Predică la Duminica a 5-a după Paști [2017]
Iubiții mei[1],
săvârșim adesea un mare păcat în viața noastră, în viața noastră socială, și anume pe acela de a încerca să fim pe placul oamenilor, să îi mulțumim pe oameni cu ceea ce facem și spunem, păstrându-ne discursul în cadrul modului lor îngust de a vedea lucrurile, dar făcând abstracție de ce vrea Dumnezeu să facem. Adică îl punem în prim-planul vieții noastre pe om și nu pe Dumnezeu, deși noi suntem creștini, adică născuți duhovnicește de Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, și nu oameni de lume.
Și de ce facem asta? Pentru că nu vrem să avem „probleme” cu oamenii. Nu vrem să îi stresăm, să îi irităm, să îi enervăm cu prezența și cu vorbirea noastră, mai ales cu perspectiva noastră de viață atât de colosală, de bulversantă pentru omul nedus la Biserică, aceea că noi ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru o veșnicie preaveselă și preabucuroasă cu El, și nu pentru fala lumii, pe care o mănâncă mormântul.
Și pentru a nu stresa, ca nici noi să nu fim stresați de către ei, alegem să nu vorbim despre noi înșine, despre adevăratele noastre crezuri. Ne negăm în mod conștient identitatea în fața lor, ne comportăm în aparență ca ei, pentru ca să nu atragem invidia, dușmănia și ura lor asupra noastră. Însă acest lucru este inevitabil! Pentru că noi nu suntem din lume [In. 15, 19], nu suntem din lumea care își face din păcat o haină de gală, ci noi urâm păcatul în noi înșine, ne lepădăm de el, pentru că ne răstignim continuu toate gândurile, toate sentimentele, toate acțiunile, tot ceea ce suntem noi, pentru ca să trăim duhovnicește, adică cu Dumnezeu.
Însă, când vrem să trăim porțiuni din viața noastră pe placul oamenilor, dar nu și pe placul lui Dumnezeu, atunci ne menajăm sănătatea, ne gândim la liniștea și la imaginea noastră socială, vrem ca lucrurile să fie „mai ușoare” pentru noi…dar păcătuim grav față de Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că El dorește ca noi să ascultăm de El în toate clipele vieții noastre, căci El, prin slava Lui din noi, vrea să ne călăuzească spre modul de viețuire care Îi place Lui, dar care ne mântuiește și pe noi.
De aceea, Dumnezeu consideră momentele când noi ne dăm cu lumea ca momente de desfrânare, de rătăcire, de libertinaj, pentru că atunci ieșim din relația de iubire cu El și slujim idolului respectabilității deșarte.
Ce înseamnă să fii respectat în comunitatea în care trăiești, în breasla ta, în tagma ta? Înseamnă să fii apreciat pentru munca și viața ta, pentru modul tău de a fi care place majorității. Înseamnă să ai un nume bun printre oameni.
Dar a avea un nume bun printre oameni și a fi un om respectat de către ei, pentru că ai mai multe studii ca ei sau ești într-o poziție socială superioară lor sau pentru că ai făcut și faci anumite lucruri importante pentru conaționalii tăi nu înseamnă că ești și un om…plăcut lui Dumnezeu. Pentru că a fi respectabil/ venerabil/ bun pentru oameni nu înseamnă și a fi Sfânt. Iar lui Dumnezeu nu îi plac respectabilii, nu îi plac cei care în aparență par buni în fața oamenilor, în ochii lor, ci Lui îi plac Sfinții Lui. Lui Îi plac cei în care El locuiește, chiar dacă ei par sau nu par „buni” și „demni de respect” pentru toți oamenii.
Tocmai de aceea, adesea, Sfinții sunt considerați „păcătoși” și sunt lăudați impostorii, cei care par „buni” în fața lui Dumnezeu, dar ei sunt „buni” doar pentru cei miopi duhovnicește.
Și de ce laudă lumea pe cei care sunt ca ea? Pentru că lumea nu iubește verticalitatea duhovnicească. Nu îi iubește pe cei care vor să o schimbe din păcatele ei. Ci ea îi admiră pe păcătoșii „respectabili”, pe „descurcăreți”, pe fanfaroni, pe duplicitari. Pentru că lumea „se descurcă”, se complace în starea ei de cădere, își construiește autonomia interioară prin negarea sistematică a voii lui Dumnezeu în ea însăși și „binele” ei este teluric. E doar pământesc, fiind format din bani, afaceri, mâncare, băutură, drumeții, petreceri, relaxări…și multă grandomanie.
Tocmai de aceea, lumea nu-i iubește pe creștini și nu îi poate iubi niciodată cu adevărat, pentru că creștinii lui Dumnezeu pun pe primul loc în viața lor pe Dumnezeu și ei trăiesc pentru slava și voia lui Dumnezeu, în Biserica Lui și după învățătura revelată de El Sfinților Lui, se bucură de cele ale lui Dumnezeu, dar gustă din ele cu evlavie, consideră postul ca făcând parte din normalitatea vieții, văd în familie împlinirea reală, dar fără ca să excludă fecioria și monahismul, nu se cred stăpânitorii acestei lumi, dar trăiesc în ei cu arvuna vieții veșnice, unde Dumnezeu va împărăți dimpreună cu Sfinții Lui.
Iar lumea iubește pe ale sale [In. 15, 19]…și Sfinții pe ale lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții nu au nevoie de elogiile deșarte ale oamenilor, ci ei au nevoie de Dumnezeul mântuirii lor. Au nevoie să simtă în ei slava Lui și că El este cu ei întotdeauna.
Și această introducere, în care am distins pe omul teluric de cel duhovnicesc, am făcut-o pentru Evanghelia de azi [In. 4, 5-42], în care Domnul ne-a învățat să nu vorbim cu oamenii doar cele obișnuite, protocolare, ci să trecem la teme profunde ale vieții creștine. Pentru că El a început să discute cu Sfânta Fotini despre apa din fântână [In. 4, 7], încălcând obiceiul disprețuitor al iudeilor față de samaritei [In. 4, 9], și a ajuns să îi profețească și să Se reveleze în fața ei ca Mesias [Μεσίας] sau Hristos [Χριστός] [In. 4, 10-26], fără să se uite că ea, confidenta Lui, e o femeie păgână. Și asta pentru ca să ne spună nouă, tuturor, că așa trebuie să vorbim și noi cu oamenii lumești, cu cei care nu cred sau nu mai vor să vină la Biserică, deși ei sunt botezați ortodox: să vorbim duhovnicește, să vorbim serios, să vorbim principial. Dar nu ex abrupto, nu de la început, ci după ce pregătim terenul sufletesc pentru o discuție profundă, teologică, pentru o discuție de la suflet la suflet.
Căci omul lumesc este un munte de întrebări fără răspuns. El e avar, pentru că îi e frică de moarte, el se iubește pe sine, pentru că nu e iubit de nimeni în mod real, e neștiutor al lucrurilor importante, pentru că nu știe unde să caute răspunsuri pentru întrebările lui, dar, mai ales, nu are fundament, nu are stabilitate interioară, și se lasă tulburat de orice zvon, de orice panică, de orice frică. Și când tu, creștinul ortodox, vrei să vorbești cu el în cunoștință de cauză, când vrei să vorbești cu el, tu fiind un om duhovnicesc, și începi să îi răspunzi la întrebările lui și să îl liniștești, el se agață de tine ca de un colac de salvare, pentru că vede că tu ești stabil, tu ai rădăcini în comparație cu el.
Căci Domnul nu s-a uitat la faptul că ea era femeie, nu s-a uitat la păcătoșenia și neștiința ei, nu s-a uitat la faptul că ea era păgână, ci la faptul că ea era om. Ea era creația Sa, cea făcută după chipul Lui. Ea era un om care avea nevoie de certitudini. Și Dumnezeu stă de vorbă cu cei care au nevoie de încredințări, care au nevoie de relația cu El.
Tocmai de aceea, Evanghelia zilei ne încredințează de faptul că Iisus este Hristos, Cel prezis de Profeți, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care a înviat a 3-a zi după Scripturi, și că El vorbește cu oamenii și îi încredințează despre divino-umanitatea Sa. Pentru că El dorește ca oamenii să Îl cunoască cu adevărat, să Îl iubească din toată ființa lor și să fie cu El în relație veșnică.
Și Sfânta Fotini, crezând în Hristos Dumnezeu, s-a făcut Apostolul Lui pentru neamul său și a fost convingătoare în fața lor [In. 4, 29-30], în așa fel încât Domnul a rămas două zile la samaritei [In. 4, 40]. Dar El le-a vorbit samariteilor, după cum îi vorbise și femeii, cu aceeași profunzime, și, de aceea, „[cu] mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui [πολλῷ πλείους ἐπίστευσαν διὰ τὸν λόγον Αὐτοῦ]” [In. 4, 41, BYZ]. Datorită propovăduirii Sale către ei.
Însă, dacă nu vorbim oamenilor despre cine suntem noi cu adevărat, cei înviați din morți de către Domnul slavei, cu ce ajutăm lumea? Ce facem noi pentru lume, pentru lumea indiferentă și necredincioasă, dacă nu îi aducem luminarea de care ea are nevoie? Pentru că lumea are nevoie să cunoască adevărul lui Dumnezeu [In. 8, 32], să fie luminată de adevărul lui Dumnezeu, pentru că numai adevărul Lui ne face liberi [Ibidem]. Ne face liberi interior, adică ne dă putere să luptăm cu patimile și neștiințele noastre, cu obiceiurile noastre cele rele.
Tocmai de aceea, darea noastră cu lumea e un mare păcat, o mare prostituare interioară. Pentru că noi, creștinii, ne negăm propria noastră identitate ca „să plăcem” lumii. Numai că lumea nu dă doi bani pe noi dacă ne negăm interior. Pentru că ea nu vrea doar să ne negăm identitatea, ci să renunțăm cu totul la ea, ca toți să fim „la fel”.
Așadar, fie că din lașitate sau din comoditate sau din alte interese minore, noi pactizăm din când în când cu lumea și cu tabieturile ei, prin această pactizare interioară nu câștigăm „bunătatea” lumii față de noi, ci disprețul ei. Pentru că lumii îi plac cei care sunt inflexibili ca și ea.
Un om mândru nu își cere niciodată iertare, după cum cel cameleonic, mincinosul de profesie, nu va recunoaște niciodată că el e turnătorul care ți-e „prieten”. Iar dacă noi, cu astfel de oameni adânciți în rele, încercăm să părem „mai puțin credincioși” în unele momente ale vieții noastre, ei nu au nicio stimă față de noi. Pentru că lor le plac durii, le plac inflexibilii, le plac cei care au ascendent asupra lor și nu cei care se dovedesc a fi slabi.
De aceea, păcătuirea noastră în fața lor, prin aceea că vrem să le facem „pe plac”, e una gratuită pentru ei. Pentru că ei, oamenii lumești, nu bagă în seamă sensibilitățile conștiinței creștine. Dar dacă ești intransigent cu ei, dacă te arăți superior lor prin viața, atitudinea și opera ta, dacă le arăți, în mod explicit, crezurile tale creștine și verticalitatea ta, prin aceasta îi birui și îi umilești. Pentru că pe omul păcătos îl biruie numai adevărul și frumusețea ta duhovnicească, munca și verticalitatea ta interioară, și nu abdicarea de la principiile tale „de dragul” lui.
Sfânta Fotini, când era păgână și vorbea cu Domnul, a vrut apa [In. 4, 15] „izvorând întru viață veșnică [ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 4, 14, BYZ]. Pentru că a vrut să aibă ceva netrecător în viața ei. Iar atunci când a vrut să știe locul de închinare [In. 4, 20], ea a vrut o relație reală cu Dumnezeu. Fapt pentru care a aflat de la Domnul, în mod profetic, că „adevărații închinători [οἱ ἀληθινοὶ προσκυνηταὶ] se vor închina Tatălui în Duh și [în] Adevăr; căci și Tatăl pe aceștia îi caută, pe cei care I se închină Lui. [Căci] Duh [este] Dumnezeu; și cei care I se închină Lui, în Duh și [în] Adevăr trebuie a I se închina” [In. 4, 23-24, BYZ].
Iar dacă adevărații închinători sunt cei duhovnicești, cei în care izvorăște apa harului, apa lui Dumnezeu, atunci ei se închină Preasfintei Treimi, Dumnezeului nostru, în toată vremea și în tot locul. Și dacă oamenii lui Dumnezeu se pot ruga oriunde, atunci ei pot să vorbească cu oricine și oricând despre Dumnezeu în rugăciune și pot să le propovăduiască oriunde și oricând.
Dar pentru ca să te rogi pentru alții și pentru ca să le vorbești altora, trebuie ca tu însuți să asculți glasul Lui și să te lași învățat de El voia Sa. Și glasul Lui te va duce acolo unde tu nu știi și unde credeai că nu poți ajunge, și vei vorbi despre El și despre voia Sa la oameni pe care nu îi credeai în stare de receptarea voii lui Dumnezeu. Pentru că El nu greșește niciodată când ne trimite undeva. El nu greșește niciodată când ne trimite oameni pe care trebuie să îi ajutăm sau animale sau păsări, pentru că toate sunt în mâna Lui și El vrea să ne învețe să fim milostivi și buni, îngăduitori și blânzi cu oamenii. Și să căutăm mereu mântuirea lor și a noastră și nu disensiuni prostești și neavenite.
Așadar, iubiții mei, ducerea Domnului la păgâni prevestea chemarea întregii lumi în Biserică! Pentru că scopul lui Dumnezeu nu a fost niciodată doar Israil, ci scopul lui Dumnezeu a fost întreaga lume și întreaga Lui creație. Pentru că El dorește ca să-l îndumnezeiască pe om și întreaga Lui creație și nu dorește doar mântuirea sufletelor noastre.
Dumnezeu dorește să ne sfințească și să ne mântuiască la modul integral. El vrea să fim cu totul ai Lui, așa cum suntem introduși cu totul în apă, la Botez, trăind mistic moartea și învierea Lui în noi înșine. El ne vrea adevărați trăitori și închinători ai Lui, care să nu ne temem de oameni și nici să ne rușinăm de adevărul și de rânduielile divino-umane ale Bisericii Sale, ci să facem mereu voia Lui. Pentru că voia Lui e viața noastră, dar și viața celor care se convertesc prin noi. Și responsabilitatea noastră, a fiecăruia în parte, e imensă, pentru că niciunul dintre noi nu trebuie să fie o sminteală pentru oameni, nu trebuie să fie o povară sau o rușine, ci o mare binecuvântare și înțelepțire a lor.
Căci noi trebuie să fim oameni buni și muncitori, oameni smeriți și drepți, onești și binefăcători în viața oamenilor. Fiindcă numai astfel este slăvit Dumnezeu întru noi, dacă oamenii se bucură când ne văd viața și lucrarea noastră și, luând aminte la noi, și ei încearcă să Îi slujească lui Dumnezeu și oamenilor.
Hristos a înviat!
Dumnezeu să vă umple de pacea și de bucuria Sa totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
[1] Scrisă în ziua de 10 mai 2017, o zi ploioasă și înnorată de miercuri, cu 7 grade la ora 7.00.