căruia i-a urmat în Patriarhat începând cu data de 9 mai 328, fiind Patriarh al Alexandriei timp de 45 de ani și trăind 16 ani în exil[8]. Sfântul Atanasios cel Mare s-a născut în 295 și a adormit în data de 2 mai 373, la vârsta de 78 de ani, fiind pomenit pe 18 ianuarie[9]. Sfântul Alexandros al Alexandriei e pomenit pe 29 mai și a fost Patriarh al Alexandriei între 313-326, adormind pe 17 aprilie 326. În anul 320, el a fost primul care l-a condamnat pe Arios la nivel sinodal[10]. Sfântul Spiridon al Trimitundei e pomenit pe 12 decembrie și, prin minunea cărămizii, a vorbit sinodalilor despre Dumnezeul treimic. Și, la Nicea, la Sinod, el l-a cunoscut pe Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, pomenit pe 6 decembrie, cu care a început o prietenie trainică[11].

Un alt participant la Sinod a fost și Sfântul Pafnutios, Episcopul Tebaidei de Sus și este pomenit pe 19 aprilie. În 335, el l-a însoțit pe Sfântul Atanasios cel Mare la Sinodul de la Tiros[12].

În ediția Mansi aflăm toate numele celor 318 Sfinți Părinți. Iar folosul cercetării istoriei Bisericii este imens, pentru că datele pe care le poate furniza munca de cercetare sunt nebănuite. Începi să cauți ceva anume și poți descoperi lucruri și mai importante. Pentru că Dumnezeu ne călăuzește spre descoperirea și redescoperirea multor adevăruri și evenimente istorice și duhovnicești.

De ce redescoperirea unor evenimente, mărturii și persoane importante? Pentru că multe amănunte cad în uitare din cauza lipsei lor de cercetare. Ceea ce, cândva, era important, acum poate fi periferic. Sau, dimpotrivă, sunt negate și minimalizate adevăruri și realități istorice de necontestat, din diverse motive rele.

De aceea, când vrem să ne ocupăm de istoria Bisericii trebuie să mergem la istoricii ei și nu la denigratorii ei din toate timpurile. Iar când vrem să vedem poziția Bisericii față de ceva anume, trebuie să mergem la Sfinții ei, la cei care au apărat învățătura Bisericii și mărturia lor să o credem.

Pentru că azi s-a ajuns la situația nefastă ca diverși teologi și oameni de știință să nege teologia, opera sau viața a numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii pe motive din ce în ce mai halucinante. Iar mie îmi plânge inima când văd asemenea comportamente la oameni credincioși, la oameni care presupun că „fac bine” negând istoria, Tradiția și Sfinții Bisericii.

Așadar, cum sunt oamenii? Sunt după cum noi îi vedem! Și nu îi putem vedea frumoși, dacă suntem urâți interior. Însă, cu adevărat, pe fiecare dintre noi ne cunoaște Dumnezeu. Și oricât am încerca noi să ne „albim” lingvistic, doar din gură, acest lucru nu se poate niciodată.

De aceea, pentru ca să fim cu adevărat frumoși, trebuie să ne curățim de patimi! Mântuirea noastră începe odată cu curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul dorește ca noi să fim sfințiți de Dumnezeu întru adevărul Lui [In. 17, 17]. Adică El dorește ca să ne curățim de patimi cu adevărat și să credem cu adevărat, potrivit adevăratei credințe, în Dumnezeul nostru treimic.

Hristos S-a înălțat!

Domnul să ne miluiască și să ne întărească pe toți întru bucuria Lui cea dumnezeiască! Amin.


[1] Începută la ora 9. 47, în ziua de 22 mai 2017, zi cu cer înnorat, zi de luni, cu 17 grade la ora 9.00. Și terminată la 15. 27. A apărut soarele și sunt 23 de grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/19/predica-la-duminica-a-6-a-dupa-pasti-2017/.

[3] Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, col. 692.  [4] Ibidem. [5] Idem, col. 693-696.

[6] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor și https://en.wikipedia.org/wiki/Homoousion.

[7] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor.

[8] Cf. https://orthodoxwiki.org/Athanasius_of_Alexandria.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1783/sxsaintinfo.aspx.

[10] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Alexandru_al_Alexandriei.

[11] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei

[12] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Pafnutie_al_Tebaidei.

Page 1 of 6

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén