Iov, cap. 12, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „Apoi [însă], voi sunteți oameni. [Oare] cu adevărat, cu voi va muri înțelepciunea [μεθ᾽ ὑμῶν τελευτήσει σοφία]?

3. Și mie [în mine] inima ca a voastră este [κἀμοὶ μὲν καρδία καθ᾽ ὑμᾶς ἐστιν],

4. căci omul cel Drept și fără de prihană s-a făcut întru batjocură.

5. Căci întru vremea cea hotărâtă [εἰς χρόνον τακτὸν] a fost pregătit să cadă sub alții și casele lui a fi [să fie] prădate de cei fărădelege.

6. Dar însă nu [trebuie să fie aceasta], ci nimeni să nu nădăjduiască, rău fiind, [că] nevinovat va fi[1]! Câți întărâtă pe Domnul, cum [cred oare că] nu va fi și încercarea [ἔτασις] lor?

7. Ci încă întreabă pe cele cu patru picioare, dacă ție au să-ți vorbească, [cât] și păsările cerului, dacă ție au să-ți vestească!

8. Și spune-i pământului, dacă ție are să-ți explice, și îți vor tâlcui ție peștii mării!

9. Cine nu a cunoscut în[să din] toate acestea, că mâna Domnului a făcut acestea[2]?

10. Dacă [oare] nu în mâna Lui [μὴ ἐν χειρὶ Αὐτοῦ] [este] sufletul tuturor celor vii [ψυχὴ πάντων τῶν ζώντων] și duhul a tot omul [καὶ πνεῦμα παντὸς ἀνθρώπου]?

11. Căci urechea cuvintele le distinge, iar gâtul grânele le gustă.

12. În multa vreme [este] înțelepciunea, iar în multa viață [este] cunoașterea.

13. Cu El [sunt] înțelepciunea și puterea, al Lui e sfatul și [a Lui este] înțelegerea.

14. Dacă [El] are să doboare [ἐὰν καταβάλῃ], cine va zidi [τίς οἰκοδομήσει] [ce El a stricat]? Dacă are să închidă [mila Lui] împotriva oamenilor [ἐὰν κλείσῃ κατὰ ἀνθρώπων], cine o va deschide [τίς ἀνοίξει][nouă]?

15. Dacă [El] are să oprească apa, va usca pământul, iar dacă o va dezlega, l-a nimicit pe el, distrugându-l.

16. Cu El [sunt] puterea și tăria, [și ale] Lui [sunt] cunoașterea și înțelegerea.

17. Ducând sfetnici robiți, iar pe judecătorii pământului i-a uimit.

18. Așezând împărați pe tronuri și a legat [cu] brâu mijlocurile lor.

19. Trimițând preoți robiți, iar pe stăpânitorii pământului i-a ruinat.

20. Împăcând buzele credincioșilor, iar înțelegerea celor mai bătrâni a cunoscut-o.

21. Turnând necinste peste stăpânitori, iar pe cei smeriți i-a vindecat.

22. Descoperind adâncuri din întuneric [ἀνακαλύπτων βαθέα ἐκ σκότους] și a scos întru lumină umbra morții [ἐξήγαγεν δὲ εἰς φῶς σκιὰν θανάτου].

23. Rătăcind neamuri și pierzându-le pe ele, răsturnând neamuri și povățuindu-le pe ele.

24. Împăcând inimile stăpânitorilor pământului și rătăcindu-i pe ei [în] calea pe care nu au știut-o,

25. [ca] să pipăie întuneric [ψηλαφήσαισαν σκότος] și nu lumină, și [ei] să rătăcească ca cel care este beat.


[1] Înaintea lui Dumnezeu.

[2] Că mâna Lui a făcut toate lucrurile cele create.

Ninsoare și frig: ispășire și iertare

În niște versuri ale sale, Nichita Stănescu vorbește despre frig ca o ispășire și despre ninsoare ca iertare: „Ah, ninsoarea/ este o cerere de iertare/ Ah, frigul/ este o ispășire” (Calea lactee, vol. Operele imperfecte).

Am trăit aceste sentimente. Le-am trăit, copil fiind încă, înainte de a apuca să învăț să citesc, de a face cunoștință cu poezia și cu Nichita Stănescu.

Viscolul, atunci când ningea, care lovea în față și pătrundea până la oase, sau gerul care mă învăluia și îmi îngheța fața și mâinile, îmi dădeau sentimentul cu totul deosebit al spălării și curățirii lăuntrice a sufletului.

După cum și pogorârea lină a ninsorii din cer și frumusețea albă și strălucirea aproape ireală a zăpezii îmi dăruiau – așa simțeam – bucuria adâncă a iertării lui Dumnezeu. Iertare pe care nu o cerusem, despre care nu mă învățase nimeni și nu știam nimic, dar pe care o simțeam.

Parcă o milostivire uriașă se cobora și umplea pământul și îmi covârșea simțirea, odată cu această albire neașteptată a lumii.

Mi-am amintit despre acestea recent, recitind versurile lui Nichita Stănescu.

De aceea cred că nici în cazul lui Nichita nu e vorba de simple metafore poetice sau de pură fantezie, ci de o trăire autentică și veche (probabil tot de demult, din copilărie), pe care poetul a reactualizat-o când a simțit nevoia de iertarea lui Dumnezeu.