Eminescu: între modernitate și tradiție [70]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Magul eminescian, despre care am discutat pe larg anterior, ni se pare el însuși o hieroglifă a poetului care ne poate dezlega unele taine, dacă este citită corect. Legat de apariția sa în panorama Egiptului, cred că am putea adăuga și alte semnificații fundamentale.
Ne amintim că în Geneză și în comentariile aferente (Hexaemera) se spune că aștrii au fost creați pentru a lumina pământul și pentru a fi semne vremurilor, cu dublu sens: a măsura timpul domestic și, respectiv, a anunța sfârșitul lumii. Ei anunță sfârșitul timpului în toate profețiile apocaliptice scripturale, în poemul Viiața lumii al lui Miron Costin și în poemele lui Eminescu.
În Împărat și proletar se arată luna „și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn”, în timpul Revoluției franceze, care răstoarnă vechea ordine a lumii. De asemenea, un poet revoluționar ca Mureșanu este „semnelor vremii profet”, urmând analogia romantică (enunțată la noi de Asachi și Heliade), între poeți-profeți și aștri.
Asocierea poetului cu profetul și a poeziei cu profeția aparține nu numai poeziei române – Asachi, Bolliac, Heliade, dar și Eminescu: „O, munții cu-a lor frunte gândită-n nouri creți,/ Când se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeți,/ Și capete de geniu când ard, când se inspiră,/ Arderea lor arată, la lumea ce-i admiră,/ Că ziua e aproape… Și palizii [luminoșii] poeți/ Profeți-s plini de vise ai albei dimineți./ Profete al luminei! În noaptea-ți te salut/ Și vărs geniu de aur în corpul tău de lut /…/ Cu raza zilei albe, eu, geniul ți-l aprind” (Mureșanu (tablou dramatic)) – ci și, mai înainte, poeziei romantice europene[1].
În fine, în Memento mori, magul citește semnele cerului într-o oglindă „unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun”, și află „sâmburul lumii”, Kalokagaton-ul: „tot ce-i drept, frumos și bun”.
Dar nefiind nimeni demn de această revelație, magul invocă distrugerea întregii civilizații și face acest lucru citind semnul întors („magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors”).
Dacă ne gândim că „semnul întors” provoacă pieirea[2], iar, pe de altă parte, în Andrei Mureșanu, anihilarea universului este rodul unei filosofări rebele inspirate de Satan („Văd caosul că este al lumilor săcrii[3],/ Că sori mai pâlpâi roșii gigantice făclii/ Și-apoi se sting. – Nimicul, lințoliu se întinde/ Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde!/ Văzând risipa [ruina], Satan, voi crede c-ai învins!”), atunci „semnul întors” este cel al nimicirii, semnul lui Satan sau al Antihristului.
Mutatis mutandis, semnul neîntors, al Kalokagaton-ului, pe care magul l-a descoperit în „oglinda profetică a cerului”, a stelelor[4], este cel al lui Hristos, este cel scris (și consemnat de istoria bizantină) odinioară „cu slove de stele”[5] pe cer, pentru împăratul Constantin cel Mare, și anume Crucea – Kalokagaton-ul fiind aici, prin urmare, Dumnezeu-Cuvântul.
În mod conex, într-un alt poem, Dumnezeu este numit: „cel din stele” („Mâni în schit la sfânta Ana/ Vei găsi la cel din stele/ Mângâirea vieții tale,/ Mântuirea feței mele” (Făt-Frumos din tei)).
Cu certitudine, este vorba de un semn alcătuit din stele (pentru că magul urmărește limbajul stelar), fiindcă o stea întoarsă n-ar constitui niciun semn deosebit, contemplată ca o stea de pe cer. Dacă cineva se gândește totuși la simbolistica mesianică a stelei lui David („O stea răsare din Iacov”, Num. 24, 17), atunci citirea ei invers are sens, dar este același cu cel pe care l-am enunțat deja.
Și în Sărmanul Dionis, cum am văzut, Eminescu face referire la „semnul arab”, care Îl ascunde pe Dumnezeu. Putem considera acest semn o hieroglifă egipteană necunoscută – și poate să persiste o nedumerire în legătură cu semnul arab sau hieroglifa egipteană, care, cel puțin la prima vedere, nu ar avea de ce să simbolizeze Crucea. Eminescu făcea adesea conexiuni neașteptate, însă putem să ne gândim și la faptul că, în istoriografia modernă se consideră că alfabetul egiptean hieroglific este la originea celui hieratic și apoi a celorlalte alfabete:
În tabelul de aici [6], ultima hieroglifă reprezintă un braț cu o greblă în mână, care, în alfabetul ebraic primar este o cruce în formă de X (tau), iar în cel grecesc și latinesc este T t, respectiv T t.
Este posibil ca, răscolitor al istoriei și al textelor vechi și încifrate cum îl știm, Eminescu să fi cunoscut aceste amănunte și să le fi conjugat poetic.
Indiferent însă dacă Eminescu s-a gândit sau nu la această analogie cu alfabetele (se poate să fi cunoscut faptul că, în primul veac creștin, semnul crucii se făcea cu un singur deget pe frunte, în formă de X, ultima literă a alfabetului ebraic vechi, care îl simboliza pe Iahve, literă care a devenit T în alfabetul grecesc, mărturie care se găsește și la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: noul botezat era uns pe frunte în formă de X sau T), cert este că magul egiptean cunoștea ceea ce au descoperit și magii indieni din Dumnezeu și om.
Iar „sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun” (Memento mori) (kalokagaton-ul căutat de antici) este „născutul…în umilință”, adică „adevărul” – „eternul rege” născut – tainic/ criptic – „în umilință” (Dumnezeu și om), care, „cu adevărat Tu ești Dumnezeu ascuns [Deus absconditus], Dumnezeul lui Israel Cel izbăvitor” (Is. 45, 15) [7].
Un alt indiciu spre această interpretare ni-l oferă și alte câteva exerciții manuscrise, pentru Scrisoarea III, în care li se reproșează tinerilor imorali necunoașterea lui Dumnezeu, a tot ce e „sfânt, frumos sau bun”:
„Voi sunteți urmașii Romei? Voi? o, fie-vă rușine/ Soarele nu-i un tăciune, Dumnezeu nu e un câne /…/ La Paris! Unde se pune Dumnezeu la vot /…/ La Paris mergeți și voi!/ Necapabili de-a-nțelege ce e sfânt, frumos sau bun […] Biserica-i tr-o parte, negrită și străveche/ Bordel dă conștiințe făcură ei alături/ O, Crist, cum nu mai vii cu biciul”…[8].
Semnificațiile sunt greu aprofundabile, aproape ilizibile unei lecturi simple. Ele ne destăinuie și faptul că Eminescu a preluat elemente de istorie și filosofie egipteană pe care le-a grefat pe o gândire personală profund tradițională, de tip european și creștin-ortodox. Opinia noastră este că în același mod a procedat și cu filosofia indiană.
[1] Poeților lachiști, spre exemplu: William Wordsworth „concluded the 1805 Prelude with a proclamation of his and Coleridge’s prophetic mission to a generation that was in danger of failing a crucial test of its spiritual character […] Like Biblical prophets sent to an idolatrous people who, once freed fron bondage, had turned again to the worship of idols, a new generations of visionaries (s. n.) here announce their sacred mission to bring another opportunity for redemption to the post-revolutionary society of Britain”, cf. Robert M. Ryan, The Romantic Reformation: Religious Politics in English Literature, Cambridge University Press, 1997, p. 82.
Wordsworth preconiza întoarcerea la o orânduire patriarhală, desăvârșirea morală, întoarcerea la Dumnezeu prin apropierea de natură, contemplația în intimitatea recluziunii – a se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Wordsworth.
[2] Christian Crăciun îl asociază cu cel din Mortua est!: „«Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?// De e sens într-asta, e-ntors și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu» (Mortua est!). Sensul întors de aici, din acest timpuriu poem, este omolog semnului întors pe care magul îl citește în Diorama pentru a condamna o civilizație devitalizată. Încă o dovadă textuală a coerenței de substanță a poeziei eminesciene”, cf. Ucronia eminesciană, op. cit., p. 60.
[3] A se vedea și „De-asupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;/ Cu tronul meu voi punea alăturea sicriul,/ Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul”… (Renunțare). Personajele faustian-mefistofelice sau byroniene ale literaturii romantice i-ar fi putut induce, pe cale livrescă, această tensiune extremă a controverselor filosofice și ideologice.
[4] Transpusă plastic de poet. Sintagma oglinda profeților este de largă circulație în literatura creștină, inclusiv în limba română și în perioada medievală
[5] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 114: „o închipuire de Cruce pe ceriu”.
[6] Sursa: http://www.fordham.edu/halsall/byzantium/paleog.html (Derivation of the Greek and Latin Alphabets from the Egyptian).
[7] Mircea Eliade nota, în urma lecturii unei cărți științifice despre familia Cruciferelor din ordinul vegetal, singura care nu cunoaște nicio specie otrăvitoare: „Cosmosul nu este lipsit de sens în chiar structurile sale. […] Simbolul central al creștinismului – Crucea – nu e, deci, prefigurat în acele semne solare (svastika, etc.), ci e dat chiar în constituția cosmosului, e prezent în lumea vegetală, înainte de om. Omul nu-și creează simbolurile – ci ele îi sunt impuse din afară, îi sunt date, revelate; într-un cuvânt, îl preced”, a se vedea Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 89.
[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 273-274, 284.