Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Imaginea stelelor ca turme (alături de roiuri) și a cerului ca un staul ceresc, în care vor fi adunate oile Păstorului dumnezeiesc născut în staul, a produs alte scene cosmice în viziunea poetică a lui Eminescu: Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” (Sara pe deal),Caravane de sori regii [imaginea e promovată de cea a magilor-regi, însoțiți de caravane, din Dumnezeu și om], cârduri lungi de blonde lune/ Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune /…/ Stelele în cârduri blonde” (Memento mori), „Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă/ Și stelele-n urmă gonite, o turmă” (Diamantul Nordului).

Relația dintre ziua Crăciunului și cosmogeneză (zilele creației) este de aceea una aparte, pentru că nașterea Creatorului ca om iluminează nașterea lumii/ cosmologia, descoperă temeliile creației. Semnificativ și utilizând corespondența, poetul poate spune că „stelele nasc umezi pe bolta senină” (Sara pe deal) – umezi personifică emoția, înduioșarea.

Pentru înțelegerea cosmogenezei, un vers din lirica eminesciană mi se pare paradigmatic: „răsărirea stelei în tăcere” (Sonet II). Aceasta „inima-mi adânc o liniștește”.

S-a vorbit foarte mult despre muzica sferelor în poezia lui Eminescu. Mie mi se pare că cea mai sublimă muzică eminesciană e tăcerea. Eminescu a reprodus însă această tăcere, într-o exprimare cosmogenetică, din literatura medievală dedicată Crăciunului, Nașterii Domnului. Cea mai elocventă expresie o depistăm la Antim Ivireanul:

Că era pre la miezul ernii, când pământul şi apele sunt îngheţate de ger şi de vânturile cele reci; […] Şi era noapte, care noapte era mai luminată decât soarele, întru care au răsărit Soarele dreptăţii. […] Iar Sfânta Fecioară aştepta, cu mare pohtă, ceasul acela întru care, pre Dumnezeu ca un Prunc să-L ia în braţele sale […] fiind, drept aceia, toate întru linişte şi întru tăcere (s. n.)”[1].

Antim Ivireanul nu făcea decât să reia o precizare patristică constantă, de-a lungul secolelor – El fiind „Cuvântul Lui [al lui Dumnezeu] ieşit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L-a trimis”[2] –, cu privire la această zi, în care nașterea Domnului a însemnat reînnoirea creației. Tăcerea este atitudinea cosmosului, a lumii, în fața Creatorului său, comportament care se repetă în eshatologie: „Că ești Domnul ce-a să judece pământul./ Cu tăcere toată lumea stă de-așteaptă” (Dosoftei, Ps. 75, 18-19). Este și atitudinea cea mai profundă a omului: „Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 7-8)[3], „Că-Ț[i] voi intra cu tăcere,/ Doamne,-n svânta Ta putere” (Ps. 70, 67-68).

Eminescu a receptat această stare universală, această animare cosmică în nemișcare febrilă, din literatura veche. Reproducerea cea mai fidelă după tabloul antimian este, tot într-un peisaj care evocă prin semnificații cosmogeneza, în Sarmis:

Natura doarme dusă, tăriile în pace.
Din limpedea nălțime pe-alocuri se desface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane.<
Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă –
Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.

Izvorârea pe cer a lunii și a stelelor (altfel spus, Eminescu vede, de fiecare dată, ca-n ziua cea de-ntâi cum izvorăsc lumine”) nu e niciodată însoțită de muzică, din contră, „cerul stelele-și arată,/ Solii dulci ai lungii liniști(Povestea teiului), „izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna,/ Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște”…(Scrisoarea III). Tot într-o atmosferă de tăcere răsare luna și în Scrisoarea IV:

Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz. /…/
Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește…

Dar și în Luceafărul:

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă…

Tăcerea[4] poate fi interpretată și ca sunetul veșniciei, dacă ne gândim la „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi” (Scrisoarea IV).

Partitura cosmică, a muzicii sferelor, din sistemul mecanicist al lui Pitagora, nu este atât de profundă în semnificații ca această tăcere a stelelor, pe care a sesizat-o în literatura medievală și a reprodus-o liric Eminescu.

De altfel, el e un „maistru ce-asurzește în momentele supreme”, fără a auzi „culmea dulcii muzice de sfere/ Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere” (Scrisoarea V).

Supremația este a tăcerii, pentru că ea este semnul eternității, pe când muzica „se naște din rotire și cădere”.

Muzica sferelor, în tabloul Greciei antice din Memento mori, ca și lira lui Orfeu, sunt simbolul căderii: „N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimițite cade?”. În schimb, „tăcerea este taina veacului viitor”[5], cum spunea un autor probabil cunoscut lui Eminescu. Ca steme ale acestui veac viitor, pe care doar îl anunță prin sclipirea lor tainică („O, ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii)), stelele sunt mai presus de sferele lumii de acum.

Îi era cunoscut, din cărțile isihaste consultate, și telosul ascetic al tăcerii gândurilor, pentru că cel care petrecea multă vreme „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori) atinge și momente supreme „când însuși glasul gândurilor tace” (Sonet III). Atunci, „mă-ngână cântul unei dulci evlavii”, care însă nu e cântec, ci o stare de liniște aproape supranaturală, „ca răsărirea stelei în tăcere” (Sonet II).


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 196-197.

[2] Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către magnezieni, în col. PSB, vol. I, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 167.

[3] Dosoftei „inițiază pentru prima oară în poezia românească, într-un text poetic, o dialectică a scrisului și tăcerii care va reverbera peste timp în poezia modernă a sec. XX. […] Acordând metonimic în rimă tăcerea și puterea (rimă cu 7 recurențe în Psaltirea în versuri), el actualizează însă un caz particular al rugăciunii tăcute și anume Rugăciunea lui Iisus așa cum e cunoscută ea în practica mentală isihastă. Coborârea minții în inimă prin invocarea idioritmică a numelui lui Iisus îl transformă pe rugător în loc al prezenței divine, îl hristifică”.

În psalmul 53, unde apare ruga din tăcere, „această semioză a rugăciunii tăcute în care tăcerea e configurată poetic reprezintă un apex al elaborării textuale, al poezisului dosoftein (cel mai sofisticat efort structurant din Psaltirea în versuri). […] Dosoftei a trecut în mod strălucit o probă de virtuozitate prozodică și lirism incantatoriu, pregătind, cel puțin din punct de vedere formal, acel Minut îndumnezeit al lui Iancu Văcărescu sau Stelele-n cer eminesciene”, cf. Dan Buciumeanu, Dosoftei poetul. O hermeneutică a „Psaltirii în versuri”, Ed. Viitorul românesc, 2001, p. 65-66 și 68-69.

[4] Edgar Papu consideră că „Eminescu excelează în epitete ale tăcerii” și „rămâne, prin excelență, și un evocator al marelui Neauz”, cf. Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Junimea, Iași, 1979, p. 50-51.

[5] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia românească, vol. X, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 474.

Did you like this? Share it: