Reîntoarcere la Nichita [94]
Noduri și semne, ultimul volum publicat de Nichita, este în întregime un requiem: „Requiem la moartea tatălui meu”. Și este, iarăși, un volum cu structură concentrică, care începe cu Semn 1 și se termină cu Nod 33 (în liniștea serii), în care Nichita pune problema, obsedantă pentru el, a cuvântului și a creației.
Și primul poem începe cu niște versuri geniale ale lui Nichita și în mod evident inspirate (ca multe altele, de altfel): „Plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”.
Bineînțeles, floarea de tei ne trimite la Eminescu, la care Nichita face aluzie și în subtitlul Nodului 33: „în liniștea serii” (al doilea vers din Mai am un singur dor).
Totodată, pentru creștinii ortodocși, înmiresmarea e un echivalent simbolic al umplerii de har.
Poezia românească, de la (pre)pașoptiști (Bolintineanu îndeosebi, cu ale sale edene-mbălsămite), trecând prin Eminescu și simboliști și – iată – până la Nichita, e plină de miresme, ca sugestii ale Raiului și ale harului lui Dumnezeu.
Într-un poem mai vechi, Arătarea pietrei[1] (vol. Măreția frigului), poetul făcea această corespondență între vers și mireasmă: „Eu îți arăt cel mai frumos lucru al meu/ adică versul, chiar versul ți-l arăt /…/ Tu, copacule, îmi arăți frumosul cel mai frumos de pe tine,/ mirosul tău mi-l arăți /…/ binemirositorule”.
„Plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte” indică originea poeziei: în gândirea înmiresmată de har.
Dar ce spune Nichita vine iarăși să contrazică ceea ce critica și filosofia modernă învederează, de multe ori, prin exprimările sale, și anume că gândirea abstractă e o gândire rece, raționalistă, lipsită de inimă. Ceea ce e fals.
Aici, Nichita unește gândirea abstractă cu floarea harului care presupune mireasmă, frumusețe, înveșmântare în aur iconic (floarea de tei e galbenă).
Mai mult decât atât, „plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte” e un tablou dificil de conceput al unei situații primordiale, al impulsului dumnezeiesc de a crea lumea.
E o reprezentare abstractă a ceea ce ne comunică Sfânta Scriptură în primele versete: „Întru început au făcut Dumnezeu cerul și pământul. […] Și Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei” (Fac. 1, 1-2).
Lumea a fost creată de o Gândire plină de har. Dumnezeu a gândit lumea din veșnicie, universul a existat dintotdeauna în planul lui Dumnezeu, ca și cum „plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”.
Pentru că Dumnezeu a vrut ca să umple deșertul „cu lei/ și de plante”.
Dar versurile pot fi și o reprezentare a corelativului faptic uman în materie de creație. Chiar dacă creația umană, în mod ontologic, este cu totul altceva, infinit inferior față de creația divină.
Ceea ce vrea să exprime Nichita este însă o idee ortodoxă, pentru că puterea de creație umană rezidă în punerea în lucrare a chipului lui Dumnezeu din om. De aceea el a și subliniat, replicându-i lui Blaga, că „Eu construiesc misterul/ nu îl admir” (Defăimarea răului, vol. Epica magna).
Cu alte cuvinte, la Nichita nu ar fi vorba numai de a admira tainele lui Dumnezeu din creație, ci și de a conlucra cu Dumnezeu, cu harul Lui și cu mesagerul Lui ceresc (numit de poet când înger, când daimon) pentru a a crea. Și aici este congenial cu Eminescu, care se considera, ca geniu poetic, un ales și un inspirat de Dumnezeu, prin harul Său și prin intermediul îngerilor/ serafilor. Probabil că și Nichita și-a dat seama de acest lucru și tocmai de aceea „plutea o floare de tei/ în lăuntrul unei gândiri abstracte”.
Și, iată, din nou, laserul lingvistic (poezia Necuvinte, din vol. Un pământ numit România):
Un tânăr metal transparent
subțire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate și lent
despărțea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte.
E, desigur, o temă recurentă[2] în opera lui Nichita: cea a cuvântului creator.
Dar și subtitlul Nodului 33, „în liniștea serii”, are profunde conotații creaționiste (după cum am arătat altădată, comentându-l pe Eminescu).
De altfel, volumul Noduri și semne nu propune teme noi, ci ne apare ca un mozaic tematic, în care recunoaștem mai multe teme fundamentale ale poeziei sale, ca și cum poetul și-ar fi știut sfârșitul.
[1] A se vedea discuția despre acest poem aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/19/reintoarcere-la-nichita-73/.
[2] A se vedea comentariile mele anterioare aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/03/reintoarcere-la-nichita-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/reintoarcere-la-nichita-59/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/.