Eminescu: între modernitate și tradiție [78]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
De asemenea, fără să fi avut cunoștință de faptul că prepașoptiștii și pașoptiștii bătătoreau un traseu hermeneutic patristic actualizat de literatura veche/ medievală, Elena Tacciu observa:
„Mumuleanu și Heliade, fiecare cu treapta harului ce i-a fost hărăzită, văd în stele divinul [de fapt, puterea Lui creatoare] devenit manifest prin Logos și privire [stelele sunt simbolurile privirii Lui către pământ, fenomen foarte bine vizibil – în ciuda alegorismului – în paginile didahiilor lui Antim Ivireanul[1]]. La cel dintâi, înaintaș al romanticilor, invocarea păstrează chiar tonul Laudelor și al Psalmilor biblici: «dintr-al său ascuns palat, triumfătoare», noaptea dislocă lumina din vale și munte, aducând în schimb «stelele ei slujitoare» care «pre-al ei Dumnezeu măresc,/ O lumină dulce, lină,/ Muritorilor zâmbesc».
Cu toate acestea, de pe acum, la Barbu-Paris Mumuleanu privirea relevantă și relevată a stelelor («Parcă-s candele aprinse/ Ochilor cei privitori») nu se poate manifesta decât într-o tăcere inițiatică, o condiționare a muzicii sferelor […]: «Într-o armonie toate/ Fac tăcere peste tot». Glorificând acești luminători ai lumii, în templul cel mare [«În firmament ne puse <Dumnezeu> drept candele de aur/ În templul său cel mare»], Heliade enunță fertile corespondențe ale armatelor de stele: «Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii»”[2].
La Eminescu, stelele sunt, în același timp, candele și icoane, într-un simbolism derivat din cel patristic, enunțat mai sus, din comentariul zilei a patra: „Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă /…/ O candelă a vieţii /…/ Şi stele în candeli dulci raze presară /…/ Stelele sclipeau sfinte” (În vremi de mult trecute); „Stelele toate /…/ Candele d-aur nouă mi-apar /…/ Candeli aprinse lui Zebaot [Dumnezeu Savaot]/ Ce ard topirei și renvierei” (Filosofia copilei); O stea în cer albastru/ Ce-aruncă a ei icoană” (Stam în fereastra susă), „a cerului stelele albe /…/ vă vărsaţi icoanele voastre în Tibru” (Murmură glasul mării); „O stea din cer albastru/ Trecu a ei icoană” (Lectură); „Ş-a stelelor icoane/ Pre fiecare val” (Din cerurile-albastre); „O stea, apoi iar una; pe ape diafane/ Îşi limpezesc în tremur pe rând a lor icoane” (Sarmis); „Când de pe ceruri stele sfinte/ Pătrund în codru, bat în lac” (Doña Sol), „duioasele icoane” [ale stelelor] (S-a dus amorul, variantă[3]).
În Făt-Frumos din lacrimă, eroul plecat în lume ajunge mai întâi „pe o insulă de smarand”, în mijlocul căreia, într-un „crâng de arbori verzi și stufoși” se afla un „mândru palat de o marmură ca laptele” și în care erau „în boltele scărilor candelabre cu sute de brațe, și-n fiecare braț ardea câte o stea de foc”[4].
La sfârşitul lumii, aştrii cereşti îşi vor fi făcut datoria, aceea de a fi semne şi luminători ai lumii (pentru că cetatea cea veșnică „nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul”, Apoc. 21, 23): „Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna,/ Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoba,/ Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba”[5]; „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună”[6].
Ca imagine heraldică a întregii creații, codrul metamorfozat în rai din basme nu are însă în comun cu basmul decât indiciul de frumusețe indescriptibilă. Numai că transformarea codrului în cetate (codrul este un spațiu paradisiac, dimensionat ca un adevărat Rai în Miradoniz sau Memento mori – împărăția Dochiei: „Codrul – înaintea vrajei – o cetate fu frumoasă”; în Mușatin și codrul: „Tu să știi, iubite frate,/ Că nu-s codru, ci cetate”…) nu reprezintă un detaliu de basm, cu toate elementele care par să concure la această decizie, ci metamorfoza poetică a unei alte aserțiuni care formează un scurt prolog alegoric din același excurs vasilian hexaemeronic, la care ne-am referit și mai înainte:„Haide, dar, așa precum ghizii conduc prin cetăți pe cei care nu cunosc cetățile, haide, ca tot așa și eu să vă conduc, pentru a vă arăta minunile ascunse ale acestei mari cetăți [creația]. Cetatea aceasta era vechea noastră patrie [Edenul și lumea necoruptă]”[7].
Această aserțiune se repetă foarte des în literatura noastră veche: „cu adevărat această lume iaste streină. Nu iaste a noastră, ce simtem [suntem] némernici [străini] printr-însa. Că n-avem aicea cetate stătătoare, ce céia ce vine [va veni] să o cercăm să o aflăm. Că acéia iaste moșiia noastră cea stătătoare […], moșiia veacului ce va să hie”[8].
Aproape identic este și un fragment din Dioptra lui Vitalie de Dubna, tradusă la noi de Staicu grămăticul, care ne confirmă stabilitatea tradiției și mulțimea textelor de acest fel: „Pentru că nu avea aicea cetate petrecătoare [în care să trăim veșnic], ce cu lacrăme și cu suspinuri necurmat să căutăm întru [venitoare] moșia noastră cea ceriurească. […]
Ah, câtu e de bună și câtu e de dorită moșiia noastră cea ceriurească, de ară avea toț[i] creștinii parte, de unde toț[i] început am luat și toț[i] den dumnezeiasca sămânță ne-am născut (s. n.), toț[i] den ceriu am pogorât. Pământul nu iaste moșiia [patria] noastră [oare de aceea Eminescu își caută patria în altă parte a universului? De aceea consideră că s-a născut altundeva și își imaginează o stea natală ca patrie originară?], streini suntem pre acest pământ, [suntem] cetățeni ai ceriului, […] mintea iaste ceriurească și dumnezeiască, rod [neam] a lui Dumnezeu suntem”[9].
„Ceriul moșie [patrie] ne iaste”[10], afirma și Cantemir, iar Antim predica faptul că aceia ce au trăit drept, „au pohtit viețuirea și petrecaniia cetății ceii de sus”[11].
[1] După cum am arătat în teza noastră doctorală, aceasta este o idee predominantă la Antim: aștrii sunt ochii cerului („ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toții ochii lui” – Opere, ed. cit, p. 52), soarele, luna și stelele cu „tâmplele lor de argint” (Ibidem) veghează, ca niște ochi materiali/ simbolici ai lui Dumnezeu, pururea deschiși asupra lumii. Acești ochi de foc sunt simboluri ale providenței/ proniei. „Dumnezeu fiind tot ochiu” (Idem, p. 92), a făcut luminătorii cerești spre a reaminti lumii că El însuși este Lumină și Ochi Atoatevăzător.
[2] Elena Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 88-89.
[3] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 29.
[4] Mihai Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 12.
[5] Miron Costin, Viiața lumii, în Opere, ed. cit., p. 320.
[6] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373 şi 480-481.
[7] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 131-132.
[8] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 231.
[9] Cf. Crestomație…, vol. II, op. cit., p. 67-68.
[10] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 41.
[11] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 118.