Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Înălțarea Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi dimineață, pe la ora 5, m-a impresionat un articol evocator al lui Constantin Ciucă despre mama lui. În care acesta spunea, că ea, pe când trăia, „lua forma și culoarea oricărui obiect pe lângă care trecea dintr-o cameră în alta, era casa însăși, în întregime, și din cauza asta pe ea abia de-o mai vedeam”[2]. Dar acum, când ea nu mai este printre noi, „toate obiectele din casă iau forma mamei mele și toată casa are chipul ei. Oriunde mă mișc și oriunde privesc, dau peste ea. Totul are forma și ochii ei, dar dintre toate obiectele, cel mai mult și mai intens ia chipul mamei ușa pe care mi-o deschidea cu minute bune înainte să ajung pentru că îmi recunoștea, cu câteva etaje înainte, pașii urcând pe scări”[3]

Da, emoționat!…Și lacrimile mi-au izbucnit în ochi, pentru că m-am regăsit în cuvintele autorului…Pentru că sunt cuvinte de iubire și de dor și de sfâșiere interioară pentru cea care i-a dat viață și l-a iubit „ca pe o minune”[4], și pe care ar dori să o aibă și acum, în clipa de față, lângă el. Pentru că iubirea are numai prezent și nu și trecut. Însă…dacă așa stau lucrurile când iubești un om, când îți iubești părinții, bunicii, frații, prietenii, atunci ce au simțit Sfinții Apostoli ai Domnului, cei plini de chipul și de slava Domnului, cei care se intimizaseră nespus de mult cu Domnul, în anii uceniciei lor, când El…S-a înălțat în[tru] slavă [ἐν δόξῃ][5], în cele de-a dreapta Tatălui Său? Ce rănire sfântă a fost înălțarea Lui pentru ei, chiar dacă, în mod duhovnicește, El nu S-a despărțit nicio clipă de ei? Cum Îl vedeau ei, cei care Îl iubeau fără asemănare, în toate locurile și în toate cuvintele și în toți oamenii, pe El, Făcătorul tuturor?

Căci ce se petrece cu noi când iubim pe cineva cu adevărat? Îl lăsăm să pătrundă în noi în toate profunzimile ființei noastre. Nu îl strâmtorăm în inima noastră, nu îl includem într-o firidă din noi și îl uităm acolo, ci îl lăsăm să stăpânească în noi, să se unească cu noi până când ne schimbă după el, după iubirea lui.

Dar El, Cel care a intrat în inima lor cu totul, ce a făcut din ei? A făcut niște inimi pline de iubire dumnezeiască. A făcut niște oameni care au fost în stare să meargă până la capătul pământului pentru El, pentru Învățătorul lor, ca să Îl slujească pe El și Biserica Lui. Pentru că au înțeles în mod deplin, că „mai mare dragoste [decât] aceasta nimeni [nu] are, ca cineva să[-și] pună sufletul lui pentru prietenii lui” [In. 15, 13, BYZ].

Iar prietenii Domnului suntem noi toți, întreaga umanitate. „Că[ci] încă păcătoși fiind noi [ὅτι ἔτι ἁμαρτωλῶν ὄντων ἡμῶν], Hristos pentru noi a murit [Χριστὸς ὑπὲρ ἡμῶν ἀπέθανεν]” [Rom. 5, 8]. Adică El Și-a pus sufletul pentru noi, făcându-ne prin aceasta prietenii Lui, deși noi eram păcătoși. Iar dacă noi eram păcătoși și El ne-a făcut prietenii Lui, pentru că ne-a curățit și ne-a luminat și ne-a sfințit cu slava Sa, asta înseamnă că noi nu am făcut nimic pentru ca să Îl convingem de iubirea noastră.

Ba, mai mult, iubirea noastră pentru El este consecința iubirii Lui față de noi. Fiindcă „noi avem să Îl iubim pe El [ἡμεῖς ἀγαπῶμεν Αὐτόν], că[ci] El [mai] întâi ne-a iubit pe noi [ὅτι Αὐτὸς πρῶτος ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 19, BYZ]. Pentru că noi ne dăm seama tot mai mult de iubirea Lui față de noi, pe cât aprofundăm teologia Bisericii și vedem că iubirea Lui pentru noi e iubire indescriptibilă, e iubire de Dumnezeu întrupat, de Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca să ne îndumnezeiască pe noi toți și să ne ridice întru slava Lui, în Împărăția Sa.

De aceea, sensul iubirii Lui pentru noi e înveșnicirea noastră dimpreună cu El. El ne iubește din veci și pentru veci, pentru că ne cheamă la iubirea veșnică cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar prietenii Lui sunt cei care Îl iubesc pe El și cărora El li Se revelează [In. 15, 15]. Dar Dumnezeu, Cel care ni Se revelează continuu, ne și umple continuu de slava Lui și de iubirea Lui cea veșnică.

Dacă pe noi, în mod duhovnicește, El ne umple continuu de slava, de cunoașterea și de iubirea Lui, cu atât mai mult îi umplea pe Sfinții Lui Apostoli, cei care Îl vedeau și trupește lângă ei. Căci ei L-au văzut vorbind, ei L-au văzut făcând minuni, ei au fost îmbrățișați de către El, ei L-au văzut pe Cruce, apoi L-au văzut înviat, cu trup înduhovnicit, iar la praznicul de azi L-au văzut înălțându-Se la cer.

Pentru că Sfântul Lucas ne spune: „Și a fost pe când El îi binecuvânta pe ei [καὶ ἐγένετο ἐν τῷ εὐλογεῖν Αὐτὸν αὐτούς], [că] S-a despărțit de ei [διέστη ἀπ᾽ αὐτῶν], și Se înălța întru cer [καὶ ἀνεφέρετο εἰς τὸν οὐρανόν]. Iar ei, închinându-I-se Lui [καὶ αὐτοὶ προσκυνήσαντες Αὐτόν], s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης]”[Lc. 24, 51-52, BYZ].

– De ce erau bucuroși, dacă erau triști? Sau cum poate fi bucuros cineva care e trist?

– Erau bucuroși, pentru că toate cuvintele și faptele Lui ca Dumnezeu și om fuseseră adevărate și ele s-au împlinit prin înălțarea Lui cu trupul la cer, care a fost începutul ridicării noastre la cer. Pentru că El le vorbise despre plecarea Lui de lângă ei [In. 16, 28], dar și despre venirea Duhului Sfânt în ei [In. 15, 26; 16, 13]. Însă ei erau și triști, pentru că Domnul lor plecase de la ei, deși El îi încredințase de faptul că va fi mereu cu ei [Mt. 28, 20]. Pentru că ei trăiau o tristețe bucuroasă sau o bucurie tristă, pentru că ambele trăiri erau duhovnicești și nu sufletești. Tocmai de aceea le puteau trăi împreună, deodată.

Troparul praznicului ne vorbește despre bucuria Ucenicilor Lui, datorată făgăduinței Duhului Sfânt, dar și despre încredințarea lor prin binecuvântare, că El este Fiul lui Dumnezeu și izbăvitorul [ὁ λυτρωτὴς] lumii[6].

În Sinaxarul zilei ni se spune că Înălțarea Lui s-a petrecut pe Muntele Măslinilor și, de față, pe lângă Sfinții Apostoli, era și Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră. Și El S-a ridicat întru slava Lui la cer, cu trupul Său îndumnezeit[7].  Pe când Apostolii Domnului și Maica Sa s-au întors la Ierusalim și s-au adunat în foișorul cel de sus, „petrecând în post, rugăciune și cerere, așteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinței”[8] Domnului.

Căci au trăit ascetic și liturgic primirea harului Duhului Sfânt. Lucru pe care ar trebui să îl facem fiecare dintre noi. Căci dacă ne botezăm la maturitate sau înainte de a ne cununa sau a ne hirotoni sau înainte de a depune voturile monahale sau înainte de adormirea noastră, noi trebuie să fim plini de rugăciune și de postire și de așteptare sfântă a harului lui Dumnezeu, care să ne întărească în alegerea și calea noastră. Pentru că trebuie să ne pregătim pentru Spovedanie și pentru împărtășirea cu Domnul și pentru orice lucrare sfântă primită în Biserică.

Însă Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că Domnul S-a înălțat cu trupul la cer pentru ca să coboare în mod duhovnicește în fiecare dintre noi[9]. Ba, mai mult, „Tatăl cu Fiul „vin” prin Duhul Sfânt în intimitatea noastră”[10]. Dar venirea Treimii în noi nu înseamnă „o mutare” a persoanelor dumnezeiești, ci o pătrundere a slavei Lui în noi[11].

Pentru că umplerea Sfinților Apostoli de har la Cincizecime a însemnat umplerea lor de harul Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru treimic, așa după cum a dorit Domnul [In. 17, 21, 26]. Și astfel, noi înțelegem că făgăduința Domnului de la Mt. 28, 20 nu a fost una exterioară, ci interioară. Pentru că El este cu noi în toate zilele înăuntru nostru și nu lângă noi, în mod exterior. Și fiind în noi, prin harul Său, El este dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne în mod continuu.

Și prin aceasta ne întoarcem la începutul predicii de azi și la purtarea Domnului în noi înșine!  Căci Sfinții Apostoli Îl vedeau pe El și după ce El S-a înălțat la cer, Îl vedeau extatic, pe măsura sfințeniei lor, dar Îl vedeau și în ei înșiși, prin slava Lui. Însă ei își aminteau totodată de toate câte le spusese El și le făcuse El dimpreună cu ei. Din acest motiv, privind la enormitatea lucrurilor pe care Sfinții Apostoli le aveau în comun cu Domnul, Sfântul Ioannis ne-a spus: „sunt și multe altele câte a făcut Iisus, care, dacă aveau să fie scrise câte una [în parte], gândesc [că] nici lumea însăși [nu ar putea] să cuprindă cărțile care sunt scrise” [In. 21, 25, BYZ], care ar fi putut fi scrise. Dar aceste lucruri care ar fi putut fi scrise erau tezaurizate în ei, în Sfinții Apostoli și în Născătoarea de Dumnezeu și în ceilalți Sfinți care au crezut în Domnul și I-au urmat Lui și au format prima generație de credincioși a Bisericii.

Ei, Sfinții care Îl văzuseră pe El întrupat, puteau să vorbească despre El din ei înșiși, pentru că El se întipărise în ei înșiși. După cum noi, cei care Îi slujim Lui, putem să vorbim despre El din ceea ce am citit despre El, dar și din ceea ce am trăit împreună cu El, Domnul învățându-ne în noi înșine cele despre Sine.

De aceea, iubiții mei, Hristos Cel înălțat nu e absent dintre noi, ci e prezent duhovnicește în noi înșine! El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e în noi prin slava Sa și ne unește pe unii cu alții și ne ține în Biserica Lui ca pe mădularele Lui mistice, tainice, înviate din morți, ca să ne bucurăm continuu întru învierea vieții celei duhovnicești în noi înșine [In. 5, 29]. Căci dacă nu trăim zilnic răstignirea Lui și învierea Lui din morți și nu ne înălțăm duhovnicește întru slava Lui, murind păcatului și trăind întru curăție și sfințenie, nu sunt vii, ci morți duhovnicește.

Pentru că viața duhovnicească, asemenea energiei electrice care ține computerul în funcțiune, are nevoie de slava lui Dumnezeu în mod continuu în noi ca să fim vii duhovnicește. Slava lui Dumnezeu e energia dumnezeiască care ne ține în viață, în viața cu Dumnezeu, și ne ajută să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim continuu.

Căci, la Paști, noi am venit fiecare cu lumânarea și cu candela noastră și am umplut de lumină curțile Bisericilor. Dar acele lumini multe însemnau tot atâția creștini, care, în principiu, doreau să fie luminoși și interior.

Însă dorim noi, cu adevărat, să fim lumini interioare, și care, prin vorbele și faptele noastre să îi luminăm și pe alții? Vrem noi să muncim continuu la sfințirea noastră, printr-o nevoință neîntreruptă?

Realitatea ne spune că…nu, nu dorim acest lucru, din păcate. Sunt puțini cei care vor să fie creștini și pe dinăuntru, și nu doar pe dinafară. Pentru că ne place la toți să purtăm lumina în mână, să avem cruce la gât, să stăm în Biserică și să părem creștini…dar nu ne prea place și să fim creștini cu adevărat. Pentru că a fi creștini cu adevărat înseamnă a fi Sfinți în mod real, adică plini de slava și de cunoașterea și de iubirea și de curăția lui Dumnezeu.

…Începând cu anul 1920, Biserica Ortodoxă Română trăiește Înălțarea Domnului și ca pe Ziua Eroilor[12]. Căci este o „sărbătoare națională bisericească…[în care ne pomenim] eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea și demnitatea poporului român”[13].

Pentru că o națiune are trecut pentru ca să aibă prezent. Iar prezentul nostru este demn și luminos numai în măsura în care ne cunoaștem, ne respectăm și ne iubim strămoșii, ne rugăm pentru ei și le urmăm exemplul lor bun. Dar ca să îi cunoaștem trebuie să citim despre ei, despre eroismul lor, despre statornicia lor aici, pe aceste locuri, despre crezurile lor.

Istoria, din această perspectivă, nu e un auxiliar de care ne putem dispensa, ci este o nevoie vitală. Căci citim trecutul pentru ca să ne citim identitatea, pentru ca să ne recunoaștem în oglinda trecutului. Iar trecutul este ADNul[14] nostru ideatic și moral, fără de care noi n-avem nicio rădăcină, nicio istorie.

Și a nu avea trecut, a nu avea familie, a nu avea identitate e o mare dramă interioară. Pentru că nu știi să spui despre tine lucruri profunde, ci ești doar un număr, ești doar un individ, o realitate neglijabilă în caruselul capitalismului. Dar dacă știi ce înseamnă să fii român și ortodox, dacă știi ce înseamnă să ai identitate eclesială și națională, atunci ești un munte de nebiruit, pentru că tu ai crezuri și nu păreri, ai certitudini și nu dileme.

Pe de altă parte, noi nu putem trăi în trecut, oricât de mare și de luminos ar fi trecutul nostru, ci numai în prezent. Dar trăim în prezent cu conștiința trecutului nostru, a potențelor noastre, a oportunităților noastre reale. Trăim într-o țară în care ne permitem luxul de a munci un pământ foarte roditor și avem oameni capabili de performanțe mari în orice domeniu de activitate. Pentru că aceste două lucruri: pământul și oamenii valorici ai României sunt certitudini, pentru că sunt reconfirmate continuu.

Dar cel mai mare har al românilor, ca, de altfel, al tuturor națiunilor ortodoxe, este eclesialitatea lor. Căci nici pământul și nici mulții talanți personali primiți de la Dumnezeu nu ne mântuie de la sine, dar a fi în Biserica lui Dumnezeu înseamnă a fi pe calea mântuirii. A fi în Biserica Cincizecimii, a fi în Biserica Ortodoxă, înseamnă cel mai mare dar de la Dumnezeu, pentru că înseamnă să fii prieten cu Dumnezeu, să fii intim al Lui acum și pentru toți vecii.

Iar aici, în Biserica slavei Sale, noi ne rugăm pentru toți cei vii și cei adormiți, pentru mântuirea întregii lumi. Căci toți avem nevoie de mila și de iertarea lui Dumnezeu.

Hristos S-a înălțat!

Dumnezeu să ne întărească și să ne miluiască pe noi, iar pe toți eroii noștri să îi pomenească întru Împărăția Sa, acum și pentru toți vecii! Amin.


[1] Începută la ora 6. 48, în ziua de 22 mai 2017, zi de luni, cu cer înnorat, 13 grade afară. Și terminată la 9. 42, în aceeași zi.

[2] Constantin Ciucă, MAMA – Învierea ei, 21 mai 2017, cf. http://www.catchy.ro/mama-invierea-ei/111530. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 244/ În greacă, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html.

[6] Idem, p. 244-245/ Ibidem.

[7] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 255. [8] Ibidem.

[9] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 196. [10] Idem, p. 197. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://patriarhia.ro/naltarea-domnului–ziua-eroilor-sarbatoare-nationala-a-poporului-roman-8895.html. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/ADN.

Did you like this? Share it:

Previous

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [65]

Next

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [66]

6 Comments

  1. Andrei George

    Minunată predică! Doamne ajută, binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, domnule Andrei! Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească întru toate! Numai bine!

  2. Maria

    Un cuvânt înălțător cu adevărat de ziua Înălțării Domnului. Să ne trăiți, Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mulțumesc, doamnă Maria! Numai bine! Mult spor în tot ceaa ce faceți!

  3. Anastasia L.

    Sărut mâna, Părinte! Dacă am fi toți conștienți că bogăția noastră cu este eclasialitatea noastră, altfel ar arăta lucrurile. Din păcate oamenii se gândesc mai mult la bogății materiale și nu la cele duhovnicești. Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute în toate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Aveți dreptate, doamnă Anastasia! O dreptate dureroasă! Pentru că nivelul în care se caută materialitatea acestei lumi nu e direct proporțional cu nădejdile duhovnicești. Căutăm cu voluptate lucrurile minore, lăturalnice și dăm cu piciorul chemării la sfințenie venite din partea lui Dumnezeu. Vă mulțumesc pentru rugăciune și pentru prietenie! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén