Zi: 7 iunie 2017

Mesajul de condoleanțe al Patriarhului României la Înmormântarea Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor

One comment

Mesajul de condoleanțe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de înmormântare a Preacucernicului Părinte Adrian Gabor, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universității din București și preot coslujitor la Parohia Sfântul Nicolae – Buzeşti, Protopopiatul Sector I Capitală, oficiată miercuri 7 iunie 2017, orele 11.00, de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, la biserica Parohiei Sfântul Nicolae – Buzeşti din București:

Am primit cu întristare vestea morții fulgerătoare, în urma unui tragic accident domestic petrecut în seara zilei de 2 iunie 2017, a Preacucernicului Părinte Preot Adrian Gabor, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universității din București și preot coslujitor la Parohia Sfântul Nicolae – Buzeşti, Protopopiatul Sector I Capitală.

Părintele Profesor Adrian Gabor s-a născut la 5 ianuarie 1960, în familia dreptcredincioșilor creștini Costache și Marioara Gabor, din satul Irești, comuna Vidra, județul Vrancea, fiind primul născut al acestei familii, care a fost binecuvântată de Dumnezeu cu alți doi copii, Dorina și Titi. Anii copilăriei i-a petrecut în Voloşcani, în casa bunicilor materni, Ioana și Radu Profiroiu, de care a fost foarte atașat și care i-au sădit în suflet credința și dragostea curată de Biserică.

Clasele primare, gimnaziale și primele clase de liceu le-a urmat în municipiul Focșani, după care s-a îndreptat către studierea Teologiei, urmând cursurile Seminarului Teologic Ortodox Chesarie Episcopul din Buzău (1977-1982), pe care le-a absolvit, în anul 1982, ca șef de promoție. După efectuarea stagiului militar (1982-1983) s-a înscris la Institutul Teologic Ortodox de grad universitar din București, devenind licențiat al acestuia în iunie 1987, fiind unul dintre cei mai merituoși studenți din promoția sa.

Între anii 1987-1990, a urmat cursuri de doctorat în Teologie, specializarea Bizantinologie, sub îndrumarea Domnului Profesor Dr. Emilian Popescu; în mai 1991, a promovat examenul de admisibilitate, ce deschidea perspectiva redactării tezei de doctorat.

Ca bursier al statului francez, în perioada ianuarie-octombrie 1992, a făcut cursuri de specializare și perfecționare la Facultatea de Teologie Catolică a Universității de Științe Umaniste Marc Bloch din Strasbourg (Franța), încununate cu dizertația Creștinismul pe teritoriul românesc în secolul al IV-lea (Le christianisme en territoire roumain au IVe siècle), conferindu-i-se diploma de studii aprofundate (Diplôme d’études approfondies) la 8 octombrie 1992. În perioada octombrie 1992 – iulie 1996, a urmat cursurile de doctorat în cadrul aceleiași Universități. Sub îndrumarea Profesorului Roland Minnerath, teologul Adrian Gabor a elaborat teza Biserica și Statul în timpul lui Teodosie cel Mare (L’église et le pouvoir au temps de Théodose le Grand), lucrare apreciată cu cea mai meritorie mențiune din sistemul academic francez (Très honorable avec félicitations du jury), fiindu-i conferit titlul de doctor în Teologie, la 3 iulie 1996.

În perioada studiilor doctorale, tânărul teolog Adrian Gabor a sprijinit activitatea misionară a Bisericii, activând în calitate de cântăreț bisericesc la Parohia Sfânta Treime din Offenburg – Germania și inițiind publicarea revistei parohiale Sfânta Treime, în care a semnat o serie de articole pastoral-misionare. În anul 1994, doctorandul Adrian Gabor a avut inițiativa înființării unei Asociații a studenților şi doctoranzilor români din Strasbourg (Amicale des Étudiants Roumains à Strasbourg).

Din veniturile sale de bursier al statului francez, la care s-au adăugat unele donații, tânărul teolog Adrian Gabor a ctitorit, între anii 1994-2000, biserica Sfântul Ilie din satul bunicilor săi – Voloșcani (Vrancea), credincioșii din această localitate fiind lipsiți la acea dată de un locaș de cult.

Revenit în țară, el a activat, pentru o scurtă perioadă (septembrie 1990 – octombrie 1991), ca profesor de Istorie Bisericească Universală la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Apostol Andrei din Galaţi. La 1 octombrie 1991, teologul Adrian Gabor și-a început strălucita carieră didactică universitară, ocupând, prin concurs, postul de preparator în cadrul Catedrei de Teologie Istorică a Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București; la 2 octombrie 1995, a devenit asistent universitar; la 22 februarie 1999, lector universitar, iar din 1 octombrie 2003, a deținut gradul academic de conferențiar. Drept recunoaștere a meritelor sale științifice, la 1 octombrie 2005, teologul Adrian Gabor a devenit profesor universitar, iar din octombrie 2010, îndrumător de doctorat și membru al Școlii Doctorale din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universității din București.

La 3 februarie 2001, teologul Adrian Gabor s-a căsătorit cu domnișoara Liliana-Angela Suciu, distinsă profesoară de Religie, Dumnezeu binecuvântând familia lor cu doi fii: Andrei, născut la 17 februarie 2002, şi Mihai, născut la 3 noiembrie 2004.

Răspunzând chemării dumnezeiești de a sluji la Sfântul Altar, teologul Adrian Gabor a fost hirotonit diacon la 30 ianuarie 2003, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, şi preot la data de 16 februarie 2003, de către Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, actualmente Episcop al Slatinei și Romanaților, pe seama Parohiei Sfântul Nicolae – Buzeşti din Capitală, unde a slujit neîntrerupt până la neaşteptata sa trecere la cele veșnice. Pentru aproape un deceniu şi jumătate, părintele Adrian Gabor a împlinit cu multă râvnă aceste două slujiri, preoţia şi profesoratul. A avut o activitate pastorală rodnică, fiind un bun duhovnic, iubit și apreciat de către credincioși. Vrednic slujitor și păstor de suflete, Preotul Profesor Adrian Gabor a primit rangurile bisericeşti de sachelar (14 noiembrie 2004) și iconom-stavrofor (16 iunie 2008).

Rod al unei consistente cercetări științifice, opera Părintelui Profesor Adrian Gabor este bogată și unanim apreciată, fiind caracterizată printr-o solidă documentare, prin profunzimea și rigoarea analizei. Ea cuprinde monografii și studii, cronici, articole, reportaje și recenzii. Printre temele predilecte de cercetare ale Părintelui Profesor Adrian Gabor amintim: creștinismul în Antichitatea târzie, rezistența Bisericii Ortodoxe Române în fața regimului comunist (1945-1964), istoricul Facultății de Teologie Ortodoxă din București. De asemenea, Părintele Profesor Adrian Gabor a avut preocupări pentru cunoașterea şi cercetarea istoriei locurilor natale, mai multe studii ale Preacucerniciei Sale tratând despre istoricul unor biserici din zona Vrancei sau despre împotrivirea clerului vrâncean în fața comunizării României.

Ca profesor de teologie, a pregătit serii numeroase de studenți, a predat cursuri care s-au caracterizat printr-un remarcabil spirit analitic, prin claritate și printr-o deosebită vioiciune a exprimării. A propus adeseori interpretări originale, neconvenționale, sperând ca în acest fel să stârnească nu numai curiozitatea studenților pentru subiectele tratate, ci și să cultive spiritul critic și respectul pentru cercetare al studenților.

A fost apreciat de studenți, mulți dintre aceștia apelând la competenta sa îndrumare în vederea întocmirii lucrărilor de licență, masterat, doctorat sau a lucrărilor pentru obținerea gradelor didactice în învățământul preuniversitar.

Semn al recunoașterii calităților sale de cercetător exigent și perseverent, Preotul Profesor Adrian Gabor a fost recunoscut membru al Societății române de Studii Bizantine (1987), al Comisiei Române de Istorie şi Studiu al Creștinismului (1991; iniţial, titulatura acestui colectiv ştiinţific era: Comisia Națională de Istorie Bisericească Comparată). De asemenea, în perioadele 2004-2008 şi 2010-februarie 2012, a fost secretar științific al Consiliului Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din București, iar începând cu anul 2007 a fost director al Centrului de studii interreligioase şi interdisciplinare din cadrul aceleiași Facultăți. Fiind cunoscută preocuparea sa pentru creşterea calităţii învăţământului universitar, Părintele Profesor Adrian Gabor a fost numit membru în Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor (2007), expert permanent în Comisia de Ştiinţe Umaniste şi Teologie a Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (2008), auditor intern şi coordonator al Comisiei de calitate a învăţământului din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

A organizat şi a participat la numeroase manifestări științifice, simpozioane, conferinţe, congrese de teologie şi sesiuni de comunicări, intervențiile sale tematice fiind foarte apreciate.

Toţi cei care l-au cunoscut l-au prețuit pentru personalitatea sa dinamică și pentru mărinimia sa sufletească.

În aceste momente de mare durere şi mult doliu, ne rugăm Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici să aducă mângâiere şi întărire sufletească soției îndurerate – prezbitera Liliana-Angela, fiilor – Andrei și Mihai, părinților – Costache și Marioara și celorlalți membri ai familiei Părintelui Profesor Adrian Gabor.

De asemenea, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi Domnul vieții veșnice, să ierte orice greşeală a slujitorului Său mutat de la noi, Preotul şi Profesorul Adrian Gabor, să așeze sufletul lui împreună cu drepții şi să-i dăruiască odihnă în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi, iar pe cei îndoliați și îndurerați să îi întărească întru nădejdea Învierii de obște și a vieţii veșnice din Împărăţia cerurilor.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!

Cu părintești binecuvântări și condoleanțe pentru familia îndoliată,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Predică la Duminica tuturor Sfinților [2017]

14 comments

Iubiții mei[1],

Cincizecimea e momentul de început al Bisericii, e începutul sălășluirii lui Dumnezeu în oameni și al intimizării oamenilor cu Dumnezeu, dar Biserica nu mai are și un sfârșit. Pentru că relația cu Dumnezeu e veșnică. De aceea, începutul de la Cincizecime e fără sfârșit, pentru că Dumnezeu S-a sălășluit în Sfinții Lui odată pentru totdeauna. Și toți Sfinții Lui sunt intimii Lui, pentru că Îl cunosc pe Dumnezeu din ei înșiși.

Însă cei care privesc din exterior relația lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, cei care privesc în mod protestant această relație de mare adâncime duhovnicească, consideră că „îi pot dezlipi” pe Sfinți de Dumnezeu, atâta timp cât nu dau niciun credit experienței și sfințeniei lor. Numai că Sfinții sunt atât de intim legați de Dumnezeu și pătrunși de slava Lui, încât nimeni nu îi poate dezlipi de El. Căci fiecare zi a lor a fost o zi trăită cu Dumnezeu și Dumnezeu nu Își îndepărtează prietenii niciodată de la El.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea Lui cu prietenii Săi, cu cei care L-au iubit pe El mai mult decât orice altceva pe lume. E relația preasfântă și preadumnezeiască între Dumnezeu și cei care n-au avut timp de ei din cauza dragostei pentru El. Pentru că El era toată viața lor. Și pentru că s-au făcut ai Lui, tocmai de aceea Împărăția este a lor, a celor care L-au iubit pe El fără de margini.

Când Domnul vorbește despre Sfinții Lui, El  vorbește despre cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor [Mt. 10. 32]. Și această mărturie e una integrală. Pentru că nu e vorba despre a se mărturisi pe ei înaintea oamenilor, ci de a-L mărturisi pe El, adică persoana și învățătura Lui, înaintea oamenilor. Dar ei L-au mărturisit pe El și învățătura Lui din ei înșiși, ca unii care și-au făcut din poruncile Lui propriul conținut al vieții lor. Și tocmai de aceea au fost și sunt credibili Sfinții Lui: pentru că Îl mărturiseau pe Cel care trăia în ei și cu ei și nu mărturiseau despre o persoană din trecut și care nu e prezentă, care nu e de față. Pentru că El era în ei și cu ei! El era de față…și îi învăța ce să spună și ce să facă, cum să rabde toate pentru El.

Căci viața creștină nu e o viață ușoară, ci o viață austeră, plină de privațiuni. Întreaga luptă interioară cu patimile noastre, alături de toate luptele interioare și exterioare cu demonii și cu oamenii rău intenționați sunt chinul cel dulce al vieții ortodoxe. Pe fiecare zi noi suntem puși la încercare, pe fiecare zi dăm examene interioare, pe fiecare zi ni se cere totul. Adică toată cunoașterea și toată sfințenia vieții ortodoxe. Iar noi suntem mici și neputincioși…dar chemați la cea mai mare viață și sfințenie.

De aceea, oricând putem claca. Oricând putem cădea. Și nu pentru că nu am crede în Dumnezeu sau nu pentru că nu L-am iubi pe El, ci pentru că neputința noastră e multă și grea pe lângă sfințenia cea prea mare a lui Dumnezeu.

Astfel putem înțelege ispitele și căderile Sfinților lui Dumnezeu, dar și pocăința lor imensă. Pentru că Dumnezeu nu ne ajută numai atunci când suntem plini de sfințenie, ci și atunci când suntem plini de pocăință. Iar Sfinții Lui sunt cei care, deși au avut păcate și căderi cumplite, nu au rămas acolo, nu au rămas în Iad, ci s-au ridicat din el și au fost vii întru Domnul nostru.

De aceea, Raiul lui Dumnezeu e foarte divers, pentru că e foarte personal. Pentru că El îl ajută pe om să se sfințească în ritmul său propriu și nu într-un ritm standard, impus, samavolnic. Și Sfinții Lui cresc în ritmul lor, cresc frumos, cresc organic, pentru că tot ceea ce fac ei fac în mod asumat. Ei se sfințesc din iubire pentru El, ei se sfințesc pentru El, ei se sfințesc pentru a-L iubi pe El veșnic și, de aceea, marea lor iubire nu poate fi niciodată separată de Dumnezeu. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu e sălășluirea lui Dumnezeu în Sfinții Lui și bucuria lor veșnică împreună. E o schimbare continuă după Dumnezeu, e o ieșire continuă din ei înșiși spre El, întru care se umplu de negrăita Lui slavă dumnezeiască.

Și înțelegând cu toții că aceasta e viața, aceasta e viața adevărată a oamenilor, nu putem opta decât pentru sfințenie. Pentru că sfințenia e viața cea adevărată a oamenilor. Și dacă azi noi îi cinstim pe toți Sfinții Lui, cunoscuți și necunoscuți de către noi, astăzi noi cinstim și adevăratul statut al omului: acela de a fi intimul lui Dumnezeu, de a fi Sfântul Lui.

Însă ce vedem la tot pasul? Oameni care nu își cunosc statutul, menirea, scopul în viață, care nu caută sfințenia lui Dumnezeu…și plonjează în moarte, în ratare, în disperare.

De ce? Pentru că ratarea pare o „soluție economică”. Muncești mai puțin, stai mai mult, ți se pare că „ți-e bine”.

Însă ce bine e ăla care te duce în Iad? Ce bine există în lipsa relației cu Dumnezeu și cu oamenii? Ce fericire e aia care te umple de rușine? Ce câștig e acela care te umple de frică, de frica pedepsei Lui, a Celui care va judeca toate faptele, gândurile, sentimentele, intențiile noastre?…

Nu putem lăsa lucrurile pe mai târziu! Nu putem trăi mai târziu creștinește și azi…la întâmplare! Pentru că Dumnezeu ne cheamă la viața de sfințenie pe fiecare zi. Și orice negare a Lui [Mt. 10, 33] înseamnă o negare a ta. Pentru că El e viața noastră. Iar dacă El e Viața care ne dă nouă viață, atunci nu putem să negăm niciodată Viața, pentru că nu mai are niciun sens viața noastră.

Și o vedem mereu!…O vedem oricând păcătuim. Pentru că păcatul nu înseamnă cunoaștere, ci moarte. Păcatul nu înseamnă alinare, ci afundare în moarte. Moartea ne zâmbește din orice păcat pe care îl săvârșim în mod hâd, în mod înfiorător. Și nimeni nu ne poate scăpa de această continuă, obsesivă, sâcâitoare față a morții în afară de El.

Pentru că Taina Spovedaniei e Taina ridicării noastre din Iad. Și am trăit de atâtea ori ridicarea mea din Iad încât mă înfior mereu că pot să recad, cu atâta ușurință acolo, în Iadul meu, care mă dezgustă profund. Însă, se pare, că mă dezgustă prea puțin păcatul și totodată Iadul, de recad mereu și mereu în Iad. Dar, în același timp, fiind în Iad, în Iadul păcatelor mele, nu găsesc nicio alinare în altă parte, la nimeni, decât la Domnul meu și al nostru, al tuturor, la Cel care S-a pogorât în Iad, pentru ca pe toți să îi ridice din moartea lor.

Nu, nu vorbesc despre o metaforă aici! Ci despre o coborâre la propriu, interioară, în Iad, prin păcătuire. Dar și despre o ridicare, la propriu, de asemenea interioară, din Iad, prin mâna Domnului, Care mă scoate de acolo.

Pentru că toată viața bisericească este o realitate sfântă și îndumnezeitoare și plină de minuni zilnice. E realitatea în care se nasc și cresc Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că ei se nasc și cresc aici în Biserica Lui și nu aiurea.

Dar creșterea lor în sfințenie e interioară și pentru ca să o vezi trebuie să fii și tu un om sfânt. Dacă nu ești Sfânt, nu ai cum să îi vezi pe Sfinți! Pentru că Sfinții se văd cu sufletul curat, luminat, sfințit, se văd prin multă dragoste și fără niciun gând păcătos.

Căci dacă crezi că poți să „profiți” de Sfinți, nu faci decât să îți amărăști și mai mult sufletul. Dar dacă crezi cu tot sufletul că, iubindu-i și ajutându-i, te vei lumina și curăți și tu, atunci vei avea parte de mila și de ajutorul lor, al Sfinților Lui, căci ei miluiesc pe toți cei care își arată iubirea față de persoana lor.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, praznicul de azi e un praznic al bucuriei împlinite, pentru că e praznicul Bisericii împlinite! Căci Biserica Cincizecimii se împlinește prin Sfinții ei. Biserica Cincizecimii e Biserica tuturor Sfinților lui Dumnezeu. Însă Biserica Cincizecimii e Biserica Ortodoxă, e Biserica lui Dumnezeu ajunsă până la noi, nevrednicii robii Săi, și din care și noi facem parte, cu toate păcatele noastre.

Nu există altă Biserică în afara acesteia, în care noi suntem, și nici alți Sfinți în afara ei! Nu există Taine, nici mântuire, nici Sfinți, nici adevăr deplin în afara Bisericii Lui. Dar pentru a cunoaște Tainele Bisericii, pentru a cunoaște adevărul Lui, pentru a ne mântui nu e de ajuns doar să venim la Biserică, ci e nevoie să citim teologia Bisericii, să ne-o asumăm, să trăim în sfințenie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Adică să fim, în mod explicit, ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure întotdeauna! Amin.

[1] Scrisă în ziua de 7 iunie 2017, zi de miercuri, începând de la ora 9. 17. Afară sunt 23 de grade. Și terminată la 10. 42.

Eminescu: între modernitate și tradiție [76]

Leave a comment

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Poezia cosmică se naște dintr-o viziune creaționistă care, în paginile literaturii vechi, implică puritatea și sfințenia: „Pruncul acesta, care Se vârgulește în iasle, de ne vom ridica ochii credinții noastre Îl vom cunoaște făcând tunete și fulgere în nori și pre cer umbletul stelelor rânduind, soarele și luna de raze împlându-le și mișcarea ceriului îndreptând şi toată greimea lumii acest Prunc înfășat o cârmuiește”[1].

Cosmogeneza eminesciană este permanent impregnată de aceste trăsături ale inocenței, purității, virginității, care au fost remarcate anterior de exegeza literară, cu precădere de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și care aparțin unei viziuni serene asupra creației lumii, cum este cea creștină, în comparație cu mitologiile/ cosmogoniile axate pe un imaginar erotic sau violent[2].

Într-o variantă, Hyperion e mustrat pentru că: „Din noaptea vergină tu chemi/ Voința fără sațiu”[3].

S-a putut reține, din cele ce am afirmat anterior, că aștrii cerești au fost creați în ziua a patra, ca niște podoabe (cosmi) ale cerului. Din această concepție Eminescu a detașat o imagine poetică impresionantă, ca forță a vizualizării, a cerului orb și gol – pentru că în cronograful lui Mihail Moxa[4] (urmând lui Manasses) se spune că Dumnezeu „dentâiu făcu ceriul fără stele (s. n.)”[5] –, imagine pe care a expus-o în Călin (file din poveste) și Călin Nebunul:

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,
Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol,
N-ai putea sa faci cu ochii înălțimilor ocol –
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnită și pustie din sicriu.

(Călin (file din poveste))

*

E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăție
Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie –
Dar de cad rănite toate, ceru-i negru și pustiu,
Nu-i nălțime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind[6],
Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.

 Înserează…Stele împlu tot seninul lin și gol…

(Călin Nebunul)

Asemănătoare și în aceeași măsură enigmatică este și următoarea imagine a lunii: „Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur, /…/ E a stelelor regină, e al nopții meteor” (Memento mori).

Credem că, oricât de profundă este impresia aperceptivă și vizuală, sugestiile alegorice sunt încă și mai subtile, pe cât de absconse. Să nu uităm de Călin, care este „zburător cu plete negre”.

Sub coperta unui peisaj stelar și a corespondenței cu plânsul (neîntâmplătoare însă) – meteoriții/ stelele căzătoare sunt lacrimile cerului –, cred că avem un alt tablou al căderii îngerilor, altfel decât în Cezara. Sau, mai bine zis, un tablou al cosmogenezei, care surprinde căderea îngerilor, dar și rămânerea lor, a celor care nu au căzut, în cer, precum și crearea luminătorilor/ aștrilor, în ziua a patra.

Semnificațiile sunt nebănuite, la o lectură superficială, însă nu e nimic nou pentru Eminescu – iar aprecierea este valabilă și pentru literatura pașoptistă.

De unde, însă, atâta apetit pentru alegorie, dacă nu exista o tradiție, mult mai veche și consecventă? Nu este singura imagine tulburătoare, dar este magnifică prin sugestiile cosmogonice care se supra-adaugă impresiei vizuale de o neobișnuită adâncime.

Tot la fel de impresionantă și de încărcată de semnificații nebănuite este însă și imaginea „stelelor” care „împlu tot seninul lin și gol”: geneza cosmică se prezintă astfel ca o umplere a unui gol. Ceea ce mi se pare că poartă amprenta lui Dosoftei: „A Ta este, Doamne, lumea și pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul” (Ps. 23, 1-2). Sau: „De mila Ta, Doamne,-i plin pământul,/ Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul./ Și cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de îngeri și de gloate [mulțimi]” (Ps. 32, 13-16).

„Eu umplu cerul și pământul” (Ier. 23, 24), spune Dumnezeu. În latină, verbul este impleo (VUL: „caelum et terram Ego impleo”).

Radu Dragnea a vorbit despre „o mistică a golului”, amintind de „vacuitatea [care] precede în Scrisoarea I ivirea punctului de mișcare” și de același spectacol al „umplerii golului” prin care „se populează marele tot”[7] și care se desfășoară (recapitulativ) înaintea ochilor Luceafărului zburător prin imensitatea cosmică. Am putea adăuga și fragmentul poetic menționat la cele sesizate de el.

Tabloul anterior, din același poem, Călin…, al miresei care își așteaptă îndurerată iubitul, conține și el o imagine vizuală rară, cea a ochiului plutitor ca o ciocârlie:

Toată ziua la fereastă suspinând nu spui nimică;
Ridicând a tale gene al tău suflet se ridică;
Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte o ciocârlie
Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,
Dar ea zboară…tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.

„Ridicând a tale gene al tău suflet se ridică”: sufletul stă pe gene, indicând, de fapt, așteptarea ochilor, locuirea inimii/ sufletului în ochii rătăcitori în zare. Ei sunt solia pe care o poartă mai departe privirea. De aici derivă o metaforă care, la prima vedere, pare de nedescifrat: ochiul plutitor.

Și totuși, cifrul este chiar în text, căci ochiul este ca o ciocârlie: așa „cum plutește o ciocârlie” pe cer, la fel e „ochiu-n lacrimi plutitor și-ntunecos”, cum sună o variantă manuscrisă a poemului[8]. Metafora este reprodusă și în Făt-Frumos din tei, unde prințul: „Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioși plutind,/ Flori de tei în păru-i negru [ca și Zburătorul Călin cu plete negre]/ Și la șold un corn de-argint”.

Anumite sugestii s-ar putea afla în poemul lui Percy Shelley, Ode to a Skylark (Odă la o ciocârlie)[9], deși acolo nu există și comparația ca atare, adică ideea ochiului plutitor ca o pasăre pe cerul minții, al gândurilor, ochiul care se scaldă într-un orizont de așteptare celest.

Gaston Bachelard vorbește despre „caracterul cosmic al ciocârliei”[10]  shelleyene, considerând că, pe baza versurilor poetului englez, „filosoful, dedicat funcției sale de a fi imprudent, ar propune o teorie ondulatorie a ciocârliei”[11]. Destui critici imprudenți au suprapus teorii filosofice și peste poezia lui Eminescu.

Fără a fi ea însăși metafizică, în sens sistematic, imaginația romantică are însă caracter metafizic – romantismul are o concepție proprie despre imagina-ție, care presupune nu o fantezie erantă și haotică, ci o energie creatore în care volitivul și conștiința joacă rolurile esențiale[12].

Sincoparea dialecticii filosofice și transpunerea ei în metaforă poetică este însă un proces pentru care nu pașoptiștii au dat tonul. Opinia noastră este că precursorul cel mai relevant e Antim Ivireanul. În paginile didahiilor sale se poate repera cel mai bine concentrarea expresivă în metafore și alegorii. De aici impresia acută de modernitate, avant la lettre. Semnificații ale genezei imprima și el în peisajele sale celeste, ca un comentariu suplimentar, pus în adâncime, dedicat celor care aveau capacitatea să-l recepteze, ca în pasajele următoare:

„Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut și au zidit toate lucrurile cele văzute și nevăzute, poate cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, să facă stele mai luminoase decât acestea ce strălucesc pre ceriu și lună mai iscusită decât aceasta ce ne povățuiaşte noaptea și soare mai strălucitoriu și mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini și ceriuri mai mari și mai largi în rotocolime și pasări mai cu dulce glasuri și flori mai cu multe mirosuri și copaci mai nalți și mai roditori și vânturi mai sănătoase și văzduhuri mai de folos și hiară [fiare/ animale] mai multe la număr și mai de multe feliuri și mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime și în meşterșug mai minunate…”[13].

„Au ascuns soarele toate razele lui și s-au stins de tot lumina zilei între întunerecul nopții și […] ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toț[i] ochii lui, atâta cât nici luna nu priveghiia, niciuna din stelele cele mai mici avea deșchise tâmplele lor cele de argint”[14] (seamănă foarte mult cu: „stele de aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar”[15], din Sărmanul Dionis, dar și cu versurile: „Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri” (Memento mori)).

„Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri și puteri dau filosofii să aibă luna. Și întâi zic cum că luna iaste podoaba nopții, asămânătoare soarelui și stăpâna mării”[16].

În fragmentele selectate (și nu sunt singurele) se poate recunoaște cu ușurință atât afirmarea puterii creatoare divine – care nu doar este perpetuă, nu doar se manifestă permanent prin susținerea universului întru ființă, dar poate genera oricând și alte universuri, și mai fascinante –, cât și semnificația cerului ca o catapeteasmă și în același timp a stelelor ca minți curate (stelele cu tâmple de argint [tâmplă provine din latinescul templum și înseamnă catapeteasmă sau fruntea ce adăpostește mintea și sub care luminează, ca două stele, ochii prin care intră lumina sau întunericul în suflet]) ori a lunii ca stăpână a mării, care priveghează din înălțime.

Pe linia vizionară a didahiilor antimiene (fragmentul cu ochii cerului și tâmplele stelelor apare, cu foarte mici modificări, în Retorica lui Molnar din 1798) se va situa și Alecsandri, scriind despre „văpăi tremurătoare /…/ răspândite de luna gânditoare./ Aprinșii ochi ai nopții în giuru-i scânteiază” (Legenda ciocârliei). Să nu uităm însă că Legendele lui Alecsandri au fost compuse și publicate târziu…

[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 199.

[2] Din acestea, Freud a putut deduce că „religia, dar și cultura și societatea umană în general au început ca urmare a unui omor primordial”, cf. Mircea Eliade, Nostalgia originilor, op. cit., p. 40. Judecând în termenii consecințelor literare și poetice, dacă Eminescu ar fi avut o asemenea perspectivă, ea ar fi anulat peisajele cosmice feerice din opera sa. Dimpotrivă, concepția sa este adoptată din textele transmise pe filon bizantin-medieval.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 414.

[4] Un manuscris cu acest cronograf a făcut parte din lista de cărți și manuscrise vechi achiziționate de Eminescu pentru Biblioteca Centrală Universitară din Iași, a se vedea și Doru Mihăescu, Cronografe românești, Ed. Academiei Române, București, 2006, p. 33 ș. u.

[5] Mihail Moxa, Cronica universală, op. cit., p. 99.

[6] O altă insinuantă și tulburătoare imagine meteorică.

[7] Radu Dragnea, Supunerea la tradiție, ediție, fișă biobliografică, note, bibliografie analitică și indice de nume de Emil Pintea, prefață de Mircea Popa, Ed. Echinocțiu, Cluj-Napoca, 1998, p. 225.

[8] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 415.

[9] Hail to thee, blithe Spirit!
Bird thou never wert,
That from heaven, or near it,
Pourest thy full heart
In profuse strains of unpremeditated art. /…/

Like a high-born maiden
In a palace tower,
Soothing her love-laden
Soul in secret hour
With music sweet as love, which overflows her bower [etc.].

[10] Gaston Bachelard, Aerul și visele. Eseu despre imaginația mișcării, traducere de Irina Mavrodin, Ed. Univers, București, 1997, p. 90. [11] Idem, p. 89.

[12] A se vedea Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, cu un Argument al autorului, postfață de Ion Bogdan Lefter, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 41-42, 45, 48-49.

[13] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19. [14] Idem, p. 52.

[15] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 51.

[16] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 59.