Eminescu: între modernitate și tradiție [66]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Paul Cernovodeanu a atras atenția asupra unor elemente fundamentale, descoperite de el în cronografe, care puteau determina viziunea poetic-cosmogonică a lui Eminescu și pe care critica literară le-a ignorat și după ce au fost semnalate.
Vom cita pe larg din concluziile sale, pentru că sunt importante pentru cercetarea noastră:
„Iată câteva extrase semnificative pentru concepția cosmogonică creștină din cuprinsul cronografului lui Dimitrie al Rostovului, pe care poetul le-a putut cunoaște numai din ediția tipărită la Neamț în 1837, întrucât, după cum am precizat, manuscrisul său era acefal, lipsindu-i tocmai obârșia facerii lumii:
«Întru început au zidit D<u>mnezeu ceriul și pământul și adâncul apei cel întunecat, sau precum elinii îi zic haos, care era amestecare nedespărțită a stihiilor, întru care pământul era nevăzut și neîmpodobit cu apele adâncului și cu întunericul acoperit fiind […]. Deci le-au zidit pre acelea D<o>mnul atotputernicul dintru nimic și dintru neființă le-au adus întru ființă […]
Și era întâi făptura nevăzută întru adânc ca o sămânță [arheu] și pârgu a făpturilor care avea să se scoață de acolo», ca dintr-un «sâmbure». Apoi, «prin dumnezeiasca poruncă despărțită fiind apa din nororiu, pământul din ceriu, s-au arătat în mijloc văzduhul» și a răsărit «lumina din întunerec».
Asemenea imagini s-au sedimentat, fără îndoială, în gândirea poetului, ca apoi prin suprapunerea și a altor concepte, adoptate în special din mitologia vedică, să dea naștere celor mai frumoase tablouri ale creării universului din întreaga noastră poezie. Reminiscențe din lectura cronografelor se pot recunoaște până la un punct în titanica viziune a zămislirii universului, atât în Rugăciunea unui dac, cât și în Scrisoarea I, poetul preluând ideea sâmburelui primordial, a transpunerii din neființă…întru ființă, a nașterii din haos, din întunerecul originar ce acoperea adâncul apei:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul lumii [luminii] de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată…
(Rugăciunea unui dac)
sau
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință, /…/
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?[1]
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază /…/
Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâșii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
(Scrisoarea I)”[2].
Cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului e posibil să fi fost folosit și de Ion Heliade Rădulescu, în poemul Anatolida sau Omul și forțele, primul poem cosmogonic din literatura română[3], ceea ce denotă, credem, circulația sa și importanța pe care a avut-o în epocă.
S-a vorbit foarte mult despre influența filosofiei indiene asupra lui Eminescu, atât despre inspirația din cele două imne vedice, în Scrisoarea I (din Rig Veda, X, 129, Imnul creațiunii) și Rugăciunea unui dac (din Rig Veda, X, 121, Imn către zeul necunoscut), cât și despre admirația pe care poetul o nutrea față de Buddha și de budism[4].
Diferența dintre cele două concepții religioase este ireductibilă, însă Eminescu încerca o confluență cu religiile indiene (între brahmanism și budism există, de asemenea, o distanță considerabilă) pornind de la premise care n-au fost încă cercetate prea profund și mai ales nu în literatura română veche.
Interesul lui Eminescu pentru India, însă, putea fi aprins, pe lângă teoriile lui Herder despre leagănul culturii europene sau influența literaturii și filosofiei indiene asupra celei germane și european-romantice, și de alte informații istorice pe care poetul le putea culege din literatura noastră veche. Amita Bhose reproducea, după Bogdan-Duică, o notiță a lui Eminescu, conform căreia Alexandria populară (cea băsnuitoare, în comparație cu variantele culte ale lui Plutarh și Curtius Rufus), ar oferi amănuntul locuirii zeilor daci în Himalaya[5].
Dar, ceea ce nu s-a remarcat până în prezent, ca și admirația pentru Italia – dricul pământului –, cea pentru India putea proveni tot din De neamul moldovenilor, unde Miron Costin scria că dacii au emigrat din India spre țara noastră:
„Dachii aceştiia cu multe vacuri mai nainte de Hristos au aşezatŭ locurile acéstea. Pomenéşte de dânşii Cvint Curţius, istoricul, de faptile lui Alexandru Machidon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care ieste pre limba noastră plină de basne). El scrie: «Şahi, dahi, masagheti tot un neam sântŭ», venit din părţile Hindiei pre acéste locuri, când încă lumea mai rară au fost în oameni”[6].
Așa ne explicăm mai bine zelul intelectual al poetului pentru cunoașterea cosmogoniilor vechi sanscrite, în condițiile în care avem mărturii documentare paupere și lacunare despre limba, religia și cultura dacilor.
Tot astfel se explică și de ce, într-unul dintre proiectele dramatice (asupra cărora Călinescu și Perpessicius au atras atenția că reprezintă sursa multor poeme), intitulat Decebal, este inserată cosmogonia inspirată din Rig Veda, X, 129 (Imnul creațiunii) – pe care o cunoaștem mai bine din Scrisoarea I –, într-o formulare foarte apropiată de prima sa traducere:
„Ah cum nu suntem pe atunci pe când/ Nici ființă nu era, nici neființă/ Nu marea aerului, nu azurul,/ Nimic cuprinzător, nimic cuprins,/ Nu era moarte, nemurire nu/ Și fără suflet răsufla în sine/ Un ce unic ce poate nici n-a fost!/ Dar vai! un sâmbure în acel caos,/ Mișcându-se rebel, a nimicit/ Eterna pace și de-atunci durere,/ Numai durere este-n astă lume…/ Unde e starea ceea unde zeii/ Nu existau, nici oameni, nici pământ/ Pe când acea ființă ne-nțeleasă/ Nu-și aruncase umbrele în lume?/ Umbrele ce sunt: moartea și nemurirea”… etc[7].
În timp ce, în alt proiect dramatic, destul de întins, Bogdan Dragoș, găsim această rugăciune a lui Dragul pentru fiul său, Bogdan, în care este reprezentată din nou, re-contextualizată istoric, cosmogeneza preschimbată ulterior în viziunea dascălului:
„Tu, ce ne-ai dat ființă din apele spumii/ Stăpâne fără margini al marginilor lumii,/ Noi laude Ți-aducem Ție, Părinte Unic:/ Umbrește dar cu milă asupra acestuia/ Ascultă-mi a mea rugă, ascultă-mi, Doamne, plânsul,/ Și apără-l, păzește-l și-l mântuie pe dânsul”[8].
În același fel, prin acceptarea descendenței dacilor din indieni, afirmată de Costin, se înțelege de ce Rugăciunea unui dac interferează secvențial cu un alt imn vedic (Imn zeului necunoscut) – semnificativă este selecția operată de Eminescu, faptul că s-a oprit, în acest al doilea caz, la un imn monoteist, cum ne comunică Teohari Antonescu[9] și apoi Amita Bhose (care, de asemenea, nu recunoștea spiritul religiilor indiene în Rugăciunea unui dac și recomanda apelul la izvoare autohtone pentru înțelegerea acestui poem). Sau de ce magii din poemul Dumnezeu și om sunt indieni – în caiete, poetul își nota câteodată: Jesus Christus Rex/ Imperator Daco-Romanorum[10].
Eminescu a conceput versuri – în care este de remarcat preocuparea lui pentru a reconstitui poetic imaginea lui Dumnezeu ca Autor/ Creator al lumii –, pornind de la Rig Veda, X, 121, Imn zeului necunoscut:
La început răsări germenul luminos de aur
[coincide cumva cu lumina sau arheul/ sămânța luminii din cronograful Rostovski]
El unicul, stăpânitorul lumii era.
El [Zeul, Dumnezeu] pământului în adâncimi temelie puse şi cerului în înălţimi.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
Cel care viaţa dă și putere, el al cărui reazim
Il cer zeii, nemuritorii:
Căci nemurirea și moartea sunt umbrele sale.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
El este stăpânul firii celei fără de mărgini,
A tot ce are suflu ș-a lumii care viază,
El care pe om cârmuește și vietățile toate.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
Cel a căruia putere munții acoperiți cu zăpadă
O prevestesc și fluviile depărtate și marea,
Cel ale cărui brațe se-ntind peste zarea întreagă.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
Cel care văzduhul luminos și pământul neclintit,
Cel care a priponit cerul și înălțimile albastre,
Cel care a măsurat lumina în pânzile de nori.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
Cel către care și cerul și pământul
Care din voința lui s-au zămislit, privesc cu spaimă,
De cumva aurora din creștetul său străluci-va.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
Când noianul apelor se răspândiră pretutindeni,
Purtător de germen și născător de lumini,
Atunci răsări cel ce suflul lumii este.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
Cel care lin plutește pe fața apelor adânci,
Purtător de tărie și dătător de sănătate,
Cel care singur este zeu printre ceilalți zei.
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?
El nu ne duce-n pierzare, el clăditorul de tărie,
Cel ce întins-a cerul și pavăză adevărului să fie[11],
Cel ce apele-ntinse și străvezii le revarsă,
Cine este zeul căruia aducem jertfa noastră?[12]
Multe dintre afirmațiile de mai sus rimează cu perspectiva din Geneza biblică (Fac. 1, 1-3, etc.), iar termenii – chiar ai acestei traduceri – sunt românizați/ ortodoxizați.
Imnul de mai sus suportă o comparație și cu multe alte versuri profetice antice – ca spre exemplu cu versurile Sibilei: „Este un singur Dumnezeu! El trimite ploi, vânturi și cutremure,/ Fulgere /…/ Zăpadă și grindină. Dar pentru ce să le spun una câte una?/ El conduce cerul, stăpânește pământul, El Însuși există!”[13].
Pe de altă parte, în Scriptură există asemenea pasaje alegorice și care îi puteau oferi lui Eminescu pretextul pentru astfel de elaborări, precum este fragmentul din Pilde 8, 23-29, capitolul 38 din Iov sau capitolul 43 din Înțelepciunea lui Iisus Sirah, remarcabile pentru extraordinara poezie cosmică din conținutul lor.
[1] Cernovodeanu putea să sublinieze și interogațiile anterioare, pentru că termenii prăpastie și genune sunt sinonimi cu noian de apă, după cum am arătat puțin mai devreme.
[2] Paul Cernovodeanu, Eminescu și cronografele românești, art. cit., p. 62-63. Despre cronograful din care a citat, Cernovodeanu afirmă: „în ceea ce privește actul creației, raporturile dintre om și Divinitate, menirea omului pe lume și problema vieții de apoi, compendiul lui Dimitrie al Rostovului era mult mai bogat decât creațiile similare datorate lui Dorotei al Monebasiei și Matei Cigalas, intrate în circulație în literatura veche românească prin tipul de cronografe Danovici; după cum a remarcat M. Gaster, numai genezei autorul i-a dedicat peste 50 de foi”, cf. Idem, p. 62.
[3] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 661-662, 676-678, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.
[4] „Max Müller credea că Rig Veda reflectă o fază primordială a religiei ariene și, prin urmare, unul din stadiile cele mai arhaice ale credințelor religioase și ale creațiilor mitologice. Dar încă din 1870, sanscritistul francez Abel Bergaigne a demonstrat că imnurile vedice, departe de a fi expresii spontane și naive ale unei religii naturiste, erau produsul unei clase de preoți ritualiști, extrem de erudiți și rafinați. […]
Descoperirea Upanișadelor și a budismului la începutul secolului al XIX-lea fusese aclamată ca un eveniment cultural ce prevestea urmări considerabile. Schopenhauer compara descoperirea sanscritei și a Upanișadelor cu redescoperirea adevăratei culturi greco-latine în timpul Renașterii italiene. Era de așteptat o radicală înnoire a gândirii occidentale ca urmare a confruntării cu filozofia indiană.
După cum se știe, însă, nu numai că miracolul acestei a doua Renașteri n-a avut loc, dar, cu excepția vogii mitologizante lansate de Max Müller, descoperirea spiritualității indiene nu a dat naștere niciunei creații culturale semnificative. […] Și totuși, nu lipseau marile și îndrăznețele sinteze, la începuturile indianisticii”, între care „Eugène Burnouf a publicat Introduction a l’histoire du Bouddhisme indien în 1844”, cf. Mircea Eliade, Nostalgia originilor, op. cit., p. 77, 92-93.
[5] A se vedea M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 73.
[6] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 254.
[7] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 44-45.
[8] Idem, p. 79.
[9] A se vedea M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 73.
[10] M. Eminescu, Opere, XV, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 388-389.
[11] „Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 3), cerul care este pavăză/ mărturie adevărului: „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 18, 1).
[12] Cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 73-74.
[13] A se vedea Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 133.