Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană
*
Începând cu Mortua est! se remarcă, de asemenea, pendularea între două atitudini contrare: între aspirația și configurarea unui spațiu paradisiac (în care predomină aurul și argintul: sufletul urcă prin „ploaie de raze, ninsoare de stele”, când „arginte e pe ape și aur în aer”, spre castele celeste „cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint”) și cugetarea nihilistă: „Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors și ateu –/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu”.
Ascensiunea către cer pe a norilor schele urmează tiparul literaturii medievale, a scărilor și a vămilor văzduhului (din Viața Sfântului Vasile cel Nou[1]), în timp ce sufletul „rănit de-ndoială” văzând „lutul rămas…alb și rece” exprimă o concepție mai degrabă atee. Luăm însă în calcul și posibilitatea ca cea de-a doua perspectivă să fie reproducerea scepticismului contemporan, un tablou care are multe în comun cu convenția funebră în behaviorismul lumii moderne – o reconstituire în care a uzat și de sentimente personale, dar nu știm dacă neapărat lirismul sau disperarea pasională sunt definitorii pentru acest poem[2].
Trebuie ținut seama totuși și de un alt aspect, de felul cum „Eminescu accentuează faptul că omul este expresia timpului său (Dator e – omul să fie a veacului copil [Icoană și privaz][3])”[4] și că el își asumă punctele de vedere ale contemporanilor, scepticismul lumii sale, afișându-l în versuri, chiar și fără a fi în mod necesar născut dintr-o convingere personală fermă în acest sens.
Într-o variantă a poemului Dumnezeu și om, intitulată Christ, exprimă și mai transparent această disensiune a perspectivelor: „Azi fantasia-i bogată, dar credința este seacă,/ Căci în ochii ironiei tu ești om…nu Dumnezeu!”[5]. Semnificațiile sunt similare celor din Epigonii, în privința antitezei trecut-prezent, a discrepanțelor conceptuale între „sufletul cel vergin” al celor vechi și „a veacului suflare” (gândirea seculară) specifică epocii contemporane.
În mod pregnant, se observă în poemele de tinerețe că Eminescu urmărește un program literar, în descendență pașoptistă, iar sinceritatea sentimentelor și a viziunilor personale este mascată de atitudinea militantă. Poate părea curios, dar abia mai târziu, când poetul se va confrunta cu eșecul erotic, amintirea tinerei moarte va căpăta semnificații deosebite și va reveni ca un refren în versurile sale („Oare femeia pe care mie/ Dumnezeu sântul o-a destinat/ În patu-acela de cununie/ S-a-nfășurat? /…/ Oare amorul ce îmi zâmbește/ E în mormânt?” (Din lira spartă…)). Când va descoperi în femeie că „Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern/ Și inima-i este blestemul etern”, atunci i se va părea că singura lui iubită, „De-a fost vreodată/ Atunci în mormântul cel rece o cată” (Care-o fi în lume…).
Remarcăm însă, încă de pe acum, punerea în scenă a două viziuni care se confruntă, războiul între măștile gândirii, pe care poetul îl va orchestra de multe ori, în Scrisori, Împărat și proletar, Sarmis, Luceafărul etc. „Poemele sale au întotdeauna un caracter conflictual, uneori manifest, de cele mai multe ori latent”[6].
Disperarea, dar și influența directă a „demonului” care „urăște un gând de Dumnezeu” (Mureșanu (Tablou dramatic)), îl face pe poetul pașoptist din poemul dramatic omonim să creadă (fapt exprimat însă în redactarea ulterioară a poemului) că „sâmburele lumii/ E răul” și să considere că îl poate înțelege pe Satan: „O, Satan! Geniu al disperării! / Acum pricep eu gându-ți”…, al celui care „ești arhanghel al morții cei bătrâne” (Andrei Mureșanu).
Mureșanu descoperă însă că și acolo, pe versantul răutății, „e-atâta minte – atâta plan de rele” (ilustrarea detaliată apare în poezia Demonism, care este o versificare a legendei iraniene a creării omului de către Ormuzd, legenda lui Gajomard[7]), care, însă, în mod paradoxal, ar putea susține demonismul insurgenței, dar e incongruent cu demonismul nihilist și cu absurdul/ non-sensul.
Nu este însă vorba de nihilism irevocabil, pentru că Mureșanu are momente de penitență: „Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii/ Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăiește,/ Coboară-te în mine, mă fă să recunosc/ C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper/ Că liber-mare-mândru prin condamnarea ta/ N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,/ Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân [remarcăm iarăși obsesia voievodului, chiar și într-o ierarhie inferioară] – / Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb[8]! O,-nceată,/ Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată,/ Nu răscoli-n bătaie-ți ruinile sfărmate/ A lumii dinăuntru./ Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,/ El îmi arată planul adâncei întocmele/ Cu care-și mișcă sorii”.
„Planul adâncei întocmele” prin care a fost semănat „grâu de stele”[9] infirmă cugetările negative: planul prin care a fost plăsmuită lumea de către Dumnezeu e mult prea adânc, mult prea elaborat, pentru ca universul să fie rodul hazardului. Raționalitatea adâncă a lumii exclude posibilitatea unei visări/ halucinații a unei conștiințe universale mai mult sau mai puțin inconștiente (somnolente).
În mod cert, nu putem deosebi în literatura română medievală cugetări sub această formă, care aparțin scepticismului și dezabuzării epocii romantice și post-romantice, dar accentele disperării nu sunt deloc absente nici în epoca veche, începând chiar cu Psaltirea[10].
Considerăm că expresii precum „Vecinic este numai râul: râul este Demiurg” (Scrisoarea IV) sau „Etern e numai plânsul” (Luceafărul)[11] reprezintă simple metafore filosofice, care nu au de ce să fie desfășurate dialectic.
De fapt, sentința ultimă aparține chiar lui Dumnezeu (face parte din răspunsul oferit lui Hyperion) și caracterizează existența fulgurantă, aflată sub pecetea timpului: din perspectivă superioară, cu adevărat eternă, e o ironie la adresa indivizilor umani care se consideră sempiterni.
[1] A se vedea Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, studiu filologic, studiu lingvistic, ediție și glosar de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004.
Unul dintre manuscrisele aflate odinioară în posesia lui Eminescu, conținând această carte, este acum ms. rom. B. A. R. 2775.
Însă trebuie neapărat precizat faptul că în Viața Sfântului Vasile cel Nou apar vămile văzduhului descrise în mod detaliat și de aceea este indicată mereu ca reper această hagiografie. Altfel, referința la vămile văzduhului există în nenumărate hagiografii.
[2] Deși un fragment din Geniu pustiu ne-ar indica o astfel de interpretare: „el [Ioan] devenise tăcut și respingător…ne-ncrezător cătră orice. Își râdea de cer și de Dumnezeu; desprețuia oamenii, încât ți s-ar fi părut că sub zdrențele lui râde un rege sceptic și crud ca Satana. Nu mai puteam vorbi cu el. […] Asta era dispozițiunea lui Ion în urma morții Sofiei”.
E totuși o dispoziție sufletească, nu o convingere născută de reflecție îndelungată și lucidă. La fel ca și aceea ce îl determină să declare că „E infam tot ce e om… Nu cred în această bestie răutăcioasă care se trage din măimuțe”. Dar și aceasta e o ironie mizantropă, nu o filosofie darwinistă, pentru că puțin mai departe, în nuvelă/ roman, întâlnim „doi dandy”, care cu „secele fețe de maimuță râdeau râsul cel amar al desfrânaților sceptici”. Cf. M. Eminescu, Opere, VII, Proză literară, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR și Muzeul Literaturii Române, București, 1977, p. 192-193, 199.
Lui Ibrăileanu, Mortua est! i se păruse „mai mult o compoziție retorică”, cf. G. Ibrăileanu, Studii literare, ediție de Lenuța Drăgan și Mihai Drăgan, Ed. Junimea, Iași, 1986, p. 106.
[3] Cf. M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, op. cit., p. 289.
[4] Aurelia Rusu, A citi opera istoriei, prefață la M. Eminescu, Opere, IX, Istorice. Traduceri, studii, transcrieri, excerpte, ediție critică, prefață, note și comentarii de Aurelia Rusu, Ed. Minerva, București, 2000, p. V.
[5] M. Eminescu, Opere, I, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1939, p. 485.
[6] Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, Teatru, op. cit., p. XI.
[7] Cf. Mircea Anghelescu, Literatura română și Orientul, Ed. Minerva, București, 1975, p. 156-158.
[8] Aici „superb” are sensul de mândru, trufaș. Din lat. superbus = mândru, trufaș, orgolios, plin de vanitate.
[9] În Scriptură, Semănătorul este Dumnezeu-Cuvântul (a se vedea Mt. 13, 3-23), Cel care aruncă semințele Evangheliei Sale în inimile oamenilor. Însă tot El este Cel care a zidit lumea: „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare” (Memento mori). Aici Eminescu utilizează metafora „grâu de stele”, cu sugestii adânci. Se poate să se fi gândit la faptul că Hristos Însuși S-a comparat pe Sine cu „grăuntele de grâu” (In. 12, 24) sau la acela că stelele sunt semințele de lumină ale unei Evanghelii cosmice.
[10] Pe care o vom reproduce mai departe tot după varianta versificată a lui Dosoftei. Răutatea subiacentă nu este nici aici o realitate mai puțin evidențiată: „Inema-ntr-înșii nu să potoale,/ Grăiesc din gură cuvinte moale,/ De-ț par ca untul de unsuroase,/ Ele-s ca lancea de sâmceloase” (Ps. 54, 63-66).
Furtuna ca realitate spirituală/ lăuntrică, „cu durori iadul când mă ocolește/ Cu lațuri de moarte de mă ovilește” (Ps. 17, 11-12), „când mă iau durori de moarte-n hoarbă,/ Cu primejdii de iad vrând să mă soarbă” (Ps. 114, 5-6), este un tablou impresionant la Dosoftei, doar că nu este expus ca o panoramă celestă, ci mai mult ca una marină/ acvatică:
„O, Dumnezău svinte, Tu mă scoate/ De puhoi de ape, toi de gloate,/ Ce-m vine la suflet, și de gloduri/ Cu pâcle adânce, fără poduri (s. n.)./ Că sunt încongiurat de adâncuri,/ De mă trage vivorul la smârcuri. /…/ Nice să laș să m-afunde tina,/ Ce să rădici de pre mine vina./ Și să scap de cine mi-s cu greață/ Și de genuni adânci, line-n față./ Vivorul apei să nu mă tragă,/ Să mă-nghiță genunea cea largă,/ Nice smârcul buza să-ș deșcheie/ Să mă soarbă și să să încheie”. (Ps. 68, 1-6, 43-50); „Ț-ai pusu-ț asupră-mi mânia Ta svântă,/ Preste mine valuri trec de nu s-alintă. /…/ ’Ngrozârile Tale mă răsturburară/ Și mă-ncungiura-ră ca apa cu valuri,/ De sunt toată z[i]ua struncinat de maluri” (Ps. 87, 15-16, 42-44).
Parcă suntem în coșmarul diluvian al lui Bacovia, în care „n-am tras podul de la mal” (Lacustră).
Doar Dumnezeu dăruiește „sălașul pre ape de răpaos” (Ps. 22, 3) și „Din groapă m-au scos, făcându-ș milă,/ Din tină de chin, de la grea sâlă./ Și scoțându-mă din pâcl-adâncă”… (Ps. 39, 3-5).
Psalmistul își strigă suferința: „Așteptam cineva să mă plângă/ La nevoaie ce sunt și la tângă/ Să mă mângâie, și n-avea nime/ Să să găsească din omenime” (Ps. 68, 67-70).
[11] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 388.
