Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica tuturor Sfinților [2017]

Iubiții mei[1],

Cincizecimea e momentul de început al Bisericii, e începutul sălășluirii lui Dumnezeu în oameni și al intimizării oamenilor cu Dumnezeu, dar Biserica nu mai are și un sfârșit. Pentru că relația cu Dumnezeu e veșnică. De aceea, începutul de la Cincizecime e fără sfârșit, pentru că Dumnezeu S-a sălășluit în Sfinții Lui odată pentru totdeauna. Și toți Sfinții Lui sunt intimii Lui, pentru că Îl cunosc pe Dumnezeu din ei înșiși.

Însă cei care privesc din exterior relația lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, cei care privesc în mod protestant această relație de mare adâncime duhovnicească, consideră că „îi pot dezlipi” pe Sfinți de Dumnezeu, atâta timp cât nu dau niciun credit experienței și sfințeniei lor. Numai că Sfinții sunt atât de intim legați de Dumnezeu și pătrunși de slava Lui, încât nimeni nu îi poate dezlipi de El. Căci fiecare zi a lor a fost o zi trăită cu Dumnezeu și Dumnezeu nu Își îndepărtează prietenii niciodată de la El.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea Lui cu prietenii Săi, cu cei care L-au iubit pe El mai mult decât orice altceva pe lume. E relația preasfântă și preadumnezeiască între Dumnezeu și cei care n-au avut timp de ei din cauza dragostei pentru El. Pentru că El era toată viața lor. Și pentru că s-au făcut ai Lui, tocmai de aceea Împărăția este a lor, a celor care L-au iubit pe El fără de margini.

Când Domnul vorbește despre Sfinții Lui, El  vorbește despre cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor [Mt. 10. 32]. Și această mărturie e una integrală. Pentru că nu e vorba despre a se mărturisi pe ei înaintea oamenilor, ci de a-L mărturisi pe El, adică persoana și învățătura Lui, înaintea oamenilor. Dar ei L-au mărturisit pe El și învățătura Lui din ei înșiși, ca unii care și-au făcut din poruncile Lui propriul conținut al vieții lor. Și tocmai de aceea au fost și sunt credibili Sfinții Lui: pentru că Îl mărturiseau pe Cel care trăia în ei și cu ei și nu mărturiseau despre o persoană din trecut și care nu e prezentă, care nu e de față. Pentru că El era în ei și cu ei! El era de față…și îi învăța ce să spună și ce să facă, cum să rabde toate pentru El.

Căci viața creștină nu e o viață ușoară, ci o viață austeră, plină de privațiuni. Întreaga luptă interioară cu patimile noastre, alături de toate luptele interioare și exterioare cu demonii și cu oamenii rău intenționați sunt chinul cel dulce al vieții ortodoxe. Pe fiecare zi noi suntem puși la încercare, pe fiecare zi dăm examene interioare, pe fiecare zi ni se cere totul. Adică toată cunoașterea și toată sfințenia vieții ortodoxe. Iar noi suntem mici și neputincioși…dar chemați la cea mai mare viață și sfințenie.

De aceea, oricând putem claca. Oricând putem cădea. Și nu pentru că nu am crede în Dumnezeu sau nu pentru că nu L-am iubi pe El, ci pentru că neputința noastră e multă și grea pe lângă sfințenia cea prea mare a lui Dumnezeu.

Astfel putem înțelege ispitele și căderile Sfinților lui Dumnezeu, dar și pocăința lor imensă. Pentru că Dumnezeu nu ne ajută numai atunci când suntem plini de sfințenie, ci și atunci când suntem plini de pocăință. Iar Sfinții Lui sunt cei care, deși au avut păcate și căderi cumplite, nu au rămas acolo, nu au rămas în Iad, ci s-au ridicat din el și au fost vii întru Domnul nostru.

De aceea, Raiul lui Dumnezeu e foarte divers, pentru că e foarte personal. Pentru că El îl ajută pe om să se sfințească în ritmul său propriu și nu într-un ritm standard, impus, samavolnic. Și Sfinții Lui cresc în ritmul lor, cresc frumos, cresc organic, pentru că tot ceea ce fac ei fac în mod asumat. Ei se sfințesc din iubire pentru El, ei se sfințesc pentru El, ei se sfințesc pentru a-L iubi pe El veșnic și, de aceea, marea lor iubire nu poate fi niciodată separată de Dumnezeu. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu e sălășluirea lui Dumnezeu în Sfinții Lui și bucuria lor veșnică împreună. E o schimbare continuă după Dumnezeu, e o ieșire continuă din ei înșiși spre El, întru care se umplu de negrăita Lui slavă dumnezeiască.

Și înțelegând cu toții că aceasta e viața, aceasta e viața adevărată a oamenilor, nu putem opta decât pentru sfințenie. Pentru că sfințenia e viața cea adevărată a oamenilor. Și dacă azi noi îi cinstim pe toți Sfinții Lui, cunoscuți și necunoscuți de către noi, astăzi noi cinstim și adevăratul statut al omului: acela de a fi intimul lui Dumnezeu, de a fi Sfântul Lui.

Însă ce vedem la tot pasul? Oameni care nu își cunosc statutul, menirea, scopul în viață, care nu caută sfințenia lui Dumnezeu…și plonjează în moarte, în ratare, în disperare.

De ce? Pentru că ratarea pare o „soluție economică”. Muncești mai puțin, stai mai mult, ți se pare că „ți-e bine”.

Însă ce bine e ăla care te duce în Iad? Ce bine există în lipsa relației cu Dumnezeu și cu oamenii? Ce fericire e aia care te umple de rușine? Ce câștig e acela care te umple de frică, de frica pedepsei Lui, a Celui care va judeca toate faptele, gândurile, sentimentele, intențiile noastre?…

Nu putem lăsa lucrurile pe mai târziu! Nu putem trăi mai târziu creștinește și azi…la întâmplare! Pentru că Dumnezeu ne cheamă la viața de sfințenie pe fiecare zi. Și orice negare a Lui [Mt. 10, 33] înseamnă o negare a ta. Pentru că El e viața noastră. Iar dacă El e Viața care ne dă nouă viață, atunci nu putem să negăm niciodată Viața, pentru că nu mai are niciun sens viața noastră.

Și o vedem mereu!…O vedem oricând păcătuim. Pentru că păcatul nu înseamnă cunoaștere, ci moarte. Păcatul nu înseamnă alinare, ci afundare în moarte. Moartea ne zâmbește din orice păcat pe care îl săvârșim în mod hâd, în mod înfiorător. Și nimeni nu ne poate scăpa de această continuă, obsesivă, sâcâitoare față a morții în afară de El.

Pentru că Taina Spovedaniei e Taina ridicării noastre din Iad. Și am trăit de atâtea ori ridicarea mea din Iad încât mă înfior mereu că pot să recad, cu atâta ușurință acolo, în Iadul meu, care mă dezgustă profund. Însă, se pare, că mă dezgustă prea puțin păcatul și totodată Iadul, de recad mereu și mereu în Iad. Dar, în același timp, fiind în Iad, în Iadul păcatelor mele, nu găsesc nicio alinare în altă parte, la nimeni, decât la Domnul meu și al nostru, al tuturor, la Cel care S-a pogorât în Iad, pentru ca pe toți să îi ridice din moartea lor.

Nu, nu vorbesc despre o metaforă aici! Ci despre o coborâre la propriu, interioară, în Iad, prin păcătuire. Dar și despre o ridicare, la propriu, de asemenea interioară, din Iad, prin mâna Domnului, Care mă scoate de acolo.

Pentru că toată viața bisericească este o realitate sfântă și îndumnezeitoare și plină de minuni zilnice. E realitatea în care se nasc și cresc Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că ei se nasc și cresc aici în Biserica Lui și nu aiurea.

Dar creșterea lor în sfințenie e interioară și pentru ca să o vezi trebuie să fii și tu un om sfânt. Dacă nu ești Sfânt, nu ai cum să îi vezi pe Sfinți! Pentru că Sfinții se văd cu sufletul curat, luminat, sfințit, se văd prin multă dragoste și fără niciun gând păcătos.

Căci dacă crezi că poți să „profiți” de Sfinți, nu faci decât să îți amărăști și mai mult sufletul. Dar dacă crezi cu tot sufletul că, iubindu-i și ajutându-i, te vei lumina și curăți și tu, atunci vei avea parte de mila și de ajutorul lor, al Sfinților Lui, căci ei miluiesc pe toți cei care își arată iubirea față de persoana lor.

Așa stând lucrurile, iubiții mei, praznicul de azi e un praznic al bucuriei împlinite, pentru că e praznicul Bisericii împlinite! Căci Biserica Cincizecimii se împlinește prin Sfinții ei. Biserica Cincizecimii e Biserica tuturor Sfinților lui Dumnezeu. Însă Biserica Cincizecimii e Biserica Ortodoxă, e Biserica lui Dumnezeu ajunsă până la noi, nevrednicii robii Săi, și din care și noi facem parte, cu toate păcatele noastre.

Nu există altă Biserică în afara acesteia, în care noi suntem, și nici alți Sfinți în afara ei! Nu există Taine, nici mântuire, nici Sfinți, nici adevăr deplin în afara Bisericii Lui. Dar pentru a cunoaște Tainele Bisericii, pentru a cunoaște adevărul Lui, pentru a ne mântui nu e de ajuns doar să venim la Biserică, ci e nevoie să citim teologia Bisericii, să ne-o asumăm, să trăim în sfințenie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Adică să fim, în mod explicit, ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure întotdeauna! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 7 iunie 2017, zi de miercuri, începând de la ora 9. 17. Afară sunt 23 de grade. Și terminată la 10. 42.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [76]

Next

Mesajul de condoleanțe al Patriarhului României la Înmormântarea Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor

14 Comments

  1. Andrei George

    Doamne ajută! Multe din frazele dumneavoastră sunt bune de dăltuit în piatră. Dacă le-am avea mereu în fața conștiinței noastre poate că am fi mai buni. Mulțumim că vă nevoiți pe vipia asta ca să scrieți predici în loc să vă relaxați undeva la umbră. Multă bucurie de la Domnul și de la Preacurata Sa Maică să aveți!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc foarte mult pentru apreciere și pentru rugăciune, domnule Andrei! Iar cine vede profund scrisul meu este, la rândul său, un om profund. Vă doresc numai bine și mult spor în tot ceea ce faceți!

  2. Justin

    Da, ratarea pare multora o soluție economică în societatea românească de azi. Pentru că așa cum spuneți și dvs nu ne gândim la cât „confort” o să avem în iad pentru confortul de aici. Poate că dacă și predica noastră a Bisericii ar fi mai intensă pe acest subiect n-ar mai fi atâta iubire de stat degeaba​ și de parvenitism la noi în țară. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      E adevărat, domnule Justin, e un minus predicatorial, care are consecințe deplorabile! Dar statul degeaba și parvenitismul se pot combate cu adevărat numai interior, de fiecare în parte. Vă mulțumesc pentru comentariu și vă doresc numai bine!

  3. Meletie Adelfos

    Da, Părinte, aveți dreptate: păcatul nu înseamnă cunoaștere, ci numai amărăciune, întuneric. Din nefericire însă mulți confundă cunoașterea cu păcatul, ba chiar consideră păcatul de singura cunoaștere cu putință.
    Binecuvântați! Lumină să aveți și har!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Frate Meletie,

      când am spus că păcatul nu înseamnă cunoaștere, m-am referit la faptul că el nu aduce o cunoaștere pozitivă, bună. Pentru că păcatul înseamnă și cunoaștere, dar cunoașterea faptului că te urâțești continuu păcătuind. Oamenii de lume numesc păcătuirea „școala vieții”, considerând că prin multele lor păcate „cunosc” cu ce se mănâncă această viață. Dar dacă ar fi trăit în curăție și în sfințenie, în Biserică, ar fi înțeles în scurt timp cât de rău e păcatul și cât de împlinitoare e viața cu Dumnezeu. Pentru că nu trebuie să păcătuim ca să „cunoaștem” lumea sau viața, ci trebuie să ne curățim de patimi pentru ca să o cunoaștem cu adevărat și să ne cunoaștem și pe noi înșine. Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească! Vă mulțumesc pentru comentariu și rugăciune!

  4. Ana-Maria

    Amin Părinte! Suntem foarte slabi și nu ne vedem neputințele. Multe mulțumiri pentru cuvântul de folos!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, doamnă Ana Maria, suntem slabi, dar Dumnezeu ne întărește mereu! Suntem neputincioși, dar El ne înviază, El ne vindecă, El ne dă putere! Dacă ne spovedim des păcatele noastre și ne împărtășim mereu cu Domnul vom simți că El e tăria noastră continuă. Tărie decât care alta mai mare nu există. De aceea, nu trebuie să ne lamentăm continuu, ci să ne rugă continuu Domnului ca să ne miluiască pe noi. Adică să ne întărească cu slava Lui împotriva a tot păcatul și a toată neputința. Și eu vă mulțumesc pentru că v-ați bucurat și v-ați folosit duhovnicește. Numai bine!

  5. Doina

    Parinte, pentru că ați spus că sfântă spovedanie e taina ridicării noastre din iad, vreau să vă întreb ceva. Uneori mă simt foare ușurată după spovedanie dar alteori nu atât de mult deși eu consider că am mărturisit tot ce aveam pe inimă. De ce credeți că se întâmplă așa?
    Și mai am o nelămurire. După ce mă spovedesc, dacă mă simt bucuroasă și ușoară, trebuie să mă mai gândesc la păcate? E bine să mă bucur sau să mă întristez mai departe pentru păcatele mele? Pentru că în psalmul 50 se spune că păcatul meu este înaintea mea pururea.
    Vă mulțumesc anticipat! Nu trebuie să vă grăbiți, îmi răspundeți când aveți timp! Sărut mâna, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Doamnă Doina,

      ușurarea interioară e una dintre consecințele bune ale Spovedaniei, dar nu singura. Pentru că prima consecință a Tainei Mărturisirii este iertarea păcatelor săvârșite, care e o iertare mistică, tainică, profundă, și care e însoțită de întărirea noastră, prin harul lui Dumnezeu, în viața duhovnicească.

      Dacă nu vă simțiți de fiecare dată ușurată interior, deși v-ați spovedit toate păcatele, nu trebuie să credeți că nu ați fost iertată de păcate. Ci, dimpotrivă, să vedeți această ușurare duhovnicească ca pe darul lui Dumnezeu, pe care El ni-l dă să trăim când dorește, spre folosul nostru.

      După ce vă spovediți, nu trebuie să vă mai gândiți la păcatele spovedite, ci trebuie să fiți senină și bucuroasă, așa după cum vă dă Dumnezeu să simțiți.

      Însă păcatele noastre sunt întotdeauna înaintea noastră, pentru că ne pocăim continuu pentru ele. Nu ca și când ele nu ne-ar fi fost iertate, ci ne pocăim pentru ele pentru că sunt cele prin care L-am îndurerat pe Dumnezeu. E ca atunci când îți pare rău de ce i-ai făcut mamei tale de-a cursul anilor, deși tu ești în relație bună cu ea acum, în clipa de față. Însă tu îți impuți greșelile față de ea din trecut.

      Vă mulțumesc pentru întrebări și vă doresc numai bine!

  6. sofronie

    Negarea Lui înseamnă negarea de sine a noastră, dar adesea nu ne dăm seama că ne renegăm singuri. Ni se pare că suntem mari și tari, că suntem independenți, că ne putem conduce și controla viața singuri, după cum vrem, până când se întâmplă ceva și ne vedem nimicnicia. Dumnezeu ceartă uneori persoane, alteori comunități întregi sau popoare întregi pentru învârtoșarea lor. Mai devreme sau mai târziu oamenii își dau seama că au greșit fundamental.
    Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, aveți dreptate în mod fundamental, domnule Sofronie! Certarea lui Dumnezeu vizează întreaga umanitate, dar și fiecare persoană în parte. Pentru că certarea Lui e spre îndreptarea fiecărui om în parte. Pedagogia modului în care Dumnezeu ne crește în credință și în har e plină de delicatețe când o acceptăm și Îi mulțumim pentru ea și e foarte dureroasă când o considerăm o acțiune „intruzivă” și „vătămătoare” a Lui în viața noastră. Vă mulțumesc pentru comentariu, domnul meu, și vă doresc numai bine!

  7. Pr. Ovidiu

    Cei care îi dezlipesc pe Sfinți de Dumnezeu se dezlipesc pe ei înșiși de Dumnezeu, pentru că nu pot să înțeleagă comunitatea de iubire care există între Dumnezeu și cei iubiți ai Săi încă de la începutul Bisericii. Sau mai bine zis sunt schizoizi pentru că nu vor să accepte adevărul Bisericii Ortodoxe, care prezintă lucrurile unitar, de la începutul lumii și până la sfârșitul ei.
    Binecuvântați, Preacucernice Părinte! Post fără ispite și plin de bucurii duhovnicești vă doresc!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Sunt de acord întru totul cu afirmațiile dumneavoastră, Părinte Ovidiu! Pentru că cei care îi minimalizează pe Sfinți nu știu cine sunt Sfinții și ce relații au ei cu Dumnezeu. Și dacă nu îi acceptă pe Sfinți, atunci nu acceptă multe dintre învățăturile Bisericii. Pentru că o singură învățătură dacă nu accepți, de ea se leagă multe consecințe nefaste. Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne bucure în toate zilele vieții noastre și în toată veșnicia Lui! Vă mulțumesc pentru rugăciune!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén