Ninsoare și frig: ispășire și iertare

În niște versuri ale sale, Nichita Stănescu vorbește despre frig ca o ispășire și despre ninsoare ca iertare: „Ah, ninsoarea/ este o cerere de iertare/ Ah, frigul/ este o ispășire” (Calea lactee, vol. Operele imperfecte).

Am trăit aceste sentimente. Le-am trăit, copil fiind încă, înainte de a apuca să învăț să citesc, de a face cunoștință cu poezia și cu Nichita Stănescu.

Viscolul, atunci când ningea, care lovea în față și pătrundea până la oase, sau gerul care mă învăluia și îmi îngheța fața și mâinile, îmi dădeau sentimentul cu totul deosebit al spălării și curățirii lăuntrice a sufletului.

După cum și pogorârea lină a ninsorii din cer și frumusețea albă și strălucirea aproape ireală a zăpezii îmi dăruiau – așa simțeam – bucuria adâncă a iertării lui Dumnezeu. Iertare pe care nu o cerusem, despre care nu mă învățase nimeni și nu știam nimic, dar pe care o simțeam.

Parcă o milostivire uriașă se cobora și umplea pământul și îmi covârșea simțirea, odată cu această albire neașteptată a lumii.

Mi-am amintit despre acestea recent, recitind versurile lui Nichita Stănescu.

De aceea cred că nici în cazul lui Nichita nu e vorba de simple metafore poetice sau de pură fantezie, ci de o trăire autentică și veche (probabil tot de demult, din copilărie), pe care poetul a reactualizat-o când a simțit nevoia de iertarea lui Dumnezeu.