Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Părintele Profesor Adrian Gabor

Mi-am dat seama că ceva s-a petrecut cu el…după numărul mare de căutări legate de numele său. Însă numai ieri seară, pe 4 iunie 2017, am căutat online numele său și mi-am dat seama că a adormit. Nu mă așteptam în niciun caz la așa ceva!…

Nu știu nimic despre modul în care a adormit.  Singura știre care a ajuns la mine a fost aceasta.  În care mi-au fost preluate cele două fotografii, care au înconjurat singurul interviu pe care i l-am luat. Și pe care l-am inclus în Interviuri de conștiință (vol. 1).

Părintele Adrian mi-a fost Profesor la Facultate, fără să fi avut vreo relație apropiată cu mine. După care, în timpului Masterului și a Doctoratului am devenit tot mai apropiați, el înțelegând dimensiunea teologică specială a muncii mele online și dorind să facă parte din ea. Tocmai de aceea a acceptat să îmi acorde interviul, stabiliserăm să facem și altele și nu știu ce s-a petrecut că a devenit ezitant…a început să amâne proiectul nostru comun…și nu l-am mai căutat.

Probabil trebuia să insist mai mult, însă eu nu am acest obicei. Pentru că îmi place ca cineva să facă lucruri cu mine de bună voie, de bucurie, și nu pentru că insist la nesfârșit pe lângă el.

…La finalul interviului mi-a spus că își amână proiectele editoriale după pensionare. Eu i-am spus că nu pot fi de acord cu așa ceva, pentru că o carte se scrie atunci când simți că trebuie să o scrii și nu când nu mai ai putere să o scrii. Dar el mi-a spus că adevăratele cărți încep să fie scrise de la 60 de ani încolo.

Fiind născut în 1960, Părintele Profesor Adrian Gabor a plecat dintre noi la 57 de ani. Nu a mai apucat pensionarea și nici să își scrie opera de după 60 de ani. Pentru că viața noastră nu e în mâna noastră, ci e darul lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea nu trebuie să lăsăm pe mâine, ceea ce simțim că trebuie să facem azi, în clipa de față.

Era un om impetuos când pleda pentru o cauză în care credea. Avea un zâmbet inteligent, dar din ce în ce mai trist în ultimii ani. Ironiile sale te binedispuneau. Sărea imediat ca să te ajute. Simțeai că e prietenul tău, dacă te ajuta în vreun lucru anume. Fiind sfătos, îți povestea cu lux de amănunte despre o mulțime de lucruri.

Nu știu nimic despre familia sa, dar am înțeles grija lui pentru istoria Facultății de Teologie de la București. Pentru că arhiva unei facultăți trebuie pusă la punct și nu trebuie să aibă goluri inexplicabile de informație. Mi-a povestit la un moment dat un episod din viața sa la Strasbourg. Poate două. Despre care nu pot vorbi.

L-am avut ca Profesor fără reverendă, apoi l-am văzut cu reverendă, ca Diacon și Preot. Tocmai de aceea era mai apropiat de noi, cât timp eram studenți, povestindu-ne tot felul de lucruri de culise și picante. Ne-au folosit la timpul respectiv, dar iarăși nu sunt de divulgat pentru marele public.

Cred că i-am înțeles întrucâtva amărăciunea referitoare…la comunism. La căderile multora din cler. El dorea o separare clară a apelor. Adică să știm cine au fost turnătorii și cine au fost Mucenicii neamului românesc. Căci până la urmă istoria va spune adevărul cu toată gura. Degeaba încercăm noi să băgăm gunoiul sub preș, pentru că cei care au trăit din banii de turnătorii nu vor fi niciodată „îngeri”.

Era apropiat de tineri și iubea copiii. Îi plăceau lucrurile naturale, ca unul care era născut la țară. Nu i-am împărtășit însă câteva antipatii nepotrivite, din punctul meu de vedere, și nici nu eram pe aceeași lungime de undă când venea vorba de înțelegerea lui 1054, a marii schisme, și nici în alte aspecte ale istoriei bisericești universale, unde Părintele Adrian, așa mi s-a părut mie, era îmbâcsit de o perspectivă eterodoxă. Nici nu am căutat să fac caz de aceste diferențe de opinie în discuțiile mele private cu el.

Pentru că eu eram avid de vastele lui cunoștințe istoriografice. Iar Părintele Adrian, când începea să vorbească despre domeniul în care era specializat, era de neoprit. Îmi aduc aminte că am vorbit împreună o oră și ceva după Slujba de Înmormântare a Prof. Slușanschi. Am sărit de la una la alta, de la istorie la teologie, de la istorie veche la cea recentă…și mi-a făcut niște confidențe uluitoare. Pentru că nu mă așteptam să aibă atâta încredere în mine…

Îmi povestea lucruri dureroase…privind însă în jur cu teamă. Însă mie mi le spunea ca și cum s-ar fi spovedit în acea clipă. Și mi-am dat seama că mă citește online, pentru că numai cineva care mă citește și mă înțelege poate să fie atât de sincer cu mine. Și m-am bucurat mult în inima mea pentru asta. Acesta a fost motivul (nu i l-am mărturisit, însă îl spun acum), pentru care am făcut interviul cu el.  Pentru că am vrut și eu să îi mulțumesc pentru…sinceritatea cu care m-a bucurat.

Astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie, l-am pomenit pentru prima dată la morți…Însă morții noștri sunt vii. Morții noștri nu mor cu adevărat niciodată. Tocmai de aceea, eu mă comport față de toți cei morți ca față de niște oameni vii, pentru că sufletul lor e viu și ei vor învia în ziua cea de apoi cu trupuri transfigurate, după preasfânta voie a lui Dumnezeu.

Părintele Adrian îmi rămâne, pe mai departe, un confident. Lucrurile vorbite împreună rămân în mine. Chipul său rămâne în mine. Regret însă că a publicat prea puțin din cât ar fi putut să publice. Poate au rămas lucruri în manuscris…și mă bucur să fie tipărite alte textele ale sale.

Îți mulțumesc pentru încredere și prietenie, Dragă Părinte Profesor! Dumnezeu să te ierte și să ne ierte pe toți!

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [75]

Next

Expresii cu substrat biblic la Grigore Ureche

5 Comments

  1. Antonie G.

    Nu cred că pot să existe reguli standard privitor la când trebuie să scrii o carte. Unii își scriu cărțile mai devreme și alții mai târziu, fiecare cum poate și cum consideră.
    Binecuvântare și har să aveți de la Dumnezeu și să ne dăruiți și nouă prin rugăciunile sfinției voastre!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Scrisul, ca și rugăciunea, sunt realități intime ale omului. De aceea putem să ne rugăm oricât dorim și să scriem la fel de mult. Fapt pentru care nu există limite, termene, reguli. Ci ne oprim din scris când credem că am terminat de scris. După cum ne oprim din rugăciune când devenim plini de rugăciune și de har.

      Eu nu am scris niciodată la program, dar m-am nevoit să scriu cât mai mult. Pentru că știu că clipele în care scriu rămân scrise, se transformă în posteritatea mea. La fel, orice faptă bună pe care o facem devine o parte din noi sau ne schimbă pe noi în bine.

      Vă mulțumesc pentru rugăciune și pentru prietenie, domnule Antonie! Iar eu cred că la cuvioșia Preotului contribuie și rugăciunile celor care se roagă pentru el. Adică și rugăciunile și comentariile dumneavoastră contribuie la ceea ce sunt și fac eu. De aceea vă mulțumesc! Numai bine și spor în toate!

  2. Teodor

    Si mie mi-a fost profesor si am ramas la fel de socat cand am auzit. Dumnezeu să-l odihneasca in pace!

  3. Marius

    Asa e, era impetuos si captivant cand diserta despre istoria Bisericii. Imi pare sincer rau ca nu mai e printre noi dar sper ca Dumnezeu sa-l ierte si sa ii daruiasca locas cu sfintii. Doamne ajuta!

  4. Ana-Maria

    Dumnezeu să-l odihnească!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén