Părintele Profesor Adrian Gabor

Mi-am dat seama că ceva s-a petrecut cu el…după numărul mare de căutări legate de numele său. Însă numai ieri seară, pe 4 iunie 2017, am căutat online numele său și mi-am dat seama că a adormit. Nu mă așteptam în niciun caz la așa ceva!…

Nu știu nimic despre modul în care a adormit.  Singura știre care a ajuns la mine a fost aceasta.  În care mi-au fost preluate cele două fotografii, care au înconjurat singurul interviu pe care i l-am luat. Și pe care l-am inclus în Interviuri de conștiință (vol. 1).

Părintele Adrian mi-a fost Profesor la Facultate, fără să fi avut vreo relație apropiată cu mine. După care, în timpului Masterului și a Doctoratului am devenit tot mai apropiați, el înțelegând dimensiunea teologică specială a muncii mele online și dorind să facă parte din ea. Tocmai de aceea a acceptat să îmi acorde interviul, stabiliserăm să facem și altele și nu știu ce s-a petrecut că a devenit ezitant…a început să amâne proiectul nostru comun…și nu l-am mai căutat.

Probabil trebuia să insist mai mult, însă eu nu am acest obicei. Pentru că îmi place ca cineva să facă lucruri cu mine de bună voie, de bucurie, și nu pentru că insist la nesfârșit pe lângă el.

…La finalul interviului mi-a spus că își amână proiectele editoriale după pensionare. Eu i-am spus că nu pot fi de acord cu așa ceva, pentru că o carte se scrie atunci când simți că trebuie să o scrii și nu când nu mai ai putere să o scrii. Dar el mi-a spus că adevăratele cărți încep să fie scrise de la 60 de ani încolo.

Fiind născut în 1960, Părintele Profesor Adrian Gabor a plecat dintre noi la 57 de ani. Nu a mai apucat pensionarea și nici să își scrie opera de după 60 de ani. Pentru că viața noastră nu e în mâna noastră, ci e darul lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea nu trebuie să lăsăm pe mâine, ceea ce simțim că trebuie să facem azi, în clipa de față.

Era un om impetuos când pleda pentru o cauză în care credea. Avea un zâmbet inteligent, dar din ce în ce mai trist în ultimii ani. Ironiile sale te binedispuneau. Sărea imediat ca să te ajute. Simțeai că e prietenul tău, dacă te ajuta în vreun lucru anume. Fiind sfătos, îți povestea cu lux de amănunte despre o mulțime de lucruri.

Nu știu nimic despre familia sa, dar am înțeles grija lui pentru istoria Facultății de Teologie de la București. Pentru că arhiva unei facultăți trebuie pusă la punct și nu trebuie să aibă goluri inexplicabile de informație. Mi-a povestit la un moment dat un episod din viața sa la Strasbourg. Poate două. Despre care nu pot vorbi.

L-am avut ca Profesor fără reverendă, apoi l-am văzut cu reverendă, ca Diacon și Preot. Tocmai de aceea era mai apropiat de noi, cât timp eram studenți, povestindu-ne tot felul de lucruri de culise și picante. Ne-au folosit la timpul respectiv, dar iarăși nu sunt de divulgat pentru marele public.

Cred că i-am înțeles întrucâtva amărăciunea referitoare…la comunism. La căderile multora din cler. El dorea o separare clară a apelor. Adică să știm cine au fost turnătorii și cine au fost Mucenicii neamului românesc. Căci până la urmă istoria va spune adevărul cu toată gura. Degeaba încercăm noi să băgăm gunoiul sub preș, pentru că cei care au trăit din banii de turnătorii nu vor fi niciodată „îngeri”.

Era apropiat de tineri și iubea copiii. Îi plăceau lucrurile naturale, ca unul care era născut la țară. Nu i-am împărtășit însă câteva antipatii nepotrivite, din punctul meu de vedere, și nici nu eram pe aceeași lungime de undă când venea vorba de înțelegerea lui 1054, a marii schisme, și nici în alte aspecte ale istoriei bisericești universale, unde Părintele Adrian, așa mi s-a părut mie, era îmbâcsit de o perspectivă eterodoxă. Nici nu am căutat să fac caz de aceste diferențe de opinie în discuțiile mele private cu el.

Pentru că eu eram avid de vastele lui cunoștințe istoriografice. Iar Părintele Adrian, când începea să vorbească despre domeniul în care era specializat, era de neoprit. Îmi aduc aminte că am vorbit împreună o oră și ceva după Slujba de Înmormântare a Prof. Slușanschi. Am sărit de la una la alta, de la istorie la teologie, de la istorie veche la cea recentă…și mi-a făcut niște confidențe uluitoare. Pentru că nu mă așteptam să aibă atâta încredere în mine…

Îmi povestea lucruri dureroase…privind însă în jur cu teamă. Însă mie mi le spunea ca și cum s-ar fi spovedit în acea clipă. Și mi-am dat seama că mă citește online, pentru că numai cineva care mă citește și mă înțelege poate să fie atât de sincer cu mine. Și m-am bucurat mult în inima mea pentru asta. Acesta a fost motivul (nu i l-am mărturisit, însă îl spun acum), pentru care am făcut interviul cu el.  Pentru că am vrut și eu să îi mulțumesc pentru…sinceritatea cu care m-a bucurat.

Astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie, l-am pomenit pentru prima dată la morți…Însă morții noștri sunt vii. Morții noștri nu mor cu adevărat niciodată. Tocmai de aceea, eu mă comport față de toți cei morți ca față de niște oameni vii, pentru că sufletul lor e viu și ei vor învia în ziua cea de apoi cu trupuri transfigurate, după preasfânta voie a lui Dumnezeu.

Părintele Adrian îmi rămâne, pe mai departe, un confident. Lucrurile vorbite împreună rămân în mine. Chipul său rămâne în mine. Regret însă că a publicat prea puțin din cât ar fi putut să publice. Poate au rămas lucruri în manuscris…și mă bucur să fie tipărite alte textele ale sale.

Îți mulțumesc pentru încredere și prietenie, Dragă Părinte Profesor! Dumnezeu să te ierte și să ne ierte pe toți!

Eminescu: între modernitate și tradiție [75]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Imaginea stelelor ca turme (alături de roiuri) și a cerului ca un staul ceresc, în care vor fi adunate oile Păstorului dumnezeiesc născut în staul, a produs alte scene cosmice în viziunea poetică a lui Eminescu: Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” (Sara pe deal),Caravane de sori regii [imaginea e promovată de cea a magilor-regi, însoțiți de caravane, din Dumnezeu și om], cârduri lungi de blonde lune/ Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune /…/ Stelele în cârduri blonde” (Memento mori), „Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă/ Și stelele-n urmă gonite, o turmă” (Diamantul Nordului).

Relația dintre ziua Crăciunului și cosmogeneză (zilele creației) este de aceea una aparte, pentru că nașterea Creatorului ca om iluminează nașterea lumii/ cosmologia, descoperă temeliile creației. Semnificativ și utilizând corespondența, poetul poate spune că „stelele nasc umezi pe bolta senină” (Sara pe deal) – umezi personifică emoția, înduioșarea.

Pentru înțelegerea cosmogenezei, un vers din lirica eminesciană mi se pare paradigmatic: „răsărirea stelei în tăcere” (Sonet II). Aceasta „inima-mi adânc o liniștește”.

S-a vorbit foarte mult despre muzica sferelor în poezia lui Eminescu. Mie mi se pare că cea mai sublimă muzică eminesciană e tăcerea. Eminescu a reprodus însă această tăcere, într-o exprimare cosmogenetică, din literatura medievală dedicată Crăciunului, Nașterii Domnului. Cea mai elocventă expresie o depistăm la Antim Ivireanul:

Că era pre la miezul ernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci; […] Şi era noapte, care noapte era mai luminată decât soarele, întru care au răsărit Soarele dreptăţii. […] Iar Sfânta Fecioară aştepta, cu mare pohtă, ceasul acela întru care, pre Dumnezeu ca un Prunc să-L ia în braţele sale […] fiind, drept aceia, toate întru linişte şi întru tăcere (s. n.)”[1].

Antim Ivireanul nu făcea decât să reia o precizare patristică constantă, de-a lungul secolelor – El fiind „Cuvântul Lui [al lui Dumnezeu] ieşit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L-a trimis”[2] –, cu privire la această zi, în care nașterea Domnului a însemnat reînnoirea creației. Tăcerea este atitudinea cosmosului, a lumii, în fața Creatorului său, comportament care se repetă în eshatologie: „Că ești Domnul ce-a să judece pământul./ Cu tăcere toată lumea stă de-așteaptă” (Dosoftei, Ps. 75, 18-19). Este și atitudinea cea mai profundă a omului: „Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 7-8)[3], „Că-Ț[i] voi intra cu tăcere,/ Doamne,-n svânta Ta putere” (Ps. 70, 67-68).

Eminescu a receptat această stare universală, această animare cosmică în nemișcare febrilă, din literatura veche. Reproducerea cea mai fidelă după tabloul antimian este, tot într-un peisaj care evocă prin semnificații cosmogeneza, în Sarmis:

Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălțime pe-alocuri se desface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.<
Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă –
Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.

Izvorârea pe cer a lunii și a stelelor (altfel spus, Eminescu vede, de fiecare dată, ca-n ziua cea de-ntâi cum izvorăsc lumine”) nu e niciodată însoțită de muzică, din contră, „cerul stelele-și arată,/ Solii dulci ai lungii liniști(Povestea teiului), „izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna,/ Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște”…(Scrisoarea III). Tot într-o atmosferă de tăcere răsare luna și în Scrisoarea IV:

Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz. /…/
Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește…

Dar și în Luceafărul:

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă…

Tăcerea[4] poate fi interpretată și ca sunetul veșniciei, dacă ne gândim la „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi” (Scrisoarea IV).

Partitura cosmică, a muzicii sferelor, din sistemul mecanicist al lui Pitagora, nu este atât de profundă în semnificații ca această tăcere a stelelor, pe care a sesizat-o în literatura medievală și a reprodus-o liric Eminescu.

De altfel, el e un „maistru ce-asurzește în momentele supreme”, fără a auzi „culmea dulcii muzice de sfere/ Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere” (Scrisoarea V).

Supremația este a tăcerii, pentru că ea este semnul eternității, pe când muzica „se naște din rotire și cădere”.

Muzica sferelor, în tabloul Greciei antice din Memento mori, ca și lira lui Orfeu, sunt simbolul căderii: „N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimițite cade?”. În schimb, „tăcerea este taina veacului viitor”[5], cum spunea un autor probabil cunoscut lui Eminescu. Ca steme ale acestui veac viitor, pe care doar îl anunță prin sclipirea lor tainică („O, ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii)), stelele sunt mai presus de sferele lumii de acum.

Îi era cunoscut, din cărțile isihaste consultate, și telosul ascetic al tăcerii gândurilor, pentru că cel care petrecea multă vreme „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori) atinge și momente supreme „când însuși glasul gândurilor tace” (Sonet III). Atunci, „mă-ngână cântul unei dulci evlavii”, care însă nu e cântec, ci o stare de liniște aproape supranaturală, „ca răsărirea stelei în tăcere” (Sonet II).


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 196-197.

[2] Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către magnezieni, în col. PSB, vol. I, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 167.

[3] Dosoftei „inițiază pentru prima oară în poezia românească, într-un text poetic, o dialectică a scrisului și tăcerii care va reverbera peste timp în poezia modernă a sec. XX. […] Acordând metonimic în rimă tăcerea și puterea (rimă cu 7 recurențe în Psaltirea în versuri), el actualizează însă un caz particular al rugăciunii tăcute și anume Rugăciunea lui Iisus așa cum e cunoscută ea în practica mentală isihastă. Coborârea minții în inimă prin invocarea idioritmică a numelui lui Iisus îl transformă pe rugător în loc al prezenței divine, îl hristifică”.

În psalmul 53, unde apare ruga din tăcere, „această semioză a rugăciunii tăcute în care tăcerea e configurată poetic reprezintă un apex al elaborării textuale, al poezisului dosoftein (cel mai sofisticat efort structurant din Psaltirea în versuri). […] Dosoftei a trecut în mod strălucit o probă de virtuozitate prozodică și lirism incantatoriu, pregătind, cel puțin din punct de vedere formal, acel Minut îndumnezeit al lui Iancu Văcărescu sau Stelele-n cer eminesciene”, cf. Dan Buciumeanu, Dosoftei poetul. O hermeneutică a „Psaltirii în versuri”, Ed. Viitorul românesc, 2001, p. 65-66 și 68-69.

[4] Edgar Papu consideră că „Eminescu excelează în epitete ale tăcerii” și „rămâne, prin excelență, și un evocator al marelui Neauz”, cf. Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Junimea, Iași, 1979, p. 50-51.

[5] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia românească, vol. X, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 474.