Aici, însă, în Operele imperfecte, mai greu reușește poetul să iasă din această stare care îl sufocă și îl asuprește interior. El recunoaște că îl apasă aripa demonică: „Pe umărul meu cu petale/ o umbră mi-a lăsat mult zburând/ una din păsările infernale” (Chemare). Și, „ca orice ființă transparentă/ de tot nevăzutul mă murdărisem./ Închisesem ușa deschisă spre rai” (Vedere).

Se referă la omul ca ființă spirituală, care este transparentă duhovnicește pentru alte ființe spirituale: atât pentru Îngeri, cât și pentru demoni. Starea noastră sufletească fiind transparentă pentru draci – care, fiind nevăzuți de noi și neobosiți, ne studiază în permanență aplecările și patimile –, îndoiala și neputința noastră fiindu-le cunoscute, ei se grăbesc atunci să ne copleșească prin atacuri violente, pe care noi le percepem ca gânduri negre, ca descurajare maximă și ca solidificare a neputinței de a mai gândi pozitiv și de a mai acționa.

De aceea, poetul se roagă lui Dumnezeu: „Vino, tu, ia-mă de gât/ Spânzură-mă tu, de tine./ Nu-mi mai este frumos, – / A început să-mi fie urât./ Vino, tu, cu tine” (Chemare). Iar mai târziu, ca o continuare, va scrie: „de verb [Verb] mă rog,/ du-mă odată din groaza vieții,/ du-mă, du-mă,/ și nu mă mai pedepsi/ și mie nu mă mai redă-mă!” (Dialog cu Oda în metru antic[1]).

Poetul știe că „noi nu putem să iertăm niciodată”, ci numai Dumnezeu poate să ierte, să ne ierte. Și așază ca o rugăciune simțirea harică a curăției și nevinovăției pe care El le-a sădit în lucruri : „Ah, ninsoarea/ este o cerere de iertare/ Ah, frigul/ este o ispășire”. „Doar frigul încă mi-e prieten/ cu turle de biserici” (Calea lactee și Cântec I).

Nevoia de iertare a lui Dumnezeu, de ispășire, este foarte puternică, după ce a fost murdărit „de tot nevăzutul”, mult zburând/ una din păsările infernale” deasupra lui. Acum Nichita simte acut nevoia sufletului de curățire și de sfințire: „Cu undelemn, vă zic, să ne spălăm,/ cu untdelemn,/ pe trupuri” (Euclid și soldatul latin). Ungerea cu untdelemn este semnul sfințirii, atât în legea veche, cât și în Biserica Noului Testament, în Biserica Ortodoxă.

Dar și „pe tâmplă să ne dăm doar cu polen de fluturi”, pentru că mintea noastră trebuie să fie suplă pentru zbor, pentru înălțare, pentru a nu se lăsa doborâtă de pasărea infernală, de păsările Iadului[2].

Omul e ființă spirituală, duhovnicească, nefiind creat de Dumnezeu pentru materie, ci pentru a se înălța ca o pasăre cu rațiune către Creatorul său: „Numai peștii nu se îneacă în apă,/ numai viermii și sobolii nu se sufocă de pământ,/ subțirea pasăre devine arcă/ numai zburând” (Cântec I).

Subțire e un cuvânt moștenit, în românește, din lat. subtilus. În limba română veche, gând subțire însemna gând subtil. Ceea ce îi era neîndoielnic cunoscut lui Nichita. „Subțirea pasăre” este pasărea ușoară a minții care are finețe de gând și înțelege „subtilitățile” perverse ale păsării infernale care încearcă să îi reteze zborul. Dar ea, „zburând” spre Cer, „devine arcă” de mântuire, care poate pluti pe marea vieții fără să se scufunde, trecând dincolo.

În acel moment, „iau lumina drept aer și mit/ și leagăn și barcă…” (Un madrigal).

Când? Atunci când „aerul [sufletul] acesta se duce odată/ cu subțirele cântec pe care îl ține/ ca un simun, ca o roată/ alergată înlăuntru, în sine”. Când sufletul lui va pleca odată cu „subțirele cântec”.

Atunci „nimeni nu se va mai putea desprinde din el”, niciun cântec, niciun cuvânt, „pe însuși sunt lacăte” – sau, cum va spune într-un poem din volumul ultim „Stam rege fix, de piatră și de stea/ ținând oprit cuvântu-n gura mea,/ necântător” (Nod 11): un sfinx mut, care își păzește taina, care nu mai dezleagă tainele operei sale celor doritori.

Atunci, „la moartea acestui prelung menestrel/ cazi tu în genunchi și roagă-te”.

Iar poemul Evangheliile toamnei sună ca un requiem compus pentru sine: „Patru evanghelii scrie-vom despre căderea/ frunzei în toamnă./ Matei zice-va:/ – Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă./ Marcu striga-va:/ – De greutatea vieții și de viață pe viață cădea-va/ frunza în toamnă./ Luca va zice:/ – Din nedragoste, din neînviată moarte,/ din verde repetat numai cu umbra/ cădea-va frunza în toamnă./ Ioan se va ridica și va zice:/ – Toamna nu cad frunzele,/ ca o frunză cade toamna, toamnă”.


[1] Un poem din 1982, care a intrat în volumul postum Opere impersonale.

[2] În Noul Testament, Hristos îi aseamănă pe demoni cu niște păsări răpitoare, care vin să răpească sămânța cuvântului Său din inima omului (Mt. 13, 4, 19; Lc. 8, 5, 12) și care își fac cuiburi în inimă (Mt. 8, 20).

Did you like this? Share it: