Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [2]
Ce este cu totul remarcabil e faptul că Labiș a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu (chiar dacă s-a luptat în inima sa cu Dumnezeu), e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală, duhovnicească, cu care omul pleacă din lumea aceasta.
Se poate spune că a luat aceste semnificații din poezia lui Eminescu, dar Eminescu nu este explicit în privința acestor lucruri.
Așa încât nu pot să existe decât două explicații: ori Labiș a înțeles foarte profund lirica lui Eminescu (doar cu câțiva ani înainte ca Rosa del Conte și Bușulenga să-și publice cărțile de referință, în care au îndrăznit să afirme caracterul religios-mistic al operei eminesciene, în contra curentului critic), ori lui însuși i s-au revelat acestea, de la Dumnezeu. Ori amândouă (iar a doua a ajutat-o pe prima: simțirea harului dumnezeiesc în frumusețea și sensibilitatea cosmică i-a dat să înțeleagă mult mai bine poezia lui Eminescu).
În poezia Pădurarul bătrân, Labiș pune pe seama pădurarului aceste trăiri, dar este evident că cel care le-a conștientizat e poetul:
Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
Sub ochii lui, plini de senin și zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri și bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,
Și neschimbându-și apa cătăturii
În tain-a râs cu ele ori a plâns. /…/
Natura, ascultați-o, îi murmură
Cântecul ei de ger și de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foșnirea moale-a frunzelor căzute
Ori șopotul[1] de unde-năbușit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.
În cicluri neoprite – ierni și veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Și de privești a inimii hambare
Mai goale le găsești la cercetare,
Gândind că, sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.
Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Și de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toți cel mai bogat.
Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubește ca pe-o arcă…
Poezia e înțesată cu simboluri scripturale, bisericești. Arca de mântuire este dragostea cu care el ocrotește toată făptura lui Dumnezeu, dată în grija sa.
Pădurea/ cosmosul/ universul e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor moderni (nu numai pădurarului), care nu mai înțeleg așa de bine glasul Scripturii scrise, pentru a simți din nou harul Său, chemarea Sa.
Simțind prezența harului în creația Sa, omul nu mai are inima goală a celui îndepărtat de Dumnezeu, ci își încarcă „a inimii hambare” cu simțirea bunătății și a iubirii Sale de oameni.
„Codrii” au calitatea de a-i dărui această „avere simplă” în ochii oamenilor, care nu constă în bogății materiale, ci în – așa cum se numește în tradiția ortodoxă – arvuna harului.
Cei care frecventează Biserica pot să recunoască ușor de unde provine sintagma „a inimii hambare”. În pilda evanghelică a bogatului căruia i-a rodit țarina (Duminica a 26-a după Cincizecime[2]), Hristos îl oferă drept exemplu negativ pe acela care se gândea numai la averea lui și la cum ar putea să-și mărească hambarele pentru grâne, neștiind că în acea noapte va muri (Lc. 12, 16-21).
De aceea, predica Bisericii insistă pe necesitatea de a ne lărgi hambarele inimii cu dragostea de Dumnezeu și de oameni.
În cazul pădurarului care priveghează și contemplă universul pădurii, pe care Labiș l-a oferit drept paradigmă a celui care umple „cămările din sine” (cămările inimii este, de asemenea, o expresie biblică și isihastă, pe care am întâlnit-o și la Dimitrie Cantemir și Eminescu, care a luat-o de la Sfântul Nicodim Aghioritul[3]), acesta își umple hambarele inimii cu averea simplă, duhovnicească, a harului dumnezeiesc, pe care Dumnezeu i-l dăruiește pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Sfântului Noe, spre renaștere.
El păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii, după cum credea Dostoievski.
Și, deși nu consună cu crezul comunist, poetul ne spune:
Am iubit de când mă știu
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor. /…/
M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…
Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie…
(Am iubit…)
*
Pădurile se-ntind, gigantic dom,
Nepăsătoare-n fața bătrâneții
Ce roade tot ce-i construit de om.
Și frunze cad, și frunze nasc din muguri,
Și arbori cad, și arbori nasc din lut,
Însă la fel de tânără-i pădurea,
Așa precum a fost la început…
(Rapsodia pădurii)
La începutul lumii…
Conștiința veșniciei nu rimează cu ateismul comunist.
Însă nu e greu de înțeles de ce poetul a aderat la filosofia marxistă: era însetat de dreptate socială și era, totodată, la vârsta entuziasmului…
[1] Șopot e un cuvânt luat, cu această semnificație poetică (șopotirea izvoarelor) din poezia lui Eminescu. Iar Eminescu, la rândul său, a luat termenul de la Dosoftei și din limba veche, unde șopot înseamnă șoaptă sau vorbire tainică, ascunsă.
Șoptirea izvoarelor sau murmurul apelor sau îngânarea sau glasul apelor („îngânat de glas de ape”) fac parte, la Eminescu, din dialogul cosmic neostoit, alături de foșnirea codrilor și sclipirea stelelor.
[2] A se vedea predicile în această duminică ale Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/19/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2010/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/14/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2011/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2012/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2013/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2014/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2015/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/18/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-cincizecime-2016/.
[3] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/.