Despre faptul că Hristos ne-a făgăduit că ne vom naște din nou, în Împărăția Sa, vorbește poetul, vălurit, în Nod 6:

Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal,
și stam în iarbă înroșit,
ca o făptură de oval
și de furnici călătorit.

Durerea mea era un principat,
o țară putredă, nevorbitoare,
fostul meu ochi era palat,
inima mea, un negru soare.

Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal
când tu ai zis de mine
că mă renaști din nou regal,
și în dureri divine, –

și-mi dai din nou aceeași stea,
și-același cal mi-l dai din nou,
din nou o să mă urci pe șea,
cuvânt făcându-mă, ecou.

Moartea nu e definitivă. Există înviere, există renaștere, pe care ni le-a dăruit Cel care ne-a renăscut pe toți „în dureri divine”. Iar Nichita vizualizează o renaștere în ipostaza sa de poet (și prinț al poeziei, cu aer medieval-romantic), de „cuvânt”, ca „ecou” mai departe, în veșnicie, a ceea ce a fost cât a trăit pe pământ.

Se consideră un cuvânt născut/ inspirat de Dumnezeu-Cuvântul: „Cuvântul este un cap fără de craniu, –/ un cimitir fără de morți./ Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poți,/ un înțeles făr’de-nțelegere,/ un răspuns nechemat,/ o alegere votată pe scoici, o alegere/ pentru peștele pictat./ Veneau cu ochii smulși din orbite/ să te contemple pe tine,/ veneau cu timpanele toate zdrelite/ să te audă, divine,/ cuvântule cap fără craniu,/ cimitir fără morți” (Semn 22), pentru că morții au înviat.

Dumnezeu poate să dea răspuns și nechemat fiind sau nefiind chemat în mod rațional și prin cuvinte. Pentru că El știe inima omului, El are un mod tainic de a vorbi cu fiecare, „un înțeles făr’de-nțelegere” – aici Nichita ne confirmă că, la Eminescu, cele „abia-nțelese” erau „pline de-nțelesuri” (Trecut-au anii) prin mișcarea harului în sufletul copilului, al celui nevinovat.

Dorul de regăsire a nevinovăției îl exhibă și Nichita în Nod 10:

Lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă
mielule, alungă mieii din jurul tău
și lasă-mă să mor la tine acasă, mielule!
Iedule, alungă iezii tăi din jur
și lasă-mă să mor la tine acasă, iedule!
Fluture, alungă-ți fluturii din jur,
și lasă-mă să mor la tine acasă, fluture!
Iarbă, alungă-ți câmpurile tale….

Gingășia, nevinovăția, blândețea, frumusețea, bucuria, copilăria sunt acasa pe care și-o dorește poetul. Nu mieii, nu iezii, nu fluturii, nu câmpurile, nu pământul reprezintă casa sa, ci cele care le fac pe toate acestea să fie plăcute și dorite și atrăgătoare, adică darurile dumnezeiești.

De aceea, Nichita lasă să se audă o temere ce răsună ca un strigăt biblic: „vai mie, am spus,/ de sunt cuvintele/ doar umbra gurii mele!” (Nod 18). Pentru că el crede și își dorește altceva: „gura mea e gura ta,/ idee, demiurge” (Ars poetica).

Convingerea lui era că Dumnezeu vorbește prin el, prin poezia lui, și de aceea încerca să lase să transpară în poezie cât mai puțin din murdăria vieții pământești, chiar dacă acest lucru i-ar fi fost mult mai ușor:

Eu știu că duritatea gândirii în idei
nu stă într-o înjurătură,
nici în scabrosul spus al vorbei.

Mi-e foarte greu să scutur de pe mine
cuvintele obscene,
mi-e foarte greu să scutur de pe mine
cuțitul care-l scot din mine ca să-l bag în tine!

Mi-e scârbă de ideile
pe care eu le-aș rupe ca surcelele,
pe care Onan cel răzbunător la vremea lui
le-a dat îngrășământ pământului!

Sămânța este sacră, cum vă zic!
Cuvintele în jurul ei sunt un nimic!

Mă-ntorc și gem și sânge-mi curge,
iar gura mea e gura ta, idee, demiurge!

Cuvintele cu care se îmbracă sămânța dumnezeiască sunt doar învelișul ei, important e ca ea să rodească în inima omului – în mod evident, poetul face trimitere la pilda evanghelică a Semănătorului.

E mult mai ușor să faci poezie din „cuvinte obscene” și din „scabrosul spus al vorbei”, să te eliberezi de durerile și patimile tale în versuri și să bagi cuțitul în cel care citește: cuțitul urii, al mâniei sau al poftelor tale neîmplinite. Este tocmai ceea ce practică (cu succes la public și la premii) scriitorii contemporani. Însă Nichita a rămas fidel poeziei ce reflectă „duritatea gândirii în idei”.

Iar crezul lui era unul romantic, de care nu a vrut să se dezică:

Daimonul meu vine de departe
în gazda făpturii mele,
eu știu când vine căci mă izbește
cu ploi de stele /…/
își pune el cuvântul lui în creierul meu,
albindu-l cum cerul le-a albit pe stele /…/
și pleacă mai falnic decât tot universul
și mie îmi lasă ca amintire doar versul…

(Nod 28).

Did you like this? Share it: