Epilog la lumea veche (vol. I. 6). Nichita Stănescu

Pagina sursă

PDF – EPUB – Torrent

„Nichita Stănescu avea mereu un ochi ațintit asupra trecutului poetic al literaturii române și mai cu seamă asupra lui Eminescu. Așa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei și Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci și sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuința” (p. 19).

„Nichita a fost foarte serios cu viața, cu sentimentele, cu experiențele și adâncirea sa în cunoaștere. N-a intenționat niciodată să fie ludic sau frivol, nici atunci când a părut multora că este sau că se exprimă astfel” (p. 55).

„Nichita este adversarul ideii de epocă primitivă, a poeziei sau a umanității, precum și al celei de evoluție/ evoluționism. El privește – ca odinioară Heliade, dar și ca Eminescu ori Bacovia – desfășurarea istoriei (poetice sau umane) ca pe o degradare și o involuție”(p. 94).

„Problema prieteniei pe care o pune Nichita aici, în Enghidu, este tocmai problema relației. A relației care face să fie” (p. 103).

„Rolul operei poetice (și nu numai), adică, este acela de a crea personalitatea cititorului, de a-l ridica din mediocritatea lui și de a-i construi o personalitate, sprijinindu-se de personalitatea autorului. Iar Nichita a crezut sincer în dialog, în relație, în munca împreună, cu oamenii” (p. 114).

„Cu certitudine cred, însă, că Nichita avea un duh foarte viu, care nu suporta despotismul patimilor trupești ucigătoare de suflet și care nu s-a lăsat, până la urmă, dominat și subjugat de ele” (p. 168).

„Mulți caută să-și explice aceste salturi sau preferă să vadă diferențe enorme de la o etapă poetică la alta, minimalizând sau maximalizând una sau alta din aceste etape, din diferite motive sau interese. Dar, în felul acesta, îl pierd din vedere tocmai pe poetul din interiorul poeziei sale, privind numai alergarea lui poetică, pe care el și-a propus-o: „Voi alerga până când înaintarea, goana/ ea însăși mă va întrece/ și se va îndepărta de mine” (A unsprezecea elegie)” (p. 254).

„Însă la Eminescu și la Nichita nu sună nimic fals, tocmai pentru că în spatele metaforei poetice stă multă muncă, multă cunoaștere, precum și multă scufundare în sine, o scrutare neobosită a universului și a științei despre el, ca și a universului propriu, cu mintea, inima și legile lui” (p. 260).

„să străduiesc unii, astăzi, să facă din Eminescu un poet „esențial erotic”, autor al unei contemplații „pitorești” asupra naturii, goale de orice substrat filosofico-mistic adânc. Pentru că ei consideră că generațiile tinere nu trebuie să creadă că poeții (scriitorii, artiștii) au avut vreo aspirație dumnezeiască, ci toți (și în aceeași măsură) și-au glorificat numai obsesiile pătimașe. Problema e că toți marii poeți ai noștri (și multe personalități din zona artisticului) tocmai asta n-au făcut” (p. 349-350).

„Însă expresia râsu’ plânsu’ apare, mai înainte, la…Neculce, într-un pasaj plin de poezie” (p. 449).

„Când Nichita a spus – după cum am văzut puțin mai devreme – că „poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă”, în mod evident, nu s-a referit numai la poezia sa, ci s-a referit la un fenomen cu mult mai vast, pe care modernii l-au sesizat și l-au pus în discuție. Aluziile lui Nichita la Baudelaire și la simboliști nu sunt superflue” (p. 463-464).

„Poezia de dragoste a lui Nichita Stănescu, în toată opera sa, este tulburătoare și conține multe capodopere. O asemenea lirică a iubirii (de asemenea proporții și intensitate) nu a compus, la noi, decât Eminescu. Și era firesc ca Nichita să-și plângă dramele într-un mod poetic apropiat de al marelui romantic, atâta timp cât sensibilitatea lor e atât de mult înrudită” (p. 498).

„Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui” (p. 582).

„Conștiința poetului este clară și sigură în această privință.  De aceea și împrumută poeziei sale tonalități eminescian-peticiene, cu puternice accente melodios-religioase, apelând din nou la structura strofică întreită, specifică poemelor în care Nichita vrea să dăltuiască adevărul său. Iar acest poem este o insignă, un însemn…a ceea ce poezia sa înseamnă” (p. 608).

„Pot, deci, să fiu de acord și cu faptul că Nichita a elaborat, în timp, o artă poetică personală și că a trecut de la un stil poetic propriu exuberanței și optimismului, treptat, la un stil abrupt, în care exprimarea sincopată face din cuvânt o metaforă în sine. Numai că, pe de o parte, Nichita a manifestat această tendință de la bun început (deși vorbim de neomodernism în 11 elegii și alte volume ale primei perioade poetice, e clar că Nichita e altceva decât toți poeții interbelici: are ceva de la ei și totuși e o mare distanță între el și aceia), iar, pe de altă parte, cuvântul ca metaforă în sine îl practicase chiar Dosoftei, în Psaltirea în versuri, tocmai pentru că poezia lui era versificarea unei cărți biblice. Iar Nichita – ne spune tot Alexandru Condeescu – și-a dorit întotdeauna să fie nu modern, ci arhaic” (p. 618).

„Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează” (p. 646).

„Subțire e un cuvânt moștenit, în românește, din lat. subtilus. În limba română veche, gând subțire însemna gând subtil. Ceea ce îi era neîndoielnic cunoscut lui Nichita. „Subțirea pasăre” este pasărea ușoară a minții care are finețe de gând și înțelege „subtilitățile” perverse ale păsării infernale care încearcă să îi reteze zborul. Dar ea, „zburând” spre Cer, „devine arcă” de mântuire, care poate pluti pe marea vieții fără să se scufunde, trecând dincolo” (p. 691).

„Convingerea lui era că Dumnezeu vorbește prin el, prin poezia lui, și de aceea încerca să lase să transpară în poezie cât mai puțin din murdăria vieții pământești, chiar dacă acest lucru i-ar fi fost mult mai ușor” (p. 698).