Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [5]
Iubiții mei[1],
fiecare ne naștem când se împlinește vremea pentru nașterea noastră. Așa după cum spune Sfântul Lucas la 1, 57: „Iar Elisavetei i s-a împlinit vremea să nască ea, și a născut fiu”. Căci există o vreme pentru ca să ne naștem și există o vreme pentru ca noi să naștem trupește sau duhovnicește pe alți oameni. Pentru că Dumnezeu rânduiește vremea pentru fiecare lucru.
Sfântul Apostol Lucas – Evanghelistul, istoricul Bisericii și medicul [Col. 4, 14] – este numărat de Sfântul Ippolitos al Romei ca al 15-lea în sinaxa celor 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului[2]. Iar istoricul bisericesc Eusebios, în Istoria bisericească (III, 4, 6), ne vorbește despre ucenicia lui față de Sfântul Apostol Pavlos, confirmându-ne că el a scris Evanghelia după Lucas și Faptele Apostolilor[3].
Și în Evanghelia sa, Sfântul Lucas ne spune că Elisavet a născut pe fiul ei atunci când „i s-a împlinit vremea să nască ea [ἐπλήσθη ὁ χρόνος τοῦ τεκεῖν αὐτήν]”. Nu înainte și nu după vreme, ci la vreme. Pentru că oamenii vin în lume atunci când dorește Dumnezeu. Și dacă ei vin pe lume atunci când se împlinește vremea nașterii lor, tot la fel trebuie să și plece dintre noi: atunci când dorește Dumnezeu. Pentru că viața e darul Lui și nu al nostru.
Viața este marele dar al lui Dumnezeu pentru noi și el e timpul mântuirii noastre.
Și când s-a născut Sfântul Ioannis Botezătorul, „au auzit vecinii și rudele ei că mărea [ἐμεγάλυνεν] Domnul mila Lui cu ea și se bucurau împreună cu ea” [1, 58]. Căci vecinii și rudele ei au venit să se bucure împreună cu ea de mila lui Dumnezeu față de ea. Pentru că ei vedeau că Domnul mărea mila Lui cu ea, o umplea de mila Lui, pentru că născuse la bătrânețe și nu la tinerețe, ca femeile obișnuite.
Sfântul Lucas folosește imperfectul activ mărea [ἐμεγάλυνεν] și nu aoristul a mărit, pentru că mila lui Dumnezeu s-a arătat în Sfânta Elisavet nu numai prin aceea că a zămislit și a născut la bătrânețe, ci și prin aceea că ea a devenit mamă de Profet. Iar a fi mamă este o vocație activă, e o misiune continuă, o neîntreruptă dăruire, atâta timp cât maternitatea nu se reduce la episodul nașterii. Pentru că mama e mamă nu doar pentru că naște, ci și pentru că își crește și își educă pruncul. Și Domnul mărea/ Își extindea mila Lui cu ea, pentru că îi dădea să fie o adevărată mamă pentru Sfântul ei prunc, pentru Sfântul Ioannis Botezătorul.
Căci noi avem nevoie de mila lui Dumnezeu pentru ca să naștem prunci, dar, mai ales, pentru ca să îi creștem și să îi educăm creștinește. Fiindcă primim de la El prunci frumoși și sănătoși. Îi primim în dar. Însă ce punem în sufletul lor? Ce facem cu aceste unice daruri ale lui Dumnezeu? Căci dacă, cu adevărat, suntem părinți, atunci dovedim asta prin copiii noștri. Iar dacă copiii noștri seamănă cu noi la virtuți sau ne întrec pe noi în virtuți înseamnă că am fost buni educatori ai lor. Dar dacă ei ne-au copiat numai patimile și patimile noastre sunt vii în ei, atunci nu suntem cu adevărat părinți, ci doar născători ai lor, după care i-am lăsat de izbeliște.
Tocmai de aceea, Sfântul Lucas ne-a indicat aici, la 1, 58, că avem nevoie de mila lui Dumnezeu, de mărirea milei Lui, de înmulțirea harului Său în noi, pentru ca să fim buni părinți. Tot la fel, nu putem fi cu adevărat Părinți duhovnicești dacă mila Lui nu e din destul în noi și dacă El nu ne umple de multă cunoaștere și înțelepciune teologică și duhovnicească. Pentru că fiii duhovnicești nu se nasc din vorbe, ci din slava lui Dumnezeu și din teologia cea dumnezeiască și din experiența autentică a îndumnezeirii personale.
El, Părintele duhovnicesc, trebuie să fie Sfânt și Teolog autentic pentru ca să te facă și pe tine fiul lui întru Domnul. Așa după cum părinții cu fii trupești trebuie să fie capabili să-i crească și să-i educe și să îi facă oameni pe propriile lor picioare. Pentru că nu poți sta la nesfârșit agățat de părinții tăi, ci, de la un anumit moment, trebuie să mergi pe propria ta cale. Pe calea de care ești în stare, tocmai pentru că ei te-au crescut și educat bine.
La 8 zile de la naștere, Sfântul Ioannis a fost tăiat împrejur/ circumcis [1, 59]. Și cei care au venit să facă această lucrare sfântă, care prefigura Botezul creștin, au vrut să îl numească ca pe tatăl său, adică Zaharias [1, 59]. Dar Sfânta Elisavet le-a spus că numele lui este Ioannis [1, 60]. Și Sfânta Elisavet a spus-o profetic, pentru că acesta era numele pe care i-l revelase Sfântul Arhanghel Gavriil Sfântului Zaharias, soțul ei.
Însă nimeni nu se mai chema astfel în neamul lor [1, 61]. Era un nume neobișnuit pentru ei. Dar era numele pe care Dumnezeu i l-a pus Botezătorului Său. Și care exprima faptul că el este darul lui Dumnezeu pentru lume.
De aceea și noi, când alegem nume pentru copilul nostru, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze asupra numelui pe care trebuie să îl alegem. Să Îl rugăm să ne dea El numele pruncului nostru. Căci cu post și cu rugăciune și cu pocăință și cu fapte bune trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu pentru a ne da numele lor, ale copiilor noștri. Pentru că astfel vom ști care a fost voia Lui cu copiii noștri. Însă toată viața noastră trebuie să ne rugăm pentru copiii noștri, pentru sănătatea și mântuirea lor. Căci ei au nevoie mereu de rugăciunile și de ajutorul nostru și de exemplul vieții noastre.
Pentru că copiii se privesc în noi ca într-o oglindă. Viața noastră este exemplu pentru viața lor și ea îi iradiază și îi învăluie în mod continuu. Și ce ne văd pe noi făcând, același lucru fac și ei. Însă, când vor ajunge să gândească cu propria lor minte ce e bine și ce e rău, atunci vor vedea dacă exemplul nostru e mai mult pozitiv sau mai mult negativ pentru ei. Și dacă le-am fost exemple rele și le-am marcat viața la modul negativ, pentru acest lucru ne vor detesta și se vor îndepărta de noi. Nu vor dori să mai audă de noi. Dar dacă noi i-am sprijinit cu totul, dacă i-am iubit necondiționat, dacă i-am educat în mod exemplar, dacă i-am făcut să aibă un caracter puternic și principii ferme și să trăiască creștinește, ajutându-i să își împlinească vocația, ei ne vor iubi veșnic. Pentru că noi, părinții lor, ne-am arătat a fi realii lor prieteni și îndrumători în viață, pentru că i-am iubit pentru ei înșiși.
Iar adevărata relație și iubire între părinți și copii aceasta este: necondiționată și totală. Pentru că nu trebuie să ne iubim copiii doar pentru că sunt frumoși, deștepți și înalți, ci pentru că sunt copiii noștri și ei merită toată atenția și toată grija noastră, după cum nu trebuie să ne iubim părinții numai când ne dăruie ceva material, ci pentru că ne iubesc, ne ajută, ne respectă vocația și munca noastră și sunt una cu noi în dorința noastră de a ne împlini interior.
Iar iubirea reală în familie e cea împărtășită reciproc. În relația de iubire, părinții își iubesc copiii și copiii își iubesc părinții în mod firesc, de la sine, dacă simt că primesc și dăruiesc iubire. Însă când mimăm iubirea, când mimăm relația, când mimăm „starea de bine” în familie, doar pentru că suntem părinți sau copii, atunci e semn că egoismul și indiferența ne-au îmbolnăvit sau ne-au omorât iubirea unora pentru alții. Iar iubirile bolnave, resentimentare, sunt cele care îmbolnăvesc toate relațiile sociale ale noastre.
De aceea, dacă vrem să-i vindecăm interior pe oameni, trebuie să îi învățăm să iubească și să ierte. Să iubească pe Dumnezeu, pentru ca să îi iubească și pe oameni. Să primească iertarea lui Dumnezeu, pentru ca să învețe să îi ierte și ei, la rândul lor, pe semenii lor. Iar dacă învățăm să iubim și să iertăm și să ne pocăim mereu pentru păcatele noastre, atunci ajungem să trăim creștinește.
…Cei care l-au tăiat împrejur pe Ioannis vorbeau prin semne cu tatăl său, Zaharias, întrebându-l despre numele pruncului [1, 62]. Însă Zaharias a scris pe o tăbliță același nume ca și soția lui: Ioannis [1, 63]. Pentru că acesta era numele pruncului, cel primit de la Dumnezeu, și vestit lui prin Arhanghelul Gavriil. Și când soții au indicat același nume, toți cei de față s-au minunat [1, 63], pentru că au ales amândoi un nume neobișnuit pentru neamul lor. Dar acesta era numele pruncului de la Dumnezeu! Și Dumnezeu are întotdeauna întâietate.
Și bine ar fi ca Dumnezeu să aibă întotdeauna primul cuvânt în viața noastră. Adică El să decidă calea noastră în viață, El să decidă care trebuie să fie soția noastră, cum să se numească copiii noștri, unde să locuim și cum să trăim în această lume. Pentru că Dumnezeu alege întotdeauna ceea ce nouă ne trebuie cu adevărat. Și dacă Îl lăsăm pe El să aleagă pentru noi, mai apoi înțelegem și noi că voia Lui e cea mai bună pentru noi. Pentru că El alege ceea ce ne mântuiește pe noi.
…Dar când Sfântul Zaharias a scris numele pruncului său pe tăbliță, atunci s-a produs o altă minune: „s-a deschis gura lui numaidecât și limba lui, și vorbea binecuvântând pe Dumnezeu” [1, 68]. Pentru că el fusese pedepsit, căci nu crezuse în vestirea cea minunată a Arhanghelului. Dar când toate s-au împlinit, așa după cum fuseseră vestite în mod minunat, atunci Sfântul Zaharias a fost vindecat de muțenia lui de către Domnul și el s-a umplut de slăvirea lui Dumnezeu. Pentru că a trăit vindecarea lui ca pe minunea lui Dumnezeu, alături de toate celelalte minuni, care se petrecuseră datorită Sfântului Ioannis, fiul său.
Și Sfântul Zaharias era bucuros și mulțumitor și plin de har și tocmai de aceea Îl binecuvânta pe Dumnezeu. De unde înțelegem că atunci când suntem enervați și drăcuim și înjurăm și blestemăm suntem sub influența demonilor. Pentru că demonii nu ne învață să Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, ci numai să Îl hulim. Însă harul dumnezeiesc, coborând în noi, ne umple de toată bucuria și de toată curăția și pacea. Și atunci noi Îl lăudăm și Îi mulțumim lui Dumnezeu, pentru că ne bucurăm în Dumnezeu, în slava Lui, de toate binefacerile Sale cele prea mari.
…Minunea vindecării Sfântului Zaharias de muțenie n-a rămas necunoscută oamenilor. Pentru că „s-a făcut frică peste toți vecinii lor; și în tot ținutul muntos al Iudeii se discutau toate cuvintele acestea [διελαλεῖτο πάντα τὰ ῥήματα ταῦτα]” [1, 65]. Căci vecinii lor au început să îi respecte ca pe niște oameni minunați, ca pe niște oameni care s-au bucurat de minunile lui Dumnezeu în viața lor. Iar viața lor a devenit o poveste vie a întregului ținut muntos al Iudeii, răspândindu-se astfel vestea despre Sfântul Ioannis și nașterea lui cea minunată.
De aceea, „toți, care le-au auzit, le-au pus în inima lor [ἔθεντο ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτῶν], zicând: «Oare ce va fi pruncul acesta?»” [1, 66]. Pentru că și-au dat seama de faptul că Dumnezeu a făcut și face atâtea minuni pentru el. Iar dacă Dumnezeu Se îngrijește de el în mod special, atunci pruncul acesta nu poate fi unul oarecare, un om obișnuit, ci unul minunat, care e dorit și povățuit de Dumnezeu.
La care Sfântul Lucas adaugă: „Și mâna Domnului era cu el [Καὶ χεὶρ Κυρίου ἦν μετ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 1, 66, BYZ]. Pentru că oamenii simțeau că Ioannis e omul lui Dumnezeu, că El e condus de Dumnezeu, pentru că a fost umplut de slava Lui încă din pântecele maicii sale.
Însă la 1, 66, Sfântul Lucas folosește o expresie, pe care o va folosi, într-un mod extins, și în 2, 19. Dacă aici, în 1, 66, el ne spune că iudeii „au pus în inima lor” cuvintele despre Sfântul Ioannis Botezătorul, adică au receptat în mod special amănuntele despre viața lui, așteptând să vadă ce se va petrece pe mai departe cu el, la 2, 19, el ne spune că Maica lui Dumnezeu, după ce au venit păstorii și au mărturisit vedenia lor îngerească, „păstra toate cuvintele acestea [πάντα συνετήρει τὰ ῥήματα ταῦτα], cugetând în inima ei [συμβάλλουσα ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτῆς]”.
Și dacă la 1, 66 se vorbește despre păstrarea în inimă a cuiva, iar în 2, 19 despre păstrarea în inimă a cuiva și despre cugetarea la el în inimă, Sfântul Lucas ne spune că mintea noastră coboară în inimă și gândește în inimă despre Dumnezeu și despre oameni și despre toată existența. Pentru că mintea coboară în mod firesc în inimă și judecă în inimă toate câte există, pentru că omul în totalitatea lui se implică în actul existenței și al iubirii și al gândirii. Noi nu iubim și nici nu gândim în mod schizoid, ci în mod unitar. Pentru că noi iubim și acționăm și gândim cu toată persoana noastră, cu tot ceea ce suntem noi ca oameni, fapt pentru care iubirea, faptele și gândirea noastră sunt personale și personalizatoare. Ele ne unifică și ne întăresc interior, făcându-ne în integralitatea persoanei noastre oameni ai lui Dumnezeu.
…Sfântul Lucas, mai departe, se concentrează asupra persoanei Sfântului Zaharias. Pentru că „Zaharias, tatăl său, s-a umplut de Duhul Sfânt [ἐπλήσθη Πνεύματος Ἁγίου] și a profețit [καὶ προεφήτευσεν]” [1, 67]. S-a umplut de harul Duhului Sfânt, pe când Îl binecuvânta pe Dumnezeu, și întru harul Lui, el a profețit. Adică a spus lucruri care se vor petrece în viitor și pe care le-a aflat de la Dumnezeu. Pentru că numai Dumnezeu știe viitorul nostru, al tuturor, ca Unul care știe toate. Și noi numai de la El putem afla lucruri despre viitor, lucruri de taină, și nu de la vrăjitori și prezicători. Căci vrăjitorii și prezicătorii ne mint cu privire la viitorul nostru sau ne spun lucruri pe care îi învață demonii. Și demonii nu au alt scop decât pe acela de a ne înșela, adică de a ne duce cu ei în Iad.
Însă când Dumnezeu ne vestește ceva despre viitorul nostru sau al altora sau al întregii lumi, o face spre ajutorul nostru, adică spre întoarcerea noastră la pocăință. Căci El vrea binele nostru veșnic și nu doar pe acesta de scurtă durată.
De aceea, iubiții mei, să căutăm și noi să facem voia lui Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de slava Lui! Căci El dorește ca să locuiască întru noi, prin slava Lui cea veșnică și necreată, pentru ca să ne învețe să trăim sfânt pe pământ, bineplăcând lui Dumnezeu.
Să învățăm din profețiile și povățuirile Sfinților Lui! Să învățăm continuu și să ne pocăim continuu pentru păcatele noastre! Pentru că luminarea de la Dumnezeu e pe măsura pocăinței și a curățirii noastre de patimi. Amin!
[1] Începută în seara zilei de 10 mai 2017, zi de miercuri, la 19. 36, cu 12 grade la ora 19.00 și cu soare afară. După ce a fost înnorat și frig o mare parte din zi. Și terminată pe 11 mai 2017, zi cu soare, la 10. 27, cu 14 grade la ora 10.00.
[2] PG 10, col. 955-956.
[3] PG 20, col. 220/ PSB 13, p. 101-102.