Eminescu: între modernitate și tradiție [74]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Ne amintim însă și alte tablouri eminesciene, în care apare lumea insectelor ca un univers mirific. Descrierile lui Eminescu sunt magnifice, mai cu seamă cele din Memento mori, dar pasaje conținând astfel de referințe sunt inserate atât în binecunoscutul final al poemului Călin (file din poveste), cât și în alte poeme, în peisaje configurate paradisiac:
Printre luncile de roze și de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori și din miros,
Curcubău sunt a lor aripi și oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos.
/…/
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar și diafan țesute de painjeni de smarald.
Pe când greieri, ca orlogii, răgușit prin iarbă sună,
De pe-un vârf de arbor mândru țes în nopțile cu lună
Pod de pânză diamantină peste argintosul râu,
Și cât ține podul mândru, printre pânza-i diafană,
Luna râul îl ajunge și oglinda lui cea plană
Ca-ntr-o mândră feerie strălucește vioriu. /…/
Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă,
Se ridică dintre lunce, cu-a ei cùpole de ceară
Închegate ca din umbră verde și argint topit,
Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză,
Cu coloane-nconjurate de a viței-ncolăciri. /…/
Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vie,
Struguri vineți și cu brumă poamă albă aurie,
Și albine roitoare luminoasă miere sug [etc.].
(Memento mori)
*
Copii frumoși ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, când ape lin se vaier,
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.
(Fata-n grădina de aur)
Am reținut din versurile eminesciene imaginea gâzelor ca pietre prețioase și pânzăria diamantină/ prețioasă sau transparentă a aripilor și a plaselor de păianjen. Este un univers mic privit…macroscopic.
Retalierea universului mic în felul acesta nu ține însă de savoarea orientală a artei miniaturale, nici de precizia inciziei de bijutier a unui poet-faur (poeta artifex). Originea acestei concepții este patristică. Putem rezuma printr-un pasaj din prelegerile Sfântului Grigorie Teologul (de Nazianz) despre Dumnezeu, în care precizează ordinea creației și în care universul ființelor mici nu este deloc trecut cu vederea, subliniindu-se depășirea, în subtilitatea execuțiilor, a marilor artiști, sculptori sau pictori:
„De unde au albinele și păianjenii hărnicia și dibăcia, pentru ca albinele să-și construiască faguri și să-i lege prin celule exagonale și îmbucate una într-alta, și pentru ca stabilitatea fagurilor să se facă prin zidirea de la mijlocul lor și prin îmbinarea de unghiuri cu linii drepte și pentru ca fagurii să se facă în stupi așa de întunecoși și în plăsmuiri nevăzute; iar păinjenii să țeasă pânze cu multe ochiuri din fire atât de subțiri și aproape aeriene, întinse în unele chipuri (și acestea din începuturi nevăzute) și o casă în același timp vrednică de cinste și loc de vânătoare a ființelor mai slabe, în vederea hranei?
Ce Euclide a imitat aceasta, făcând speculații asupra unor linii inexistente și obosindu-se în demonstrații? Care Palamede, în tacticile lui, a imitat mișcările și formațiile cocorilor, după cum se spune, și obișnuințele lor de a se mișca în ordine și în zboruri variate? Ce Fidii și Zeuxizi și Polygnoți și Parrhași și Aglaofoniți au putut să le imite, ei care știu să picteze și să sculpteze frumosul cu o superioritate neîntrecută?
Ce horă armonioasă a lui Daidalos din Cnossos, care s-a trudit jucând pentru o mireasă, spre prisosirea frumuseții, sau ce labirint din Creta, greu de ieșit din el și greu de descurcat, ca să vorbesc ca poeții, și care adesea se întâlnește cu sineși în sofismele artei? Și trec sub tăcere depozitele de provizii ale furnicilor și paznicii lor și tezaurul de hrană corespunzător vremii și celelalte lucruri pe care le știm că se povestesc despre călătoriile și despre conducătorii lor și despre buna orânduire din faptele lor”[1].
Ne răsună evocator în urechi: „Vezi băjenii de albine,/ Armii grele de furnici” (Povestea codrului). Sau: „statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare! De ar avè cărți, jurnale, universități, ai vedè pe literați făcând combinații geniale asupra acestei ordine ș-ar gândi că-i făptura inteligenței, pe când vezi că nu inteligența, ci ceva mai adânc aranjează totul cu o simțire sigură, fără greș” (Cezara)[2].
Ion Pillat va dezvolta și el această temă, a superiorității universului infra-uman, în poemul Ursul lui Donici (din vol. Pe Argeș în sus): „Un fagure de miere ne este mult mai drag,/ Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi:/ Un fagure din care lumina zilei sugi /…/ Oricât ar fi de moale, mătăsuri și covoare/ Nu sunt ca iarba verde în răsărit de soare,/ Când raza e arcușul ce-atinge într-o doară/ Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară”… etc.
Observând descrierile feerice și semnificațiile creaționiste la Eminescu, sesizăm că nu puține sunt versurile în care recursul la universul mărunt fundamentează atmosfera paradisiacă, impresia de basm: „Ea trecea prin frunza-n freamăt/ Și prin murmur de albine” (Făt-Frumos din tei), „S-adun flori în șezătoare/ De painjen tort să rumpă,/ Și anină-n haina nopții/ Boabe mari de piatră scumpă” (Crăiasa din povești) etc.
În finalul poemului Călin (file din poveste) avem o lume mare într-o lume mică, un univers uman reprodus la scară miniaturală, de dimensiunea insectelor, însă finalitatea nu este ludică, pentru că și oamenii, priviți din planul lui Dumnezeu – „în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici” –, la rândul lor, „Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare /…/ muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” (Scrisoarea I).
Această precizare urmează imediat după imagini-le poetice ale cosmogenezei, după ce „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”. Corespondența este mai mult decât clară. De aceea am atras atenția că universul minor nu este deloc de neglijat în configurarea imaginii cosmice eminesciene, ordonate foarte strict în ierarhii, dimpotrivă, el poate să ne lămurească asupra concepției poetului.
Aceeași consecuție se vede și în Călin…, unde, după tabloul „pădurii de argint” urmează imaginea tipologic-primordială a „cuibarului rotind de ape, peste care luna zace” și imediat: „Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine/ Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,/ Umplu aerul văratec de mireasmă și răcoare/ A popoarelor de muște sărbători murmuitoare”.
Universul mărunt poate sta în vecinătatea universului mare pentru că, fiind ambele creația aceluiași Dumnezeu, dimensiunile sunt lipsite de importanță.
Luna – stând, semnificativ, pe cuibar de ape – și roiurile de albine reprezintă, pentru Eminescu, o singură imagine, neîntreruptă, a cosmosului. Un Creator unic creează un univers unic. Cu mâna lui Dumnezeu sunt „lucrate” toate, cum remarcam la Dosoftei, fără deosebire, atât cerul, cât și pământul, oceanul sau omul.
Nu există discontinuitate, din acest punct de vedere. Aici se vede unitatea cosmică care ne impresionează adesea în poezia eminesciană, de aceea izvoarele sau roiurile de albine comunică/ reflectă în aceeași măsură taina cosmogenezei, ca și răsăritul stelelor.
[1] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, traducerea din limba greacă de Pr. Gh. Tilea și Nicolae Barbu, Ed. Herald, București, f. a., p. 102-103.
[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 80.