Eminescu: între modernitate și tradiție [77]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Stăpânirea și veghea sunt virtuți ubicui în opera eminesciană, reținute din atributele Divinității și atribuite în mod alegoric lunii („Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci” – Scrisoarea I) și luceafărului („pe mări/ Răsare și străluce,/ Pe mișcătoarele cărări/ Corăbii negre duce /…/ El tremura /…/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri”[1] – Luceafărul).
Metafora lunii ca „stăpână a mării” este unică la Antim și Eminescu (în referatul biblic și patristic este vorba de stăpânirea nopții, de unde imaginea lunii ca „regina nopții”, nu doar la Eminescu (Melancolie), ci și într-o vastă și multiseculară arie literară europeană), ceea ce ne întărește convingerea că paginile didahiilor antimiene s-au aflat sub ochii poetului (chiar și sub formă de copii), ceea ce credea și Mircea Eliade: „Este de ajuns ca cineva să citească pe Antim Ivireanul ca să se familiarizeze cu filozofia și universul de imagini al patristicii. Dar Eminescu citise multe alte lucrări, în afară de Antim Ivireanul (s. n.)…”[2].
Comparația ochilor cu stelele, frecventă la Eminescu (de unde desele – și intensele – epitete personificatoare: stele vineți sau stele umezi), își poate avea izvorul în asemănarea ochilor cu soarele și luna, pe care o făcea Sfântul Ambrozie al Milanului, în Hexaemeron-ul său[3], dar și mulți alți Sfinți Părinți într-o tradiție îndelungată, din care menționăm, peste secole, un alt reper important, pe Sfântul Grigorie Palama[4].
La acestea se adaugă alte imagini, binecunoscute din opera eminesciană (luna este „făclie de veghe pe umezi morminte” (Mortua est!), „regina nopții moartă” doarme „printre făclii [stele] o mie” (Melancolie), „sori mai pâlpâi roșii gigantice făclii” (Andrei Mureșanu) etc.), provenite din Hexaemeron-ul Sfântului Vasile cel Mare, care precizează că Dumnezeu a creat luminătorii cerești, în ziua a patra, ca pe nişte lămpi/ făclii în care a pus să ardă lumina creată în ziua dintâi, adăugând și că, în mod corespondent, în lumea spirituală, sfinții sunt lampadofori/ luminători şi vehicule ale luminii dumnezeieşti[5].
Simbolismul acesta[6] a fost preluat chiar înaintea lui Eminescu, de romantici ca Lamartine și, la noi, de pașoptiști[7] (care, într-o tradiție ce purcede de la Dante, având însă pecedente notabile în Antichitate, se vor considera profeți[8] (Bolliac, Heliade – ulterior și Macedonski) și luminători ai conștiințelor – pentru Gh. Asachi, poeții sunt stele care „Precum soarele pământul, ele mintea luminează/ Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor” (Pleiada))[9].
Sfeșnice erau aștrii și în literatura veche, la Varlaam (Dumnezeu a creat „ceriul, şi un svéştnic: soarele şi luna aprinse în casa lor…”[10], în universul zidit ca o casă/ templu/ biserică), iar Cantemir vorbește despre lumânări sau făclii: aștrii creați în ziua a patra sunt „lumânări mai mult sau mai puțin luminoase”[11]; „soarele [este] făclia obștească, părintele planetelor și ochiul universului”[12]: „făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune”[13]. Tradiția până la romantici este coerentă, cuprinzând deopotrivă poemul Miorița („stele făclii”) – în prelucrarea lui Alecsandri – și pe Iancu Văcărescu (Primăvara amorului, unde luna este „a nopții făclie”)[14].
[1] Dumnezeu, „El pune pecetea Lui asupra stelelor. El singur este Cel ce întinde cerurile și umblă pe valurile mării” (Iov 9, 8).
[2] A se vedea Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 466.
[3] Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi, în PL 14, col. 265B: „Ceea ce este luna și soarele pentru cer, același lucru sunt ochii pentru om. Soarele și luna sunt cei doi luminători ai lumii; ochii pe care îi avem în trup luminează ca stelele de deasupra” (am utilizat traducerea din latină a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș).
[4] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, Ed. Anastasia, 2000, p. 258: „cerul a căpătat pe cei doi mari luminători, ce erau ca niște ochi”.
[5] A se vedea Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 133-136:
„Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este cauza și tatăl luminii și nici ca cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, să-l socotească [pe soare] creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost făcut soarele în a patra zi. […]
Acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini prim-născute. După cum altceva este focul și altceva lampa – focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină – tot așa și acum au fost creați luminătorii ca să fie vehicule ale acelei lumini prea curate, adevărate și nemateriale. După cum apostolul [Ioan] spune că unii sunt luminători în lume, dar alta este Lumina cea adevărată a lumii [In. 1, 9], la care participând sfinții au ajuns luminători ai sufletelor, pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neștiinței, tot așa și acum, Creatorul universului, încărcând soarele acesta cu lumina cea tare strălucitoare, l-a aprins în jurul lumii. […]
Aceste semne ale luminătorilor sunt de neapărată trebuință pentru viața omenească. […] Cine nu știe cât folos aduc aceste semne vieții omenești? Dau putință corăbierului să stea cu corabia în port, pentru că vede mai dinainte primejdia vânturilor… [etc.] […]
De altfel, Domnul a prezis că la pieirea lumii au să se arate semne în soare și lună și stele: soarele se va preface în sânge iar luna nu-și va mai da lumina ei. Acestea sunt semnele sfârșitului lumii”.
[6] O consemnare similară se află și la Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, în Scrieri. Partea a doua, traducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 125: „Toți luminătorii aceștia au fost creați în ziua a patra, dar nu în înțelesul că lumina abia atunci ar fi fost creată, ci că abia atunci a fost specificată fiecăruia [dintre aștri] puterea de luminare”.
A se vedea și Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 78:
„Căci nu vom nega că se poate numi cu dreptate lumină și fericitul Botezător [Ioan], și fiecare dintre Sfinți, odată ce însuși Mântuitorul nostru zice despre ei: Voi sunteți lumina lumii (Mt. 5, 14). Iar despre Botezătorul s-a spus iarăși: Gătit-am făclie Unsului Meu (Ps. 131, 17). Și iarăși: Acela [Ioan] era făclia care arde și luminează. Iar voi ați voit să vă veseliți o clipă în lumina lui (In. 5, 35). Dar, deși și Sfinții sunt lumină, și Botezătorul e făclie, nu vom ignora că ei o au prin har și că o au din dar. Căci lumina nu e proprie făcliei, nici lumina nu este în Sfinți [din ei], ci ei strălucesc și se arată luminați prin luminarea Adevărului [în ei] și sunt luminători în lume ca unii ce primesc Cuvântul Vieții”.
[7] Comme une lampe d’or, dans l’azur suspendue,
La lune se balance aux bords de l’horizon /…/
L’univers est le temple /…/ et ces astres sans nombre /…/
Sont les sacrés flambeaux pour ce temple allumés.
(Lamartine: La prière)
Salut, sacré flambeau qui nourris la nature!
Soleil, premier amour de toute créature!
(Lamartine: La foi)
Ca lampă aninată la poarta de vecie [cerul],
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie [luna],
Vărsând văpaie lină, ce lumea acoperea.
(Alecsandri: O noapte la țară)
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşază bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
(Alecsandri: Miezul iernei)
Și când lun-argintuită,
Albind iarba de pe vale,
Ieșa lină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile sămănate
De globuri nenumărate,
Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.
(Alexandrescu: Viața câmpenească)
Aici p-aste ruine cu mândre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gânduri religioase l-ai lui Apolon fii [poeții, fii ai luminii: confuzia Soare-Apolon apare în predicile lui Ilie Miniat (sec. al XVIII-lea)]. /…/
(Alexandrescu: Miezul nopței)
Am reprodus un context liric ceva mai extins din poezia pașoptistă – i-am putea cita însă și pe Bolintineanu (la care palmierii Egiptului „sprijină un templu cu aur înstelat” (Conrad)), Heliade („Luceaferi, astre, stele, şi însăşi casta lună / Aprinseră ca marturi făcliele nuntale”…(Anatolida sau Omul și forțele)) sau din nou Alexandrescu („Şi stelele deasupra… / Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormânt” (Mormintele. La Drăgășani)) – pentru a se putea sesiza mai limpede identitatea corespondențelor, a contextului vizionar și a conservării de mentalitate.
[8] „Credința în puterea profetică și, în acest sens, creatoare a poeziei, reprezintă un moment obligatoriu, caracteristic doctrinei romantice în toate ipostazele ei. […] Poeți atât de diferiți ca Lamartine, Vigny sau Hugo o exprimă în forme destul de asemănătoare”, cf. Mircea Anghelescu, Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie, Ed. Univers enciclopedic, București, 2001, p. 81.
[9] „Această perioadă este în mare o etapă de descoperire sau de redescoperire a esențelor proprii literaturii, a lirismului, a individualității și a sentimentelor individuale; s-a observat de mult că scriitorii noștri contemporani cu romantismul european al anilor 1830, cititori și imitatori ai acestui romantism, nu sunt însă și ei romantici autentici, ci adevărata experiență interioară a romantismului [Ș. Cioculescu] le-a rămas, în bună parte, străină. Sub presiunea factorilor externi și dată fiind imposibilitatea saltului în literatură, această perioadă nu va recepta direct romantismul literaturii occidentale contemporane, ci se va adresa în primul rând preromanticilor, etapei precedente din occident: Young, Gray, Gessner, Delille, Millevoye, Léonard, etc., iar când va citi romantici contemporani, ca Lamartine sau chiar Hugo, îi va citi în general pentru ceea ce este pre-romantic în ei, îi va recepta trunchiat, așa cum va traduce și adapta Iancu Văcărescu pe Lamartine…”, cf. Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Ed. Minerva, București, 1971, p. 133.
[10] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 13.
[11] Dimitrie Cantemir, Metafizica [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago], traducere din latinește de Nicodim Locusteanu, cu o prefață de Em. C. Grigoraș, Ed. Ancora, S. Benvenisti & Co., București, 1929, p. 74.
[12] Idem, p. 29. Cantemir spune și că, după cum lumina creată în ziua întâi a primit trup solar/ trupuri cerești în ziua a patra, tot așa Lumina-Hristos („Lux, pe care întunericul n-o cuprinde, adică Fiul Unul-Născut al Tatălui”, p. 66) a primit a Se întrupa („binevoind să ia un corp senzitiv și iluminându-Se pe Sine cu splendoarea divinității Sale”, p. 67). Și după cum „se iluminează, zic, de către soarele senzitiv, toate creaturile susceptibile de lumen, [așa] se iluminează și drepții de [către] Soarele Dreptății” (Ibidem). De asemenea, autorul compară și aseamănă felul în care soarele a primit lumină în ziua a patra a creației cu cel în care „sufletele aflătoare în umbra morții au strălucit de lumen împrumutată” (Ibidem), au primit lumina învierii după cele trei zile în care a apus în mormânt Soarele Dreptății.
[13] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76.
[14] Am discutat mai înainte acest aspect, despre tradiția stelelor făclii/ sfeșnice în literatura noastră, în cartea noastră Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 556-566.