Eminescu: între modernitate și tradiție [72]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Cosmosul
Macrocosmosul și microcosmosul, raportate la nivelul uman de percepție (omul fiind el însuși un macrocosmos în microcosmos, conform literaturii patristice), stau deopotrivă în atenția lui Eminescu. Ne vom referi la ambele, pe rând, pentru că atenția pe care el le-o acordă este cu totul deosebită.
Mai mult interes exegetic s-a acordat macrocosmosului și foarte puțin s-a remarcat aplecarea poetului cu o rară delicatețe asupra cosmosului mic, atitudine poetică pe care o va regenera în mod semnificativ Arghezi, dar care nu este rară în poezia și literatura română, dacă ar fi să-i amintim pe Topârceanu, Ion Barbu, Emil Botta, Marin Sorescu sau chiar Eugen Ionescu (care debutează cu Elegii pentru ființe mici).
Putem vorbi la Eminescu de un traiect mai puțin obișnuit, și anume de la cosmosul mic către cosmosul mare, pentru că, în mod paradoxal, microcosmosul pare mai degrabă model pentru macrocosmos, și nu invers.
Perfecțiunea aceasta face parte din paradigma creației, care, în paginile literare medievale, este țesătura, urzeala fundamentată pe delicatețe și atenție la detaliu. Iar sursa acestei paradigmări se află în poezia Psaltirii, unde se preciza că Dumnezeu a urzit toate cu degetele: „Că văzu ceriul/ vădzură cerurile, lucrul deagetelor Tale, luna şi stelele ce-ai Tu urzit” (Ps. 8, 3)[1].
Aceleaşi detalii le regăsim şi în Cazania lui Coresi, în predica despre fiul rătăcitor:
„Şi împărţi lorŭ tocma (ce se zice, pre voia loru-şŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocma amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înţelesŭ şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ şi totŭ ce e pre elŭ. […] Iar celŭ feciorŭ mai mare şi dereptŭ întru slava Domnului aceastea toate le priimi. Văzù ceriulŭ şi de bunătatea [frumusețea] făpturiei cunoscù pre Ziditoriulŭ. «Văzù», zice, «ceriulŭ, lucrulŭ degetelorŭ Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitŭ (s. n.)». Văzù amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnulŭ, cela ce o au înfrâmseţatŭ”[2].
În Psaltirea de la Alba Iulia, se conservă această expresivitate: „Când văz ceriurile Tale, lucrul degetelor Tale, luna și stealele, carele le-ai întemeiat” (Ps. 8, 4); dar și „Cela [Dumnezeu] ce urzi pământul spre tăria lui, să nu se clătească în veacii veacilor” (Ps. 103, 5)[3].
Asemenea precizări creaționiste le descoperim reproduse cu insistență și în Psaltirea versificată a lui Dosoftei: „Văz că-i tocmit ceriul de mânule Tale /…/ Stele luminate ce lucesc pre noapte /…/ Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 9-12), „Pus-ai întunerec de-ț ascunz[i] lumina,/ Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna” (Ps. 17, 31-32), „Și lumea cu de ce-i plină/ Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână” (Ps. 88, 45-46), „Adânca Ta-nțălepciune/ Nime nu va putea spune. /…/ De svintele Tale fapte [făpturi, creații],/ Ce-s de mâna Ta lucrate” (Ps. 91, 17-22), „Și-i de mâna Lui lucrată/ Toată laturea uscată” (Ps. 94, 21-22), „Şi Tu, Doamne, cu cuvântul/ Dintăi ai urzât pământul,/ Şi ceriurile ce-s nalte/ Sunt de mâna Ta lucrate” (Ps. 101, 89-92), „Și munțâi, și dealuri nalte/ S-or ivi, și șesuri late,/ Pre locul ce sunt urzâte,/ Când i-ai făcut de mainte/ Și le-ai pusu-le hotară”… (Ps. 103, 31-35).
Dacă pământul („laturea uscată”), mările și oceanele („sălaș de ape”), vânturile, munții cu dealurile, cerul și stelele sunt lucrate/ urzite de mâna/ degetele Lui, templul sau cortul este de mătase (închipuind cerul ca un cort din psalmul 103 și Raiul): „svânta Ta casă” cu „corturi tinse în funi de mătasă” (Ps. 41, 15-16), „svânta Ta casă cu veșmânt de mătasă” (Ps. 73, 13-14), „Carii dvoriț la Domnul în casă,/ În curțâle cele de mătasă” (Ps. 133, 5-6), etc.
La Eminescu ne-au reținut atenția, între altele, „ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea” (Călin Nebunul), „pânzăriile de-azur” ale mării (Memento mori, Avatarii faraonului Tlà), „subțirile neguri” care „păreau pânzărie/ De brum-argintoasă, lucind viorie”, felul cum „Pe-al codrilor verde, prin bolțile dese,/ Prin mreje de frunze seninul se țese” (Diamantul Nordului), „vise d-aur în rai țesute” (Filosofia copilei) etc. Expresia „mreje de frunze” este recurentă în poeme și nuvele.
Ne amintim că în opera lui Arghezi – receptiv la sensurile mistice – este foarte extinsă poezia mătăsurilor.
Țesătura este simbol al supleții creative, la Dosoftei, dar și al fragilității existenței umane, al zilelor și anilor care se țes: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36), „bietul suflet /…/ de-abia să-ngână,/ Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină” (Ps. 38, 37-38). Eminescu putea desprinde de aici „a vieții mele tort” (În vremi de mult trecute) ori „se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești” (Departe sunt de tine), sau imaginea acelui „paingăn de smarald” care: „A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald,/ Și în care luna bate de sclipește viorie/ Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie” (Călin Nebunul). Dar nu trebuie ignorată nici mătasea cu care e îmbrăcată femeia în opera eminesciană.
[1] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, București, 1976, p. 53.
[2] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), op. cit., p. 24.
[3] Psaltirea de la Alba Iulia (1651), op. cit., p. 123 și 491.